Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Alexandru Macedonski - 14 martie 1854 – 24 nov.1920


Al. Macedonski a ramas in costiinta unora doar cu o anume fata, cea de denigrator al lui Eminescu. Cand mintea cea mai luminata, cazuse in intunericul cel mai adanc, in 1883 si zguduise opinia publica, a aparut nefericita epigrama ramasa ca o pata neagra pe fruntea lui Macedonski si cu urmari atat de grele pentru intreaga lui viata:
Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plange daca-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Caci pana ieri a fost nauc
Si nu e azi decat nebun.
A fost sever sanctionat de societate. Niciodata nu s-a mai intalnit o asemenea situatie, cand opinia publica, printr-o rara unanimitate, sa-si dea mana pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea sa zvarle sarcasme marelui poet cand boala il doborase. Consecintele au fost extrem de drastice, incat, Al. Macedonski a ajuns sa nu mai aiba nici painea cea de toate zilele in cel mai strict sens al cuvantului.
Viata lui a fost otravita nu numai din cauza acestui incident. A avut un caracter foarte dificil si a intrat in conflict cu dinastia, cu junimistii, cu Eminescu, cu liberalii si cu toti cei care aveau pareri opuse.
Fire dinamica si necontrolata, usor iritabil si dominat de un orgoliu care depasea limita admisa, aspirand neobosit la o glorie si situatie materiala independenta, s-a angajat intr-un mare conflict de uzura cu toti cei care au alte opinii decat el. Intreaga sa viata se axeaza pe un spirit de opozitie si de fronda, atingand uneori absurdul si ridicolul. Orgoliul nemasurat il arunca uneori in vartejul iresponsabilitatii. Asa se explica si faptul ca s-a alaturat lui Caion in acuzatia de plagiat adusa marelui nostru dramaturg, I. L. Caragiale si se inscrie chiar ca aparator al calomniatorului, in procesul care avea sa prilejuiasca celebra pledoarie a lui Delavrancea.
Insa povestea vietii lui Al. Macedonski a pus in lumina mai multe particularitati ale lui. Asa se explica si faptul ca, desi a fost repudiat de contemporani, el a ocupat un loc de seama in literatura noastra, fiind considerat un precursor al innoirii poeziei.
Dar sa aruncam o scurta privire asupra catorva date biografice care sa ne ajute sa descifram cum s-au putut intampla asemenea evenimente iesite din comun.
Este fiul colonelului Alexandru D.Macedonski, ulterior general, cel care a avut un mare rol la alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al Principatelor Unite, in 1859. A devenit apoi ministru de razboi. Din partea mamei se tragea din vechi spite boieresti. Mama, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Paraianu. Poetul a mostenit de la tatal si de la bunicul lui o fire foarte orgolioasa.
S-a nasut la 14 martie 1854 la Craiova. Copilaria si-a petrecut-o la mosia parinteasca la Adancata Pometesti, pe valea Amaradiei, in judetul Dolj, pe care o evoca in Mangaierea dezmostenirii. Invata la Craiova, la Gimnaziu, ulterior devenit Colegiu. Isi continua studiile la Viena si Italia.
La 16 ani colinda sigur Austria, Italia, Elvetia.
In 1872 debuteaza cu volumul Prima verba, A scris versuri timp de 50 de ani. Din 1873 incep atacurile antidinastice, antijunimiste, antieminesciene. A fost o vreme liberal, dar mai tarziu va fi in opozitie si cu ei. In 1880 publica ziarul satiric Tarara violent antidinastic si antiliberal, precum si revista Literatorul, de orientare antijunimista si mai apoi Liga ortodoxa. In jurul lui vor gravita discipolii si simpatizanti, constituiti mai apoi in cenaclul Literatorul. Aici a fost promovata poezia simbolista si au publicat Tudor Arghezi, Ion Pillat, George Bacovia, Adrian Maniu, Tudor Vianu, Gala Galaction s.a. Desi aparuta cu intreruperi (1880 – 1885) revista Literatorul a fost expresia unui curent literar innoitor si a facut scoala literara remarcabila. Cu toate ca Macedonski a fost contemporan cu Eminescu, conceptiile lor despre arta sunt diferite si operele lor parca sunt scrise in epoci diferite. Eminescu era ultimul mare romantic europan, iar Macedonski era promotorul simbolismului francez. El se vede intr-un fel poetul viitorului si chiar a fost intr-o masura considerabila. A dus o viata foarte agitata. A fost ziarist neiertator, prefect de judet, poet, prozator, dramaturg, teoretician,etc.
In 1882 ii apare al doilea volum”Poesii”. Intra in polemica cu V. Alecsandri. In acest an, V. Alecsandri a primit Marele Premiu al Academiei Romane, pentru intreaga sa opera. Insa, Alecsandri facea parte din Academia Romana si Macedonski considera ca nu se cuvine sa imparta premiile intre membrii Academiei. Atacul impotriva lui Alecsandri care se bucura de stima tuturor si care manifestase simpatia pentru initiativele lui Macedonski, a surprins peste masura. De pe pozitiile inteligentei se poate recunoaste dreptatea relativa a mai multor cauze, in care spiritul incearca o mijlocire, o sinteza. Dar firea vulcanica a lui Macedonski il zvarle departe de o astfel de viziune.
Alecsandri i-a raspuns prin drama Fantana Blanduziei in care transpare chipul lui Alecsandri in Horatiu si cel al lui Macedonski in invidiosul poet Zoil. Macedonski raspunde prompt si necrutator cu o epigrama:
Coprins de-al gloriei nesatiu,
Albit de ani, dar tot copil,
