Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Spectator : Magia scenei

Venim dintr-un loc unde artistii mor in singuratate si saracie. Se duc tristi, vlaguiti, uitati sau criticati de catre cei pentru care au jucat o viata intreaga. Daca au putin noroc, mor chiar acolo, in teatru, aproape de scandura scenei careia i-au dat viata si suflet. Au devenit un clan izolat, elitist, intr-o lume a business-ului de cartier si a mediei de proasta calitate.

Traim pe un continent unde prea plinul face ca arta sa fie rasplatita, in anumite imprejurari, cu sume colosale. Multi dintre artistii, nominalizati la Oscar, isi fac o profesiune de credinta din a activa in tarile sarace, acolo unde foametea, coruptia si razboaiele inutile fac ravagii. Cu spirit civic si generozitate isi investesc o parte din timp si bani in fundatii si cauze umanitare. Sean Penn, George Clooney sau Ashley Judd ajung pe pamanturi uitate de istorie si civilizatie, bantuite de tot ce are omenirea mai greu de suportat in vremurile noastre. Din fericire, Hollywood-ul este democrat prin excelenta. Lipsit de prejudecati ipocrite, militeaza pentru cauze si idealuri umaniste.

Intr-o alta zona a artei, Marea Muzica se poate desfasura in toata splendoarea ei sprijinita de un sistem la fel de bine pus la punct. Canadian Opera Company a devenit un model de arta la superlativ si pragmatism managerial. Este o masinarie fina, eleganta, in spatele careia functioneaza donatii de mare anvergura, zeci de voluntari si o audienta care nu isi tradeaza pasiunea pentru muzica. Majoritatea reprezentatiilor sunt "sold out", marii artisti ai lumii sunt rasplatiti cu "Bravo, Brava sau Bravi", cu aplauze indelungate, la scena deschisa, si un respect demn de o lume civilizata.

Ultimele reprezentatii, din aceasta stagiune, au fost foarte diferite ca epoca, tonalitate si punere in scena. Comune au fost interpretarile superbe, vocile aproape ireal de lucrate si frumoase.

The "Tales of Hoffmann", de Jacques Offenbach, a fost visul de o viata al compozitorului. A scris numai operete si si-a dorit foarte mult sa compuna o opera. Cel care a fost considerat un "Mozart al bulevardelor pariziene" si un "Liszt al violoncelului", s-a nascut in Germania cu numele de Jacob Offenbach, cetatean german, de religie iudaica si a murit in Franta ca Jacques Offenbach, cetatean francez, de religie catolica. A iubit Parisul, a iubit petrecerile si boema franceza.
Prima punere in scena a operei a fost la Opera Comique, la data de 10 februarie, anul de gratie 1881, chiar la cateva luni dupa moartea autorului. Este genul de muzica, atat plina de suflet si cu o structura muzicala atat de bine definita, incat poate fi intonata la iesirea din sala. Are acel element "popular" cu care publicul se poate conecta imediat. Una din ariile foarte cunoscute este "Klick, Klack, Klick, Klack, Voila Kleinzach..." pe care imi vin s-o cant usurel, chiar cand scriu aceste randuri...cu vocea e mai dificil...
Subiectul cuprinde trei infatisari ale femeii iubite de catre poetul Hoffmann:papusa mecanica (simbol al automatismelor impuse de societate), sufletul pur si artistic, si, in final, curtezana frivola si lipsita de suflet. Jules Barbier, autorul libretului, a adaptat cateva scurte povestiri ale poetului E.T.A. Hoffmannn si le-a transformat in materialul ce sta la baza operei. Offenbach si-a dorit a fi o opera pe intelesul tuturor, murmurata de toti, ca o mica-mare ironie la adresa operei "megalomane" a lui Wagner. O prezenta cu adevarat deosebita a fost bass-baritonul John Relyea. Cel care a simbolizat "raul", asa cum bass-baritonii o fac de obicei, este dintr-o familie de muzicieni canadieni dedicati operei. O seara pe care o incheiem cantand (sau fluierand, dupa caz...), disonant si vesel, in parcarea operei.

Perioada de inceput a secolului 18, "varsta ratiunii", asa cum a fost denumita, a fost reprezentata de opera "Semele" de Handel (1685-1759). Marele muzician preclasic a compus-o, in ritmul sau binecunoscut, in decurs de numai o luna in anul 1743. Audienta timpului a fost socata de sexualitatea franca si de finalul tragic, elemente neobisnuite in compozitiile vremii. A fost prezentata de Handel ca "oratorio" spre a fi mai usor asimilata de public. Cronicarii vremii au denigrat-o, dar aceasta superba opera a facut, de fapt, trecerea catre fluiditatea formei in muzica de opera pe care o cunoastem astazi. Libretul a fost inspirat de "Metamorfozele" poetului roman Ovidiu. Semele isi doreste imortalitatea si spera ca, in urma dragostei pe care i-o poarta zeul Jupiter, s-o si dobandeasca. Intervine Juno, sotia geloasa a zeului, Semele este omorata, iar din cenusa ei se naste copilul, conceput in aceasta legatura, viitorul zeu Bachus.
A fost pusa in scena de artistul chinez Zhang Huan, care a plasat actiunea in timpul dinastiei Ming (1368-1644). Decorul, o pagoda cu coloane grecesti, a fost conceput in atelierul pe care il patroneaza in Shanghai. Din pacate, taierea finalului dorit de Handel, cat si "glumitele" vizuale, (magarul, calugarii tibetani transformati in luptatori sumo), s-au dovedit total neinspirate in cadrul superbei partituri a lui Handel. Costumele, baroc european si chinez, au fost somptuoase si au dat culoare si eleganta. Semele a fost soprana canadiana Jane Archibald, ea singura si a facut ca seara sa merite un serios "Brava".

In finalul stagiunii, "A Florentine Tragedy" de Alexander Zemlinski si "Gianni Schicchi" de Giacomo Puccini, doua opere scurte, intr-un act, a caror actiune se petrece in splendida Florenta. Avand cateva elemente comune, ambele infatiseaza partea mai intunecata a temperamentului italian. O punere in scena, extrem de reusita, realizata de soprana americana Catherine Malfitano. Ambele opere au fost plasate, initial, in perioada renascentista, dorinta ei a fost sa le reprezinte in perioada anilor 1920, respectiv prezent. Libretul operei lui Zemlinski are la baza piesa " A Florentine Tragedy" de Oscar Wilde, iar Gianni Schicchi - un episod din "Infernul" lui Dante. Coincidenta a facut ca premiera operei lui Zemlinski sa aiba loc la Stuttgart in 1917, in acelasi an in care Puccini incepea sa scrie "Gianni Schicchi". Soprana Simone Osborne a fost cea care a interpretat celebra arie "O mio babbino caro", un adevarat "blockbuster" al muzicii de opera. Din nou, o voce superba, limpede, o aparitie scenica aproape inocenta, intr-o lume in care domneste ticalosia. O seara extrem de interesanta, un eveniment care l-a avut la pupitrul dirijoral pe Sir Andrew Davis. Ultima imagine iti ramane pe retina, ca o regasire a binelui, intr-o lume intunecata si marsava.O imensa fotografie a Florentei, desfasurata pe toata lungimea scenei. Acoperisuri medievale, catedrale si multa, multa lumina...

La Roy Thompson Hall, celebrarea a 90 de stagiuni s-a facut in prezenta unui alt extraordinar muzician: Yo-Yo Ma. Un spirit cald, cu o sensibilitate deosebita, cu multa inventivitate si simt al umorului. Ne-a incantat sufletele cu "Concertul pentru violoncel" de Elgar, (aceeasi lucrare cu care si-a facut si debutul la TSO in 1979), si "Night Music: Voices in the Leaves for Cello and Orchestra" de Dmitri Yanov-Yanovski, un foarte interesant compozitor uzbec. Muzica compozitorului englez Edward Elgar este meditativa si introspecta, ca un strigat de disperare, ce cuprinde toata complexitatea evenimentelor primului razboi mondial. Yanov-Yanovski, specializat si in muzica de film, ne-a adus aminte de Tarkovski si filmele rusesti. Un spirit profund si introvertit, l-a avut ca profesor chiar pe tatal lui la Conservatorul din Tashkent. A luat Premiul special de Nantes, la Festivalul International de Film de la Cannes in 1992, pentru banda sonora a filmului Kammie. Un eveniment cu adevarat emotionant pentru sufletele indragostite de muzica.
Acolo unde se revarsa splendoarea muzicii, nu poate fi nici singuratate, nici saracie, ci numai lumina si dragoste, in forma cea mai pura.


Toronto/ Iunie 2012









Camelia Lazar    6/9/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian