Colaj poetic din volumul în pregătire „Rugă ultimului poem”
Tenere ogni speranza voi ch’entrate
mult prea departe de aproape
si mult prea aproape de nimic
cineva a creat timpul si m-am închinat lui
trecut prezent viitor
sfânta treime a fricii de eternitate
am iubit zeii de sticlă
(si eu după chipul si asemănarea lor)
ah, dacă frumusetea ar fi putut
să oprească timpul în loc...
...as fi dorit să fiu o femeie
neasemuit de frumoasă
în zidul manolic al ochilor celorlati
as fi dorit să mor
dar dragostea care trebuia
să-mi iasă pe gură
a devenit piatră
mi-am legat-o de gât
si m-am aruncat în propriul meu sânge
stiam că nimeni nu este profet
în inima lui
în zadar am asteptat întelepciunea
primăvara vesnică
a cuvintelor sale
am cugetat... deci m-am scufundat adânc
tot mai adânc si fără colac de salvare
adevărul a iesit la suprafată
sufletul rezidual
al gândurilor abisale
cât despre aduceri-aminte
tenere ogni speranza voi ch’entrate
sexul este singurul infern accesibil
cu drum de întoarcere
Rugă ultimului poem
îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alti cititori
sau de alte poeme
(chiar nu stiati că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)
îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învătat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învătat să râdă
când simtea numai durere
cum l-am certat si i-am tăiat din portia de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare să caute esenta lucrurilor să guste viata
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferintelor)
îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci si sase de ani
cu umbrele cu spaima cu celălalt eu
si nici acum nu stiu dacă am pierdut
dacă am învins dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
tinând inima pe post de spadă si scut)
îmi citesc ultimul poem
si-l rog să le spună
si celorlalti
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite
îmi citesc ulti…
Groparul orb
începutul poemului
este întocmai ca răsăritul
iar pagină albă
o mare misterioasă
care mă cheamă-n adâncuri
dar umbra mă tine de mână
- nu te duce încă, lasă primul val
să se izbească de stâncă
si stânca seamănă cu inima mea
o aschie înfiptă în toracele timpului
un vas fantomă si salva
de puncte puncte
spărgând linistea
sfârsitul poemului
este întocmai ca noaptea cea mai lungă
de care nu vrei să te desparti
în care nu vrei să adormi de teama
necunoscutului
groparul orb sapă mormântul ultimului cuvânt
doar păsările mai poartă în tril
amintirea poemului
Zbor deasupra unui cuib de hamburgeri
din întreg stadionul se auzea doar inima lui
se antrenase de nenumărate ori
dar nu trecuse niciodată în competitii
peste propria sa înăltime
se încurajă
îsi potrivi pasii
si se desprinse de sol
corpul i se undui
pluti pentru două secunde
si ateriză direct în rugăciune
de multumire
spectatorii spuneau că fusese
o săritură modestă
continuau să-si bea berea
si să-si înfulece hamburgerii
fără să înteleagă
ce se întâmplă cu adevărat
Adulmecând osul
„singurătatea naste monstri”
monstrii nu pot fi îmblânziti decât de îngeri
dar îngerul meu tace
si-mi suge sufletul ca un vampir
nu-i mai ajunge
în curând voi fi un mormânt
profanat de propria umbră
orice tristete are o consolare amară
oglinzile nu mor niciodată
îsi schimbă stăpânul la fiecare privire
doar eu stau ca un câine în fata unui străin
adulmecând osul
Înger cu reportofon
Viata este o luptă pe care am pierdut-o înainte de a mă naste. Tot ce fac acum este să-mi savurez înfrângerea. Trăiesc închis într-o lume în care gratiile sunt înalte până la cer. Iluzia cea mai frumoasă a mortii este când privesc stelele. Gata, m-am decis! Renunt la locul de veci! Vreau un nou loc de muncă! Ce are de spus Dumnezeu la toate acestea? M-asteaptă să-l vânez prin univers cu reportofonul. Îmi împrumută cineva o pereche de aripi?
O gară pentru două poeme
uneori îmi doresc să am din nou 18 ani
dar să nu las să-mi scape
printre degete norocul din jur
în fata oglinzii
vorbesc mereu cu prezentul
în ochii celorlalti pătrund mai adânc
descopăr adesea o fiintă zgribulită
cu ochii închisi si capul între genunchi
numărând dorurile
printre pleoape întredeschise
deslusesc linii argintate
trenul nostru nu stie
unde s-astepte
pun semn de carte
o gară pentru două poeme
Singurătate în apnee
am nevoie de singurătate ca de aer
să fiu printre voi si să nu mă vedeti
să mă simtiti si să nu mă prindeti
chiar acum fac respiratie
gură la gură cu umbrele
intru în voi
până la refuzul apneei
mirati-vă
cât sunt de singur
ca un abur în fata
sărutului vostru
cubist
Regii nimicurilor
chiar si peste o sută de ani
oamenii tot îsi vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-si vor spăla pretioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viata mea nici nu contează
stau în casă si scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum îsi plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeasi fală cu aceeasi dorintă de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să musc din prezent
acest sandvis cu singurătate între două felii de timp
împărtit frăteste cu umbra
poti trece prin viată anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va sti din ce apă îsi potoleste setea
poti trece prin viată ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nici o tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub presul celui fără câine la usă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie însesi
dar si acestea sunt tot niste nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc
Arta de a sti
sunt câteva lucruri pe care trebuie
să ti le spun despre lume
în primul rând: nu stii nimic
în al doilea rând: nu stii nimic
în al treilea rând: e mai bine că nu stii nimic
trebuie să crezi si atât
si nu mă refer la zei
bănci sau reclame publicitare
mă refer la tine însuti
la visele tale la puterea ta creatoare
îmi vei spune că oamenii au dreptul să stie
eu îti spun că adevărul
te face sclavul unui alt adevăr
răspunsurile nasc alte întrebări cu răspunsuri
pregătite dinainte de nastere
până si durerile sunt programate
să te doară până la un punct
care aduce maxim profit
apoi să ti se spună în fată respectuos
ne pare rău nu mai putem face nimic
pentru dumneavoastră
da stiu oamenii au ajuns să se iubească
în doi timpi si trei miscări
viata a devenit un atentat la pudoare
superba moarte a celor pregătiti să moară împăcati
a fost plagiată prin odioase crime
bună ziua faceti cunostintă cu apocalipsa
sunt câteva lucruri pe care trebuie
să ti le spun despre tine
în primul rând: stiu multe despre tine
în al doilea rând: stiu multe despre tine
în al treilea rând: stiu mai mult
decât stii tu despre tine
si mai stiu că îti este frică de mine
pentru că stiu
inima ta a devenit o sală de asteptare
pentru trenuri de marfă scumpă
pentru că stiu
tăcerea ta a devenit un avocat al perversiunii
dar nu mă poti opri
sunt cuvântul ascuns cu grijă
la temelia trezirii
sunt explozia întârziată a fericirii
degeaba te ascunzi
degeaba îti pui măsti
fiecare om are un călcâi al lui Ahile
si acela este iubirea
Muguri
de la abatorul cărtilor
se auzeau strigăte puternice
poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos
până curgea tot sângele
apoi se vindeau la kilogram
cu stampila unui inspector
de la uniunea vânzătorilor de carne
acesta îsi invita prietenii la un pahar de viată vesnică
vorbind despre necesitatea traducerii crimei
în cât mai multe jargoane
patriei voiau să-i scoată limba
si să o dea cu împrumutul
la amatorii de senzatii tari
nu puteam să stau ca altii cu pixu-ntre dinti
gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină
am ucis animalul din mine
îndrăznesc să scriu despre primul arbore
plantat în paradis
îmi cresc muguri
pe sira spinării
Noaptea în care moartea a închis ochii
chiar si fără să vadă
ochiul meu poate plânge
chiar si fără să vadă
asa cum plânge mâna mamei
pe ochiul de lână
asa cum plânge
vino acasă rătăcitorule
ti-am împletit dragostea
mâinilor tale înghetate
vino acasă
acum este noaptea
în care moartea a închis ochii
totul e viu si negru ca singurătatea
cu trup alunecos si rece
lenevind la focul inimii
cu burta plină de amintiri
dar eu încă mai sper
îmi deschid ochiul în acoperisul mintii
si astept să ningă cu polen albastru
din irisii lui dumnezeu
Vino tată si repară drumurile
sunt drumuri care merg către stele
drumuri care coboară-n infern
si drumuri pe care tatăl meu
le-a făcut pentru oameni
dar tatălui meu nimeni nu i-a multumit vreodată
cu totii se miră de gropile care apar
odată cu trecerea timpului
vino tată si repară drumurile
te asteaptă îngerii cu lopeti si cazmale în mâini
te asteaptă masina de piatră
te asteaptă vagonul te asteaptă fadroma
te asteaptă asfaltul încins si betonul
dar tatăl meu merge de-a busilea prin casă
pe un drum plin de gropi
pe care mama mea le astupă cu lacrimi si iubire
Montreal/ Iunie 2012
|
Ionut Caragea 6/6/2012 |
Contact: |
|
|