E lesne sa ma faci Zoil
Cand singur tu te faci Horatiu.
Eminescu i-a luat si el apararea lui V. Alecsandri. Se inteteste polemica cu Eminescu si va culmina cu nefericita epigrama care a uluit si a indignat profund opinia publica. La inceput, Macedonski nu a fost defavorabil lui Eminescu, desi felurile lor de a fi erau sortite sa se opuna, iar mai tarziu a reflectat cu melancolie la fermecatorul tanar cu profil atenian, al carui netagaduit talent se asociase pentru el cu o deceptie atat de amara. Dar orgoliul lui Macedonscki urca uneori peste limitele ingaduite.
Tudor Vianu, care i-a fost apropiat si l-a cunoscut mai bine, ne spune: “In fata tagaduintii sau a sfidarii, firea lui Macedonski se otraveste pana in fund, si din adancurile tulburi tasnesc coloane inveninate care ne incremenesc. Desigur, intelepciunea cere sa zambesti ofensei si sa lasi ca nedreptatea sa osteneasca. Dar Macedonski nu a cunoscut niciodata atitudinea aceasta de resemnare si rabdare. Este in natura lui o iuteala, o sensibilitate exagerata a orgoliului care il face sa treaca la gesturi violente si radicale, cum au facut de mai multe ori tatal si bunicul lui.”
Imediat dupa publicarea epigramei, Macedonski trage consecintele in forma rasunatoare si drastica. Reactia publica a fost prompta, dezlantuindu-se impotriva lui Macedonscki cu o rara vehementa si cu un zdrobitor efect.
La atacurile primite, Macedonski raspunde orgolios: “Nu sunt tinut sa dau seama nimanui cui adresez epigrame atunci cand desemnez pe adresanti cu X”. Mai tarziu va face afirmatia ca epigrama a fost scrisa cu doi ani mai inainte de alienarea lui Eminescu si ca doar intamplarea facuse ca publicarea sa coincida cu boala poetului. Macedonski povestea prietenilor ca D. Teleor, care stia cele sase versuri pe dinafara, le-a incredintat tiparului fara ca directorul sa prinda de veste. Aceasta explicatie poate fi interpretata mai de graba ca un regret voalat. Dar aceasta a fost mai tarziu. In cerbicia lui, Macedonski se razboieste cu toata lumea si declara ca el va continua sa scrie epigrame si ca isi va spune parerile despre opere si scriitori, oricare ar fi nenorocirile care i-ar lovi.
Fermitatea asta este insa, numai aparenta. In realitate, cugetul lui se clatina in fata acuzatiei generale. Durerea de a trece un suflet invidios si satanic, il macina. Izolat in mijlocul unei lumi ostile, Macedonski simte degetul apasat al fatalitatii… Poet blestemat…”, “poet format la Scoala Nenorociri”i si-a spus de mai multe ori Macedonski. Cand valul indignarii publice urca impotriva sa, el coboara in sine si nu afla nici o adiere peste adancurile sale intunecate, nici macar speranta.
Atunci se hotaraste sa plece la Paris. “Hotararea de a pleca, ne spune T. Vianu, era buna, mai intai pentru ca era o hotarare, un act de vointa intr-un moment in care ruina interioara il ameninta. Pe aceasta fereastra sparta de deznadejdea omului care se inabusea, putea inta aerul, soarele, speranta.”
La Paris a scris mult in limba franceza, cu nazuinta secreta de a cuceri o glorie europeana, dar nu a reusit. S-a inapoiat la inceputul anului 1885. A fost intampinat de aceeasi crancena ostilitate.
“ In anul 1887, ne spune T. Vianu, Macedonski se afla in punctul cel mai adanc al vaii pe care o tot coborase. Sarac, respins de o societate fata de care el intorsese chipul unui om trufas, patimind sub o reputatie care il prezenta in culorile cele mai antipatice, infruntand zilnic invenctive si batjocura, el deodata intoneaza un cantec de mare armonie si seninatate si daruieste limbii romanesti una din cele mai frumoase poeme ale ei: Noapte de mai. Dupa cum seva distilata din tainitele mucede si intunecate ale pamantului se volatilizeaza in parfumul florilor, nefericirile recente au devenit pentru Macedonski substanta unor curate si senine infloriri. Deodata insa un catharsis moral si estetic izgoneste cugetul lugubru”.
In fata incercarilor recente, el resimte viu limpezimea si stralucirea fericirii sale tinere. “Clar de-azur si soare de-aur este inima mea toata” marturiseste poetul in poezia Perihelie. Poetul descopera acum in puterea cantecului, in vraja poeziei, in fidelitatea condeiului, singurul remediu pentru toate ranile si suferintele. Pe aceasta poarta deschisa de pacificarea si libertatea interna, patrund farmecele naturii si va lua nastere acea capodopera Noapte de Mai. Poetul isi uita conditia mizera si, contempland feeria naturii, se contopeste cu frumusetea ei magica, isi regaseste linistea si puritatea. Intregul poem suna ca un irezistibil indemn la bucurie. “Veniti, privighetoarea canta si liliacul e-nflorit”.
Ajungand la un liman al varstei si al intelepciunii, ajunge si la o recunoastere a neputintei eforturilor sale titanice si izolate de a lupta impotriva unei lumi ostile si neintelegatoare. Zadarnicia luptei nu i-a zdruncinat si increderea in dreptatea si justetea cauzei pentru care a luptat. Detasat de cotidian, poetul capata linistea necesara contemplarii superioare a vietii.
In rondeluri realizeaza, in fine, importanta izbavitoare a iubirii, el care a intretinut in sine focul nestins al demonicei uri impotriva dusmanilor sai.
Cat am fost ura, am fost mare,
Dar, astazi, cu desavarsire
Sunt mare, caci ma simt iubire,
Sunt mare, caci ma simt uitare…

Esti mare cand n-ai indurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Cand ti-este inima iubire,
Cand ti-este sufletul uitare.

Stiu: toate sunt o indurare,
Prin viata trecem in nestire,
Dar mangaierea e-n iubire,
De-ar fi restristea cat de mare,
Si inaltarea e-n iertare.
(Rondelul meu)

In Rondelul rozei ce-nfloreste, poezie grea de sensuri si de intelesuri, poetul se inseninesza contempland frumosul, simtind ca natura ii ofera recompensa pentru suferintele vietii.
“O roza-nfloreste suava,
Ca nor risipit e necazul.
Puternic ma poarta extazul
Spre-o nalta si tainica slava.

Nu-mi pasa de-a vietii otrava,
De chinul ce-si urca talazul:
O roza-nforeste, suava;
Ca nor risipit e necazul.

Stapan sunt de-acum pe ragazul
Sa-mi fac din ursita o sclava,
Si nu mai e viata grozava
Desi mi-a brazdat tot obrazul:
O roza-nfloreste, suava.”

Rondelurile marcheaza o etapa de valorificare maxima a virtutior pictural-coloristice, ca si capacitatile evocatoare ale cuvantului. Din ele se desprinde profilul unei realitati irizate, stilizate in linii fine si imateriale, sugestiile sunt mai rafinate.
In lunga sa creatie, Al. Macedonski a cladit o opera literara a carei influenta in epoca lui si asupra intregii dezvoltari a literaturii romane, nu poate fi contestata. Firea lui napraznica ce i-a adus atata nefericire, nu poate totusi umbri meritele incontestabile. Poet social si satiric, cantaret al revoltei indraznete, al naturii si al artei, al vietii si al tineretii, poet filosof, dar si alcatuitor al unor cantece in surdina, care exprima farmecul de a trai si melancoliile delicate, isi are in literatura nostra un loc insemnat. Eminescu lasase in urma lui un curent epigonic pesimist, lipsit de noutate in forma, asa cum subliniase Al. Vlahuta in poezia “Unde ni sunt visatorii?” Macedonski ii opune inspiratia sa viguroasa, expresia unui suflet luptator si optimist, cu mari repercusiuni asupra litaraturii noasre. Teoretizand simbolismul, este considerat precursor al literaturii moderne. Este primul poet citadin.
Ne-a dat o poezie superioara in volumele: Excelsior, Flori sacre si Poema rondelurilor.
In1920, toamna, la Bucuresti, este tintuit la pat (boala de inima). La 23 noiembrie este in agonie. Pelerinaj de discipoli in odaia muribundului. In 24 noiembrie cere avid parfum de trandafiri, il inhaleaza si exclama: “Rozele!”si apoi se stinge. Este inmormantat la cimitirul Bellu in Bucuresti.
Macedonscki este cunoscut mai ales ca poet al noptilor si rondelelor si ca teoretician al simbolosmului.
Noptile, 11 la numar, cu teme variate, au fost scrise dupa modelul noptilor lui Alfred de Musset. Noapte de Aprilie si Noapte de Septembrie au tema de dragoste. Noaptea de Iunie urmareste pozitia jalnica a poetului in societate. In Noaptea de Ianuarie isi exprima solidaritatea cu cei ce sufera in chip demn “ ridicand lupta vietii in frunti semete de eroism”. In Noaptea de Februarie ia apararea femeii decazute. Celebra Noapte de Noiemvrie este o satira dramatizata in care poetul, imaginandu-si propria inmormantare, infatiseaza numeroase tablouri sociale. Poate si mai cunoscute sunt Noaptea de Mai, adevarat imn dedicat naturii “vindecatoare de nevroze” si Noapte de Decembrie – conditia poetului care alearga dupa perfectiune la care nu e posibil sa ajunga, precum si ostilitatea celor care il inconjoara: “acea dusmanie de lupi care urla”
Rondelurile , scrise in ultima parte a vietii, sunt poezii cu forma fixa in care este obligatoriu ca primele doua versuri sa se repete la mijocul poeziei si la sfarsitul ei si accepta numai doua rime. Rondelurile lui Macedonski au 13 versuri si adesea urmatoarea schema: abba// baab// baaba// Vor apare postum, in 1927 sub titlul Poema rondelurilor si sunt considerate capodopere ale literaturii noastre.
Ca teoretician al simbolismului, Alexandru Macedonski considera in Poezia viitorului si Despre logica poeziei ca poezia, in primul rand, este forma si muzica. Originea poeziei se afla in misterul universal si se construieste dupa o logica proprie. El afirma: “Arta versurilor, este nici mai mult, nici mai putin, decat arta muzicii” si pune in evidenta capacitatea de sugestie a poeziei, suveranitatea emotiei artistice. Macedonski este adeptul instrumentalismului, la el aparand si ideea de sinestezie.
El a deschis orizonturi noi liricii romanesti prin noi motive, forme noi de poezie si de specii literare.
In tot timpul vietii lui a fost inconjurat de catre un tineret nazuitor catre forme noi ale expresiei. El a reusit sa transmita mesajul sau despre arta intr-o societate foarte putin dispusa sa il recunoasca. Toti cei care l-au cunoscut personal au subliniat interesul captivant al omului Macedonski. “Farmecul sau cel mare, scria Cincinat Pavelescu, era intimitatea sa. Cei care l-au cunoscut, nu-l pot uita. Oriunde mergea, robea – cand voia. Il ascultai chiar daca il urai.” Stefan Petica noteaza descriind o seara la Macedonski: ”Amfitrionul vorbeste, frazele curg dulci, linistite si cizelate asemeni unei marmure iesite din mana unui mestru antic. S-ar zice ca omul acesta cladeste o frumoasa opera arhitecturala din cele mai mici discursuri. Ceea ce-l deosebeste insa de alti maestri, e o caldura si un colorit viu in vorbire cum nu mi-a fost dat sa vad. Cuvintele au putere de sufleteasca expansiune care robeste si fascineaza de la inceput…”
Influenta lui Macedonski a fost una dintre cele mai puternice asupra literaturii noi. E nedrept si neconcludent ca Macedonski sa ramana in conceptia urmasilor doar autorul nefericitei epigrame adresata marelui nostru poet intr-un momet cand lumea era zguduita de marea nenorocire ce i se intamplase si cand steaua lui de poet era in plina ascensiune. N. Davidescu ne spune:” Nimeni, poate, in scrisul romanesc nu a stiut ca el sa indure cu mai cautata noblete, in chiar cele mai dusmanoase clipe ale chemarii sale ideale, sarcina, desfacuta de orice interes, de a ramane poet. Caci Macedonski a fost necontenit, fara preget si fara leac, in functie de idealul sau poetic, artist in viata si in scrisul sau, a reusit pana la urma, prin arta si prin demna suferinta, sa cristalizeze pana la diamant constiinta abstracta a misiunii sale.”
Personalitatea multilaterala, febrila, proteica a lui Macedonscki este comparabila poate cu cea a lui Heliade sau Hasdeu, atat prin numarul directiilor abordate, cat si prin ambitia organica, nestapanita, catre totalitate, catre absolut. Macedonscki a fost poet, prozator, dramaturg, critic literar si estetician empiric, a fost un timp activ om politic, s-a pasionat pentru cercetari stiintifice (astronomie, fizica experimentala), a fost unul din promotorii sportului cu pedale la noi, conferentiar si orator (cultiva distinctia expunerii si frumusetea fantezista a ideilor). In toate aceste activitati se recunoaste amprenta unei mari, incontestabile personalitati, a unei puternice structuri sufletesti, animate de o inteligenta deosebita si de un real crez etic.
Poezia sa, provenind din impulsuri vitaliste, virile, desi este impetuoasa, energica, cedand cu voluptate dominatiei simturior, are un netagaduit fond de puritate morala.
Talentatul nostru artist Tudor Gheorghe a creat mai multe melodii pentru versurile lui Macedonski pe care le interpreteaza cu maestria-i bine cunoscuta, aducandu-le astfel mai aproape viata noastra si umpandu-ne sufletul de frumusetea lor.
Desi nu a fost recunoscut de multi contemporani datorita caracterului sau dificil, si poate ca si azi, in constiinta unora, Macedonscki e vazut doar cu o singura fata, cea de denigrator al lui Eminescu, totusi Macedonski a ramas pentru posteritate unul dintre cei mai interesanti poeti, aflat la confluenta romantismului, parnasianismului si simbolismului. G. Calinescu nu se sfieste sa il aseze ca valoare imediat dupa Eminescu, iar noua, stim sau nu stim prea multe despre el, ne place sa murmuram rondelurilor sale, adevarate bijuterii si sa le ascultam cu deosebita incantare.

Valţul rozelor

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le vorbi cu voce lină,
De dorul lui le spuse-apoi,
Şi suspină — cum se suspină...

Şi suspină — cum se suspină...

Albeaţa lor de trandafiri,
Zâmbind prin roua primăverii,
La mângâierile-adierii
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate,

De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunii,
S-au dat în braţele minciunii,
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ — din ce în ce mai tare,

Un valţ — din ce în ce mai tare.


Rondelul rozelor de august
Mai sunt inca roze, mai sunt,
Si tot parfumate si ele
Asa cum erau si acele
Cand cerul credeam pe pamant.

Pe-atunci eram falnic avant...
Priveam, dintre oameni, spre stele:
Mai sunt inca roze, mai sunt
Si tot parfumate si ele.

Zadarnic al vietii cuvant
A stins bucuriile mele,
Mereu cand zambesc uit si cant,
In ciuda cercarilor grele,
Mai sunt inca roze, mai sunt.


Rondelul rozelor ce mor
E vremea rozelor ce mor,
Mor in gradini, si mor si-n mine,
Si-au fost atat de viata pline,
Si azi se sting asa usor.

In tot, se simte un fior.
O jale e in orisicine.
E vremea rozelor ce mor,
Mor in gradini si mor si-n mine.

Pe sub amurgu-ntristator,
Curg valmasaguri de suspine,
Si-n marea noapte care vine,
Duioase-si pleaca fruntea lor…
E vremea rozelor ce mor.

Oh! Lucrurile cum vorbesc
OH! Lucrurile cum vorbesc
Si-n pace nu vor sa te lase
Bronz, catifea, lemn sau matase
Prin grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, si traiec
Imprastiate-n orice case,
Oh! Lucrurile cum vorbesc
Si-n pace nu vor sa te lase

Si cate nu-ti mai povestesc
In pustnicia lor retrase:
Cu tot ce sufletu-ti uitase
Te-mbie sau te chinuiesc
Oh! Lucrurile cum vorbesc.

Noaptea de decembrie

Pustie si albă e camera moartă...
Si focul sub vatră se stinge scrumit...--
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit...--,
E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună --
Chiar alba odaie în noapte-a murit...--

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, si mort e poetul...--
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit...
Iar crivătul tipă... -- dar el ce-a gresit?

Un haos urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer...
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...

Si luna e rece în el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste...

-- "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Si flacăra spune: "Aduc inspirarea...
Ascultă, si cântă, si tânăr refii...--
În slava-nvierei îneaca oftarea...
Avut si puternic emir voi să fii".
Si flacăra spune: "Aduc inspirarea"
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.

Răstristea zăpezei de-afară dispare...
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,--
Si iată-l emirul orasului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...--
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc...--
Havuzele cânta... -- voci limpezi soptesc...
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite --
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i -- ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită --
Bagdadul, poiana de roze si crini --
Djamii -- minarete -- si cer ce palpită.

Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei -- ce este -- dispare --
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l răpeste credinta -- vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea -- tot sufletu-i vrea --
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flăcari -- departe --
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare --
Si dulce eviata în rozul Bagdad.

Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată si ziua când robii si-armeaza...
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira -- în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, -- multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă...

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...

Si lacrima, clară, luceste si pică...

Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea --
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, -- dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată...
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube -- de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
-- La Meka plecat-am a merge si eu...
-- La Meka?... La Meka?... si vocea ciudată:
-- La Meka! La Meka! răsuna mereu.

Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste...
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste...
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult.

Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă --
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă...
Si el naintează -- si calea e dreaptă --
E dreaptă -- tot dreaptă -- dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg --
Si el naintează -- dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Si el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o năluca de sânge -- în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nesip, si deasupra, cer rosu -- si-atât. --
Si toti naintează sub flăcări de soare.

Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt --
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt --
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.

Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată...
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele...
Izvor sau citerna în clipa le scurg --
Dar chinul reîncepe -- si zilele curg.

Si tot nu s-arată năluca sublima...
Si apa, în foale, descreste mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu...
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.

Si tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc...
Prădalnice zboruri de paseri sosesc...
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc --
Si tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă... --
Când setea, când foamea --, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte -- în laturi -- napoi -- peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare...
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot --
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare -- mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti... --
Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti.

Abia păseste camila ce-l poarta...
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă... --
Dar iată... -- părere să fie, sau ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste... -- Emirul puterea si-o strânge...--
Chiar portile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă -- aleargă,
Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc, --
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă...
Dar visu-i nu este un vis omenesc --
Si poamele de-aur lucesc -- strălucesc --
Iar alba cetatea rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka -- tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă...
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit --
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...

Si moare emirul sub jarul pustiei --
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă -- s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..

Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Noaptea de mai

Astfel: fiindca apogeul la care sufletul atinge
Cind poarta cintece-ntre aripi da nastere la razvratiri,
Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge
Si muzele ca vor ramine amagitoare naluciri ?
Vestalelor, cind in picioare altarul vostru s-afla inca,
Si primavara cind se-ntoarce si astazi ca si alte dati,
Si perschimbat cind nu se afla pamintul falnic intr-o stinca,
De ce v-ati reurca in sfera abstractelor seninitati ?
Inchisa daca va e lumea, recoboriti-va-ntre roze
Parfumele din mai inalta reinnoite-apoteoze,
Si-n noaptea blonda ce se culca pe cimpenesti virginitati
Este fioru-mpreunarii dintre natura renascuta
S-atotputerea Veciniciei de om abia intrevazuta.
Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit;
Cintati : nimic din ce e nobil, suav si dulce n-a murit.
Simtirea, ca si bunatatea, deopotriva pot sa piara
Din inima imbatrinita, din omul reajuns o fiara,
Dar dintre flori si dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniti : privighetoarea cinta si liliacul e-nflorit.

Se poate crede ca vreodata ce e foc sacru se va stinge, -
Cind frunza ca si mai inainte sopteste frunzei ce atinge ?
Cind stea cu stea vorbeste-n culmea diamantatului abis,
Izvorul cind s-argintuieste de alba luna care-l ninge,
Cind zboara freamete de aripi in fundul cerului deschis ?...
Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul inca plin de stele, si cimpul inca plin de roze,
Si pina astazi din natura nimica n-a imbatrinit...
Iubirea, si prietenia, daca-au ajuns zadarnicie,
Si daca ura si tradarea vor predomni in vecinicie...
Veniti : privighietoarea cinta, si liliacul e-nflorit.

Vestalelor, daca-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pamint si spatiu isi urmeaza sublimele metamorfoze,
Rasare cite-o noua floare, apare cite-un astru nou,
Se face mai albastru adincul, si codrul mai adinc se face ,
Mai dulce sunetul dc fluier, mai lenes:i a neptei pace,
Mai racoroasa adierea, mai viu al stincilor ecou
Mucigaitul smirc al vaii cu poezie se vestminta,
Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufar...
O mica stea e licuriciul, si steaua este un mic far,
In aer e parfum de roze. -- Veniti : privighietoarea cinta.

Posomorirea fara margini a noptilor de altadata,
Cind sufletul pentru sarcasme sau deznadejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urma ca un vis.
E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata.
Trecu talazul dusmaniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce inaltase o secunda
Si stinca tot ramase stinca, si unda tot ramase unda...
Se lumina intinsa noapte cu poleieli mingiitoare,
Si astazi e parfum de roze si cintec de privighietoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer.
Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada
S-au prins de vorbe si de glume sub licaririle din cer;
Colurnbe albe bat din aripi si visurile vin gramada,
Iar picaturile urmeaza pe piatra lucie sa cada...
Basmesc de vremile batrine, cind zinele se coborau
Din limpezimile arlbastre, si-n apa clara se scldau...
Reinviaza ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feti-frumosi culcati pe iarba izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arata fecioare in camasi de in
Ce-n miini cu amforele goale isi umplu ochii de senin,
Si printre-a serii lacramare de ametiste si opalc,
Anacreon re-nalta vocea, dialogheaza Theocrit...
Veniti : privighetoarea cinta in aerul imbalsamit.

E mai si inca ma simt tinar sub inaltimea instelata...
Halucinat cind este-auzul, vederea este fer
Aud ce spune firul ierbei, si vad un cer de aripi plin,
M-asez privind in clarul lunei sub transparenta atmosferei
Si-n aeru-mbatat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cintece nalucatoare cum sunt candorile de crin
O! feeric a naturei, desfasura-te in splendoare,
Regret suprem al fiecarui in tainicul minut cind moare,
Fiindca tu esti pentru suflet repaos dulce si suprem.
O ! feerie a istoriei, vindecatoare de nevroze,
Ce ne-mbunesti fara stiinta si ne mingii fara sa vrem,
Regret suprem aI fiecarui, desfasura-te in splendoare
In aer cu parfum de roze si cintec de privighetoare.
Veniti, privighetoarea cinta in aeru-mbatat de roze.

Voind sa uit ca sunt din lume, voiesc sa cred ca sunt din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire va mai cer,
Si-aceasta noapte fericita la gitul ei cu salbi de astre
S-a coborit pe flori roz-albe si pc padurile albastre,
A-ntins subtirile-i zabranic si peste cimp si peste vai
A-nseilat nemarginirea cu raze de argint si aur
Si o cusu cu mii de fluturi si o brazda cu mii de cai;
A revarsat pcste lot locul dumnezeiescul ei tezaur,
In atmosfera stravrezie impaciurea si-a intins,
Facu sa sune glas de bucium la focul stinelor aprins,
Facu izvorul sa-l inghine, padurea sa se-nveseleascab,
Orice durere sa-nceteze, si poezia sa vorbeasca.
Pe om in leaganul ei magic il adormi -- si el uita -
Cu clarobscur masca uritul se sterse formele prea bruste, -
Facu sa taca zbirniirea adunaturilor de muste,
Si zise vailor sa cinte si dealul nu mai pregeta,
Si zise vailor sa cinte, si vaile se ridicara,
Cu voci de frunze si de ape, cu soapte ce s-armonizara,
Si zise pasarei sa cinte, si la porunca uimitoare,
Se inalta parfum de roze si cintec de privighetoare
Iar cind si mie-mi zise: ,,Cinta !", c-un singur semn ma desteapta,
Spre inaltirni neturburate ma reurca pe-o scara sfinta...
In aeru-mbatat de roze, veniti : -- privighietoarea cinta.


Noaptea de noiembrie

(To die is landing on some silent shore
Where billows never beat, not tempests roar.)
Garth
Deunăzi către ziuă visasem că murisem...
Zăceam sub crini şi roze, suflare nu aveam,
Şi mumă, fraţi, prieteni, şi toţi pe câţi iubisem,
Cuprinşi de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.
Intrau în curte cioclii cu faţa uscăţivă;...
Călări intrau în treapăt şi doi sau trei ostaşi;...
Veneau la urmă popii, ca buturii de graşi,
Cu pântece rotunde umflate de colivă.
În albe sovonite sub flori de lămâiţe,
Vin fete-nchiriate să-mi ţină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeţi şi de leliţe...
Pomană când se face, se află şi calici!
Dar muzica e gata şi popii s-află gata,
Şi toţi vor să mă ducă mai iute lângă tata
Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaş şi general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
Şi pare c-o să fie şi lume să le-asculte...
„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera —.
O moarte nendurată a vrut a-l secera
Şi muzele vor plânge, rămase-n văduvire.“
Parada, cum se vede, e bine întocmită...
Am popi, jandarmi şi fete, iar poarta e cernită,
Spre gloria-mi cea mare, de sus şi până jos,
Şi nu-mi lipsesc discursuri ş-anunţuri prin gazete...
Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propăşire ş-al cârciumii folos.
Sunt mulţi ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aş crede s-o numim:
În contul ei atâţia trăiesc fără de trudă...
Şi ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?... Dar cioclii?... Dar inima duşmană?
Dar cei câţi ne mănâncă cu poftă din pomană?...
Femeia ce ne scaldă?... Dricarul şi trocarul?...
Dar mulţi pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce şi nădragi?
Dar baba cu tămâia?... Groparul?... Colivarul?...
Dar Raiul, şi chiar Iadul, căzând în faliment
Şi depunând bilanţul din lipsă de-aliment?
Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
Dar câte şi mai câte pe care le-am uitat
Venind să ne deschidă al morţilor palat?
Coşciugul meu în fine e dat în jos pe scară...
O muzică-l primeşte cu jalnica-i fanfară;
În urmă-i se aude suspinul năbuşit
Al scumpelor fiinţe ce-n lume m-au iubit.
În negru, şi în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
Iar mumă-mea-ntre dânşii apare leşinată,
Pe când porneşte dricul ş-al lui întreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
Şi ce?... E cu putinţă?... Paradă şi onoare
Pe când aveam speranţa să mor într-un spital?
Şi ce?... Se plânge încă acela care moare
Şi nu mai este viaţa un comic carnaval?
Şi ce?... N-au să mă ducă pe masa de disecţii?
Şi ce?... N-au să-mi împartă cadavrul meu în secţii,
Şi n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,
Luând apoi pretextul de lacrimi şi de-afecţii,
Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume?... Ce cugete sublime
Veniră să mă-nalţe trecând pe harpa mea?...
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?
Umblat-am printre stele?... Urcat-am prin văzduhuri?
Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?...
Şi fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură —
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?...
Sau premii academici căzură-asupra mea
Cu gloria lor falsă şi suma lor mai grea?
Cântat-am, la ocazii, aşa precum se cântă,
Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
Şi-n cele două taberi ce zilnic se frământă
Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
Fundat-am oare-n ţară Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atâţia! dinastice proptele;
Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?...
Sau poate am prieteni la Bănci naţionale,
Şi popii-nfăţişează al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste... Nimic, — din fericire!
Prietenii ce lasă ai soartei prigoniţi

Avuţi dacă se află sunt numai prin simţire,
Şi mor deopotrivă de plânşi şi de iubiţi.
Parada însă trece pe Podul Mogoşoaie
Şi-ncepe ca să pice o burniţă de ploaie...
Dau fuga trecătorii... efectul e stricat
Şi mumă-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
Nevrând ca să mă-ngroape oraşul de pomană.
Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
Pe când îşi beau în tihnă ştiutele cafele,
Samsarii se întreabă să afle de-a murit
Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?...
Pe loc ce li se spune de mine, — îşi urmează
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează:
Câştigul!... — Epopee de-atâtea mii de ani,
Divină Comedie având ca titlu: Bani!
Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;
Câştigul, — ce se-nalţă pe-acelaşi piedestal,
Moral întotdeauna şi vecinic imoral;
Câştigul, ce-n picioare călcând virtute, lege,
Trufaş înaintează spre tronul său de rege,
Şi-n templul Bogăţiei intrând, triumfător,
În hohotul monedei sub bolte se aşează,
Iar galben ca metalul din care se formează
Apasă-asupra lumii ş-o ţine sub picior.
Mulţimea, fermecată de falşa maiestate,
Se-nchină umilită l-această zeitate,
Iar sufletul în care pătrunde — ars, — şi trist,
Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,
Căci aripa-i semeaţă deodată se-ncovoaie...
Se face grea ca plumbul purtând pe Antichrist.
Parada ajunsese în Strada Franţuzească...
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obştească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău,
Iar alţii, în credinţa că ortu l-am dat popii
Din oftică sau tifos, batistele scoteau
Şi, dându-se-ntr-o parte, la nas şi le puneau,
Crezând că-i molipseşte mirosurile gropii.
Când însă Bucureştii, în care-am suferit,
Rămase-n urma noastră în ceaţă învelit,
Cu turnuri de biserici, cu teatre şi palate,
Cu-ntreaga lui satiră de lux şi de păcate,
Cu oameni ce declamă strigând: Patriotism,
Împinşi de-aceleaşi patimi ş-acelaşi egoism,
Cu corpuri fără inimi şi ţeste fără creieri,
Sub care cântă-atâţia stigleţi, ş-atâţia greieri;
Oraş în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,
De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;
Prăpastie în care virtutea este-o crimă,
Şi crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,
Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sân
Pe lângă-a ei pieire pe-a neamului român;
Când el rămase-n urmă, zăcând în jos pe vale
Cu falşa-i bucurie mai tristă ca o jale,
Şi când, încet, urcarăm costişul înverzit —
Lăsând pe mâna dreaptă clădirea afumată
Din care-n lumea largă pornisem altădată
Atât de tânăr încă şi-atât de fericit, —
Pe marginea şoselei doi oameni s-arătară,
Era un copilandru, era un biet moşneag:
Copilul plin de viaţă — bătrânul în toiag,
Şi dricul ajungându-i căciulile-şi luară.
Ţăranii nu ştiu carte, dar dânşii-n drumul meu
Din inimă şoptiră: „Să-l ierte Dumnezeu!“
Era-n apusul zilei şi „Stâlpii“ se citise...
Deschisă şedea groapa, coşciugul sta deschis,
Şi soarele o rază de-adio îmi trimise,
Spărgând o clipă norii din naltul său abis;
O rază înmuiată în cerurile-albastre,
Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
Şi care-n cimitirul, cuprins încet de seară,
Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.
Dar plânsetul răsună: — Momentul e solemn;
Pe braţe se ridică coşciugul meu de lemn,
Şi-n raza ce apune, şi-n vântul ce şopteşte,
Şi-n jalea ce pe feţe adânc se-ntipăreşte,
La marginile groapei mă poartă — mă depun...
Pe ţărmii veciniciei cu braţe-ncrucişate
Aştept ca să m-arunce prăpastiei căscate
Din care, cine ştie? voi naşte mult mai bun.
Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
Se uită împrejuru-i, o cere, şi s-aduce...
Aş vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,
Că-n viaţă am purtat-o pe umerii-mi legată,
Ducându-mi tinereţea sub dânsa-ncovoiată —
Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.
Alături cu coşciugul zăcea un sac de oase...
Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
Pe care stau şuviţe de păr înţărânat;
Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
În lume îmi zâmbise cu faţa-i de părinte,
Lăsând deschisă uşa l-al inimii palat.
Deşertăciune-a lumii!... — O mumă ce-l născuse,
O soră ce pe braţe-i în cântece crescuse,
Cu cerul şi cu raiul în ochii ei de-azur, —
Alăturaţi prin moarte, — femur lângă femur,
Şi ţeastă lângă ţeastă, — un sac îi încăpuse.
‘Napoi Manfred şi Faust, adânci cugetători,
Fantasme ce-n veghere şedeaţi până la zori,
Problema urmărită lăsarăţi tot problemă,
Şi voi v-aţi pus pe frunte o falsă diademă.
Aţi invocat pe oameni, aţi invocat pe zei,
Urcatu-v-aţi prin lumea de umbre şi de vise,
Servitu-v-aţi de cuget ca punte peste-abise,
Dar groapa vă sfidează, rânjind din fundul ei.
Priviţi-o, şi răspundeţi, de-aveţi ce ne răspunde...
Pătrundeţi nepătrunsul şi spuneţi-ne, unde
Ne ducem când mormântul asupra-ne s-a-nchis?
Un vis e oare moartea? sau viaţa e un vis?
Tăceţi?... Voi nu răspundeţi?... Rămaşi fără cuvânt,
Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormânt.
Detot se înnoptase şi lumea cu grăbire
Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire...
Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat
Şi omul care cade e repede uitat...
Furtuna când pe aripi de vânturi se aduce
Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
E oare mai puţină verdeaţă în păduri
Sau umbră mai puţină sub bolţi de frunzături?...
O floare dacă naşte şi-ndată dacă moare,
Se face în grădină un gol pentru o floare?
O stea dacă luceşte stingându-se pe loc,
Sunt stele mai puţine în cerul plin de foc?
Natura-şi urmăreşte sorţirea nencetată,
Şi steaua ce se stinge şi frunza cea uscată,
Verdeaţă, flori, insecte, şi tot ce este viu
Se duc fără să lase o lipsă cât de mică...
Un om dacă dispare, un altul se ridică,
Şi-n cartea vieţii nume se şterg sau se înscriu.
Oraşul sta pe vale culcat cu nepăsare...
Pe uliţi s-aprinsese lumini de felinare...
Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,
Lărgea prin tot oraşul un haos zgomotos...
Şampanie la Capşa beau mulţi făcând paradă
De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă...
Dar uşile la teatru deschise se aflau,
Pe scenă Muşchetarii cu zgomot se jucau...
Ce vreţi?... Pe-atuncea vremea era înapoiată,
Cohorte fără număr n-aveam stejari şi brazi...
De scrieri, sărăcia era neasemănată...
Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi...
Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuşte, —
Din loje, cu mândrie, făcea vânat de muşte;
Sion, Ventura, ş-alţii, alături dormitau;
Urechiă-şi da silinţe tihnit la loc să şeadă...
Vedea cu ochelarii, şi tot nu vrea să creadă...
Coriştii, şi artiştii, ca fiarele urlau...
Era un demn spectacol de teatru, pentru care
Luptaseră atâţia jertfindu-şi a lor stare,
Voind să se înalţe un templu literar
Cu piesele române cusute la dosar.
Era un demn spectacol de-a ţării propăşire
Să vezi că galeria aplaudă-n uimire
La-ntâia detunare de puşcă sau pistol,
La-ntâiul semn de patos, la-ntâia sforăire,
Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.
Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată...
Dar lojile sunt goale sau date fără plată...
Director peste teatru fiind un vânător,
Mă rog, de ce n-am pune şi piese de obor?
Părerea mea desigur că este-mpărtăşită,
Scânteia de talente fiind înăbuşită,
Şi publicul urmându-şi să fie, tot ce-a fost:
Făptură nenţeleasă — nici om de duh, nici prost.
Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,
Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,
Şi-ndată ce s-arată prin el câte-un smintit
Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată,
Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,
I-o pune în spinare, şi totul s-a sfârşit.
Mergi, tristă Românie, pe calea începută,
Şi voi, iubiţi prieteni, petreceţi sau cântaţi,
Lăsaţi-mi însă mie odihna cea tăcută,
Lăsaţi-mi visul morţii şi nu mă deşteptaţi.
Ce-mi pasă dacă lumea a fost şi e tot lume?...
Ce-mi pasă de rămâne cum e, şi cum a fost?...
Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?...
Prin moarte câştigat-am obştescul adăpost.
Şi iată... — O suflare ce ramurile-atinge
Se pare că închide la zgomot orice porţi,
Şi luna se ascunde, şi candela se stinge
Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morţi.
Tăcere!... Este ceasul de negură şi taină...
Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină...
O rază nu se vede în cer nici pe pământ...
Aştept cu nerăbdare ca morţii să se scoale,
Lăsând să le rămână coşciugurile goale,
Dar mut îmi e mormântul, şi mut orice mormânt.
Şi ce?... Nimica încă?... Nimica decât noapte?
Nici ciocnete de oase, nici rânjete, nici şoapte?
Dar oare ce fac morţii? — Să vină! — Voi să ştiu.
Gândind aceste vorbe, vederile-mi senine
Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine,
Un şir de viermi oribili cu corpul cenuşiu;
Cu toţii, pe coşciugu-mi, se urcă sau s-agaţă...
S-apropie minutul cu dânşii să dau faţă...
Puterea îmi lipseşte să-i calc şi să-i zdrobesc,
Şi ei, rozând capacul coşciugului, vorbesc:
„A! iată, zice unul, e omul ş-a lui fală...,
Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormântală,
Şi el a fost în lume întâiul dobitoc!
Mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă...
Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă;
Loc viermilor să intre!“
Şi viermii-avură loc...
Intrară câte unul prin scândurile roase...
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,
Sudoarea într-o clipă m-ajunse pân’ la oase,
Voii să strig... — Dar somnul cel vecinic este greu.
Mârşav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,
Înfig doi alţii-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse...
În ochi îmi intră zece... — Era îngrozitor.
Simţii atunci în mine o repede schimbare...
Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare...
Lăsându-mi învelişul la viermii din mormânt,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pământ.
Eram împins de-o forţă şi tainică şi mare,
Şi aripe de vultur răpindu-mă în zbor,
Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de uşor,
În casa părintească, muiat în foc de stele,
Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,
Trecui ca o suflare prin părul maicii mele,
Lucii în două lacrimi, şi calea mi-o urmai.
Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat,
Şi treieram pe vânturi, şi colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.
Câmpiile întinse păreau nişte năluce,
Şi Dunărea un şarpe dormind peste câmpii,
Tot omul o furnică ce naşte şi se duce,
Iar munţii cei gigantici abia nişte copii;
O pată cenuşie în josul meu s-arată,
E marea care vecinic cu pânze e-ncărcată
Şi dincolo pe ţărmul ce-a fost de zei iubit
Pe care-l încunună naramzul înflorit...
Italie iubită, — primeşte-o salutare
Cu tainica scânteie a sufletului meu...
În ceaţă piere apa şi sânul tău mi-apare:
Florenţa, Roma, Neapol culcat pe lângă mare,
Molatic lazarone dormind — visând mereu.
Vezuviul în aer împinge zi şi noapte
Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum...
Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de şoapte,
Pompeii lăcrămează la colţul unui drum.
Şi-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,
Trec mările albastre şi nu mai am hotare...
Munţi, dealuri, văi şi câmpuri străbat neobosit
Purtat de-aceeaşi rază, uşor şi fericit.
Oraşele sub ochii-mi le văd zăcând de-a rândul,
Şi unul după altul, mai repede ca gândul,
Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,
Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.
Văzând aceiaşi oameni, văzând aceeaşi lume,
Urcau până la mine aproape-aceleaşi nume,
Şi când, la urma urmei, acasă m-am întors,
Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, —
Se uită totdeauna acela care pleacă,
Şi firul amintirii se rupe, de s-a tors.
În inimă nu este nici rană, nici durere,
Ca zilnic să păstreze întâia ei putere,
Şi nimeni nu rămâne a fi nemângâiat.
Tot omul află-n viaţă, în vreme, sau în sine
Puterea ce e-n stare durerea să-i aline...
E lege naturală când mori să fii uitat.
În groapă, corpul şubred abia îmi putrezise
Şi chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,
Iar mumă-mea — chiar dânsa! — mai rareori plângea...
Uitare, cât mai iute, mângâi-o şi pe ea!
Din viaţa pieritoare, trecând în altă lume,
În viaţa fără moarte mă duc să strălucesc,
Şi făr-a mă-nţelege, şi fără s-am vreun nume,
Mă simt cu totul altul şi-ncep ca să trăiesc.
Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,
Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit...
Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit...
Privii către fereastră... — Era o zi-nnorată...
Născândele ei raze pieziş se strecurau...
Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,
Şi frunzele la vânturi, gemând, se scuturau.






Elena Buica - Pickering    3/13/2004


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian