Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Traditii la Chelnita

Satul Chelinta, apartinător actualmente orașului Ulmeni, Jud. Maramureș, este așezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ticăului (rest de munti calcaroși), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someșului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a apartinut la sfârșitul secolului al X-lea și la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu, sub autoritatea principilor Transilvaniei.
Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „Villa Olachalis Gelenczemezö”, aparținând familiei Kusaly Iaksi din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise si interpretate de către funcționarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând cu anul 1735, satul se numeste Kelencze, nume pe care în menține până în anul 1919, când a devenit Chelința. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelința”.
Componenta etnică de factură românească a așezării reiese și din denumirile date variatelor forme de relief, a dealurilor, a văilor și a „câmpurilor” (pamântul arabil situat în diferite părti ale localitătii). Toate acestea exprimă o anumită pozitie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăretului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii, Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă; toate exprimă realităti topografice specifice graiului local și diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat și înnoptat; Dealul Viilor- acoperit aproape în totalitate cu vii).
Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poienitei, Valea Lespezoaia, Valea Purcăretului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.
Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleași realităti locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi, Carașeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălti, La Gloduri, Pitioaia, Braniște, Șesuri, Furnicar, Răchiti, Sighileti; toate exprimă particularităti locale delimitate doar de plasarea teritorială.
Înainte ca oamenii să înceapă sa își sape propriile fântani, existau așa-numitele fântâni obșesti, care erau folosite în devălmășie de către toti locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii.
Localitatea Chelinta nu a existat dintotdeauna în același areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judetului Sălaj”) satul a fost așezat la început în locul numit „La Arini”. Era un spatiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Carașeu și Capul Satului.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului era localizată în zona „Sub Vii” și „Pe Deal”; ultima pozitionare a localitătii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Carașeu și Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someșului.
Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinta a apartinut pe tot parcursul existentei sale de până în anul 1918, unor nobili maghiari locali, care erau detinătorii aproape în exclusivitate a întregului pământ arabil și nearabil.
Dacă până în anul 1553, satul aparține nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelința aparține cetății Hododului, iar mai târziu, cetății Cehu-Silvaniei.
În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conților unguri, Jaksi Boldijar si Mihai. Din 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafață de teren a satului Chelința, este divizată si dată în stăpânire conților unguri, Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo, Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton, Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume Gavris Gheorghe.
Din perspectivă socială, locuitorii țărani ai satului, erau împărțiți în două categorii: o parte mică, erau țărani liberi, iar cei mai mulți erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelința existau 4 familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost scutiți de impozite, în timp ce restul iobagilor, plăteau impozite si danii nobililor unguri. Numărul acestora creste, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toții siliți să plătească toate obligațiile existente la acea dată.
Teritoriul satului Chelința a aparținut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetății Aurii” (în ungureste, „Aranyismezö”), situată pe malul drept al Somesului, între Benesat si Cheud. Localnicii chelințani, ca si cei din satele învecinate, stiu că această cetate ar fi fost construită(a aparținut) de haiducul maramuresean Pintea Viteazul.
Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelința, s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700;se stie din surse sigure că au existat chelințani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Acestia au fost distinsi cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparținea ca principat autonom, Porții otomane). Printre acestia, putem aminti familiile Fechete si Sav, care au primit titlul de „nemes” de la principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg, Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andris, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local.
O statistică maghiară, din anul 1700, arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Măties (Metes), Gavris, Bălas, Mesaros si Rus.
Sărăcirea populației era dată nu numai de condiția socială căreia oamenii îi aparțineau, ci si de desele inundații provocate de râul Somes. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populația satului pentru a cultiva vița-de-vie.Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forță de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelința, de calitate extrem de bună si cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta si Viena, toți nobilii din jur cumpărându-si parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripția „Sigiliu Comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viață-de-vie, mai pronunțat, iesite în evidență fiind, două corzi de viță legate cu un țărus.
După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului si, până la Valea Purcărețului, au locuit si locuiesc si azi țigani, în timp ce, de la Valea Purcărețului, în jos pe drum, pe Deal si până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (si azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăsi țigani.
La începutul veacului al XVIII-lea, ținutul a fost cuprins de o foamete mare, datorită inundațiilor si recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, nemesii, situația a fost mai usoară,deoarece acestia erau scutiți de dări si robotă, primind si dreptul de a construi mori pe Somes. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocrației locale („bocotanii”). În condițiile în care acestia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelința nobili străini precum: Roman din Sasa, Ghețe din Vărai, Ilies (Ilis) din Benesat, Chis din Vărai si Pop din Miresul Mare.
Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autoritățile maghiare la 1715, arată că dările au fost plătite în Chelința de 13 familii, cu 108 membrii; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membrii, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii.
O evidență religioasă din anul 1750 arată că, în Chelința, populația era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.
Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situația economică a iobagilor chelințani s-a mai îmbunătățit, deoarece toți cultivau loturile personale cu cereale, cresteau vite si li se permitea păsunatul în pădurile nobililor. Acestia cresteau boi si vite, pe care le foloseau pentru a presta cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată si la timp a boilor, erau pedepsite cu, de la una la 25 de lovituri de bâtă.
În timpul lucrului erau supravegheați de către slujitorii nobilului care, nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („țineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun si Anul Nou, erau obligați fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă si 2 pui.
Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând, faptul că populația era de confesiune unită cu Roma si, în al doilea rând, că numărul acesteia este într-o continuă crestere: asa cum arătam si mai devreme, la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezența țiganilor. Acestia au fost adusi începând cu anul 1895, de către învățătorul Vasile Merlas, care era si judele satului, pentru a lucra la construcția casei (locuită azi de către Mircea Merlas, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu țiganii (element etnic nelipsit de atunci si, majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populația pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 țigani si 22 evrei.
În decursul existenței sale, satul Chelința a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelința în urmă cu mai mulți ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numit㠄Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Alunis) din județul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră si acoperită cu sindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia si ultima, a fost construită în anul 1938, pe ulița principală a satului, ea servind si astăzi ca lăcas de cult ortodox.
Primul preot amintit în actele bisericesti este Pop Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este si astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică si de zona centrală a satului.
Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de scoală. Prima scoală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Simleul Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe scoală. Astfel, în anul 1854, primul învățător, Moise Conea, ținea cursuri cu copiii din sat într-o casă închiriată (nu se menționează unde). Drept bănci erau folosite niste scânduri sprijinite pe țărusi înfipți în pământ; se învăța din bucoavna cu litere latine si chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe niste cartoane care erau agățate pe pereți. Plata învățătorului era o mierță de mălai, adică 25 de kg/familie si 25 de cruceri (moneda imperială).
În anul 1868, a fost ridicat primul local de scoală în Chelința, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunați de la membrii comunității locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) si o cameră de locuit pentru învățător.
În anul 1902, sub îndrumarea învățătorului Vasile Merlas, s-a construit localul altei scoli, mai mari, situată în centrul satului, mai spațioasă si mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor si o locuință cu două camere pentru învățător. Această clădire a servit ca scoală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul scolii noi, în care se învață si azi, în locul numit Gura Uliței. Din anul 1966 si până în anul 1979, vechea clădire a scolii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafață de 375 m2, care poartă numele rapsodului popular Emil Gavris, originar din Chelința. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări scolare, a folosit drept sală de cinema, a existat aici si o bibliotecă; de asemenea s-au organizat si încă se mai organizează nunți ale locuitorilor satului.
O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialisti în domeniile lor de activitate, au reusit să depăsească dificultățile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică si, mai ales după aceea, în anii '60, '70 sau '80, mulți dintre acestia s-au implicat, pe parcursul vacanțelor, în activitățile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de inițiative, în cadrul „Societății Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înființată în anul 1926 la inițiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofițer si, în acelasi timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele si au susținut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universității Bucuresti.
Preotul Emil Negruțiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică, economică, culturală, confesional㠖 precizează faptul că, societatea în cauză a avut două sedințe mai semnificative, în urma cărora au fost obținute anumite avantaje pentru comună. Prima sedință ținută în 1933, când a fost organizată si planificată construirea unui monument al eroilor căzuți pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ținută câțiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei si a obține cât mai multe revendicări de natură materială.
În anul 1926, chelințanii au obținut autorizație pentru construcția bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenții, în 1935, a fost obținută o nouă autorizație pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale si alte încărcături; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcția unei punți pe cablu peste râul Somes care, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală.
Azi, satul Chelinta, parte integrantă, așa cum am arătat în titlu, a localitătii urbane Ulmeni, aduce o contributie importantă, atât din perspectivă materială, cât și spirituală pentru evolutia dinamică a zonei și pentru propășirea socio-culturală a acesteia.


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ



1. Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora, Județele Patriei, ,,Județul Maramures”, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1980.
2. Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educației si Cercetării, Proiectul pentru învățământ rural, Bucuresti, 2005.
3. Tufescu, Ioan, România, Editura Stiințifică, Bucuresti, 1974.
4. Cotet, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de Geografie”, Vol.V, 1901-1904.
5. Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV.
6. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, ,,Cartea de Aur”
7. Consiliul Județean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj, ,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224, întocmită de dr. Sandor Alexandru, medic de circumscripție, 3 august 1938.
8. Suciu, Coriolan, ,,Schiță monografică a Sălajului, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania”, Vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Județean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj.
9. . Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramuresene”, Editura Stadion, Bucuresti, 1971.
10. Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramuresului”, Baia Mare, 1940.
11. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785.
12. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1967.
13. Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1986.
14. Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”, Editura Institutului biblic si de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992.
15. Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura Solstițiu, Satu-Mare, 2000.
16. Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.


Prof.Mircea Botis
Pr.Radu Botis

Lucrare prezentata in cadrul Sesiunii de Comunicari a Cercului de Istorie si Socio-Umane a Colegiului National `Samuel von Brukenthal` din Sibiu(23 mai,2012).








Pr.Radu Botis    6/6/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian