Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Îngerul de marmură ( fragment din roman )

Lui Celino Ionut

1
Cheia

Si cum a fost? Cum a fost? întrebă curioasă, Denisa, cealaltă fiintă a numelui ei, Eleny-Denisa.
Că, de la o vreme, avea nevoie de un martor al întâmplărilor ei psihice, al dăruirilor ei fără limită în lumea nevăută a iubirii; în lumea dinaintea „facerii” omului; când lumina si întunericul nu-si găseau locul în univers, când, fără plămada cărnii, nimic din judecătile lumii n-ar fi avut rost, nimic din judecata de apoi a simturilor n-ar fi fost un testament al existentei de orice fel.
„Viata e un elixir al mortii omnisciente de dincolo. Moartea e un elixir al vietii neîmplinite de aici”, gândi Eleny cu două sintagme contrarii viata ei - oricând a altora, viata oricui - oricând a ei.
Apoi, nedorit, se trezi pe stradă. Ocoli un câine lungit pe pământ, în amiaza fierbinte a zilei, cu un respect exagerat, cu sinusoide haotice în trup si în gânduri, cu gândurile aruncate ca niste bulgări de suflare, înainte, spre locul întâlnirii ei cu Ionut.
Era un cămin sau o cresă cu trandafiri nomazi - străjeri la intrare. O firmă ocru scrijelea privirea cu o scriere albă; cu serpi albi în sânge închegat, prin trei cuvinte englezesti: „step by step” . În latura stângă a aleii; cea care lega aparitia cuiva în poartă de clădire, de copii orfani, de treptele brutale de la intrarea în prisma cu strigăte omenesti, era un sir de trandafiri rosii; mai aprinsi decât strigătele de „mamă” dinăuntru. În aripa dreaptă a dreptunghiului aleii - pasăre rănită, erau tulpini încarcerate de lemn câinesc, că nu vedeai prin zăbrelele încrengăturilor lor, si prin soaptele păsărilor din ele, că privirea nu se încumeta să privească si gândul se oprea în început de judecăti „a fi sau a nu fi”, la început de suflare omenească. Da! Acolo se afla fiinta iubită - fiinta iubită de ea, în întunecimea acestei pustietăti absorbante, cu timp oprit, cu spatiu năruit în asteptare, într-o lungă asteptare de amurg infinit, într-o nesfârsită dorintă de întoarcere a sărutului în fagurii buzelor, de oprire a îmbrătisării în trupuri împietrite. Încă un pas, si fiinta ei, superioară spatilor străbătute; săgetate mai înainte de gânduri de dor, de dorintă, ocoli prima treaptă spre răsărit, spre existenta presupusă a omului iubit.
- Io nu-t...., se poticni să silabisească - mai mult nerostit, un murmur, o negatie, o ciudată constructie verbală de identificare a unui om, a unei sălbatece dezlăntuiri de vocale si consoane minime. Apoi, hotărâtă să trăiască afară - cu toate câte îi erau în preajmă, strigă continuu, disperat:
- Ionut! I-o-nuut?
- Eleny! se auzi ecoul primului nume.
El părea de marmură în întinderea verde de dincolo, din spatele zidului de ligustrus încarcerat, cu fruntea atingând un ciorchine de floare de salcâm, hrănindu-si, parcă, înăltimea omenească de ceară picurată în trup, în părul lui - indiferent dat pe spate, pe bulbi de aer incandescent.
Era o amiază cu cenusa luminii presărată pe urme de copil rătăcit în pădurea lumii terestre.
Cuibul întâlnirii lor - pustietatea verde a grădinitei, era un foc la rădăcina unui stejar bătrân - omul însingurat de căutare în om, ce se înălta printre cumpene dezechilibrate, printre oscilatii de pendule - leagăn si roti suspendate pe pământ, cu trupuri de copil în fasă.
Încă un pas, spre cel drag, ca o cădere în neant. Lumina se răsuci în firele ei de păianjen, devenind polară, nocturnă, devenind o capcană. El nu mai avea înfătisare omenească. El era o plasmă, un câmp gravific, o ciudată inductie. Încă un pas, si îmbrătisarea cuiva o contopi cu sine, o făcu inertă, apoi fluidă; static-fluidă.
„Doamne! Trupul omenesc e o lavă în creuzetul sufletului. Doamne, care este măsura descompunerii lui în suflarea ta, care este întelesul acestei contopiri cu fiinta ta, iubind, căutându-ti iubirea ce ne stăpâneste umbletul prin lume; umbletul din afară, uitând portile deschise înăuntru, umbletul dinăuntru, uitând portile deschise în afară” .
Sărutul alungă disperarea bratelor în ascensiuni de aripă frântă, de aripă căutând o fărâmă de sprijin în aer. Sărutul trezi îmbrătisarea dătătoare de sperantă. Sărutul trezi memoria altor îmbrătisări, neputincioase, cu buzele însângerate de singurătăti mărturisite fără cuvânt, cu buzele contopite într-o fiintă unică pe pământ - cea de la începutul lumii - binară si totusi unică, contradictorie si omogenă, diferită si aceeasi în fiecare din doi, în fiecare din unu.
O pasăre săgetă văzduhul asezat pe pământ cu un scâncet de copil: Oaa! Oaa! O altă pasăre încuraja plânsul celei dintâi cu un: Iaa! Iaa! A treia, mai ciudată, egal îndepărtată de celelalte două, repeta identic: Îhî! Îhî!...
- Ham, ham! sfărâmă această asezare de păsări ancestrale si de oameni îmbrătisati, un câine, suind parcă de sub pământ un seism slobod, o atavică vorbă omenească.
- De ce?... îngână stăpânul câinelui, un om cu părul alb, îmbrăcat la întâmplare pentru o plimbare într-un câmp nevăzut, cu părul în contrast cu blana cafenie a patrupedului sonor.
- Păi, ne-am plictisti...
- De ce?...
- De chimie. De...
- Bine! acceptă omul, meditând mai departe în pasi la fel schiopătati, prin sticle sparte si rădăcini, prin lava de smoală a ogrăzii căminului, prin ciulinii în fruct ai periferiei lui de sârmă împletită vertical; să nu se rătăcească fuga de copil în lume, să nu scape pasărea din colivii.
Omul - neasteptat în îmbrătisarea lor - si câinele lui se îndepărtară într-un tandem ciudat. Farmecul „contopirii” celor doi s-a frânt în două, într-o privire în pământ, într-o altă privire mustrătoare pe urmele omului dispărut.
- O să mă trădeze mătusii, nănutei, spuse Ionut, ... că am chiulit de la ....
- Nu cred, îl încurajă ea. Doar ni-i diriginte.
- Parcă mai avea ore. Parcă îl stiam la scoală... Cum naiba?
- Lasă, lasă! sopti ea, luându-i de mână tristetea cu tot cu suflet; cu întreaga fiintă a celui întristat.
Se ascunse, târându-l sub streasina nordică a căminului; mai putin pitorească, dar dosnică, mai putin inflorescentă, dar arhitecturală.
Două trepte de scară suind spre o usă, desenau lateral câte o prispă „în trepte” , pe care, oricând, un copil putea să sadă în bratele altui copil.
Eleny îl purtase pe Ionut, acolo, aproape fără voie, acolo unde aveau să sfârsească ori să înceapă sărutul întrerupt, sărutul care încă o fremăta. El o respingea în adâncul sufletului său, tinând-o în brate, pe genunchi, ca pe o pâine fierbinte...
Pe aceeasi diagonală a poligonului-cămin; în începutul ei nevăzut de cei doi prin ziduri, patru tigani jucau un joc de noroc, luând dintr-o grămadă de pietre, cu degete albe descărnate, câte un dreptunghi de marmură, numerotat, colorat pe o singură fată.
- Doi albastru. Unde dracu’ e „doi albastru” , se supără unul, trăgând din grămadă „treisprezece galben” .
- La mine! i-l arătă tiganul din stânga.
- La mine! i-l arătă si tiganul din dreapta.
Atunci, nemaiavând sansa de mozaic, tiganul care întrebase de „doi albastru” azvârli tabla lui cu pietre în iarbă, într-o grămadă de vrăbii ce se împerecheau. Numerele si culorile au tipat în tărână cu strigăte de pasăre speriată.
- Eu nu mai joc! adăugă tiganul nenorocos, luând cu două degete cât i se cuvenea din grămada de bani - hârtii cu figuri de domnitori gânditori, asezată lângă grămada de pietre ca o piramidă în desert.
- Pleacă! îi ordonă al patrulea tigan - cel care domina patrulaterul jocului de noroc. Apoi, îi arătă, cu un brat întins în pământul luminat de spectrul culorilor răsturnate în apele tărânii, pietrele pe care le aruncase: Ridică-le!
Nenorocosul le adună fără să vorbească, icnind la fiecare ridicare de dreptunghi, de parcă ar fi fost pietre de moară, nu infime felii de marmoră numerotată.
- Pleacă! repetă porunca initială, în timp ce tiganul din dreapta lui; din stânga celui pedepsit să iasă din joc, număra banii rămasi.
- O mie! spuse el, după ce termină numărătoarea. Atunci bratul tiganului ce conducea - se vede - jocul, ce răspundea de regulile lui nestiute, îl crucifică din nou pe „revoltat”. Tiganul din stânga se repezi spre el - spre „crucificat”, îi băgă mâna în buzunar si-i scoase o mie de lei, dintre câte mii mototolite erau acolo...
Jocul continuă în treim, de parcă cel alungat nu a existat vreodată.
- Dă-mi o tigară! spuse „diavolul cel mare”. Cei doi s-au repezit să-i împlinească „vrerea”, întinzând mâinele drepte pe prima piatră din „dominoul” etajat. Neasteptat, un „doi albastru” se înăltă în aer, spre „diavolul suprem”.
- Hant! spuse acesta si lăsă jos - pe pământ; la vedere, tabla lui cu pietre funerare numerotate ca-ntr-un cimitir etern...
...Omul cu câinele maron ocoli ograda căminului, urmându-si supus „stăpânul” , călăuzit de instinct prin larvele ierburilor uscate si verzi ce se aflau pretutindeni.
- Mă va pârî! Mă va pârî nanei! i se plânse Ionut, din nou, Elenyei; uitând de ea în bratele lui, uitând de el în grădina de trandafiri si jilturi de piatră. Si, tot el, si - foarte ciudat - tot el, se trezi vorbind tare: Dacă gândurile ne-ar fi de piatră, ele ne-ar scufunda în pământ, în pământ...
... Tiganii numărau pietrele cu numere si le împătureau într-o cutie mare de lemn, ca într-un sarcofag osemintele unui necunoscut, ca într-o criptă linistea înjumătătită de un cucustiuc.
- Nu-i un „treisprezece”! oftă unul dintre ei.
- L-a furat Nicodim! îi sopti la ureche, altul; din cei doi care îl ascultaseră, satanei mari...

*
... Eleny se trezi din visul ei de iubire, singură, în bratele „celuilalt”. Patul era urias, neînsemnat de plat, ca un pământ pe patru elefanti.
„Celălalt” făcuse ce a vrut din trupul ei, fără simtăminte.
- Atunci i-am spus. I-am spus doar...
- Ce? se holbă înfometatul de carnea ei.
- Că gândurile nu-s niciodată de piatră, că...
- Ce? se minună si mai mult animalul gol din preajma ei nevăzută, neauzită.
Ionut era de marmură - un înger de marmură - în fiinta ei; gata să o strige, gata să-i purifice căderea; căderea ei în credinta cărnii, în necredintele cărnii.
Îl privea de aici, îndepărtată de ce se întâmpla aici; în camera asta obscură, ca dintr-un crin, ca dintr-o picătură de lumină stinsă într-o candelă pe moarte.
Usa se zbătu dureros, când „celălalt” părăsi încăperea. O femeie slabă, înaltă, intră înăuntrul dormitorului ei - pe urmele celui plecat, privind-o cu ochi negri pe frunte, mângâind-o cu o palmă rece pe obraz:
- S...c...oală! Ti-i sânu, mai cires azi. Cei vii înva...tă ca unu, ca unu. Azi.
Apoi, întunericul din fiinta ei plesni, făcând loc altei lumini - dureroase, în trupul ei gol, aruncat în popline. Ascultă atentă:
- Scoală!... îsi auzi mama clar, desenând clar, afară, vorbele asternute de ea mai înainte în timpanele ei.
...si să nu mai chiulesti! Auzi? Să vii acasă la unu, la unu! Auzi?...
Eleny se trezi în întregime, în oglindă, contrariată de grija excesivă cu care îsi aseza o mască de fard si rimel, să iasă în lume, să penetreze alte măsti - ale lumii - ce-i vor sta în cale.
În lift, întâlni chipul stâlcit de nesomn al unui betiv tânăr, de la ultimul etaj, care îsi pierduse, probabil, putina fărâmă de libertate, acolo sus, în cer, pentru o clipă scăpată din ceas diurn, aici, pe pământ.
O privi cu ochii plini de sânge - însângerati, ca pe o floare îndepărtată - prea îndepărtată pentru a fi ruptă, ca pe o pasăre uriasă, acoperind soarele pe pământ. Mahmurul se împiedică în fiinta ei, cu ochi murdari - murdărind-o, duhnindu-i a hoit în privire. Scăpă din „prizonieratul” descendent al căderii liftului în gol; pe pământ, întorcându-i spatele înainte ca acesta să-i vorbească ca unei cunoscute, ca unei târfe uitate.
- El...e..., încercă el să o strige, să-si amintească un nume stiut, aproximativ stiut, înnecându-se în vocala e, sugrumat de lipsa memoriei unui cuvânt întreg, de memoria lui fărâmitată în silabe.
Fata simti pericolul de a fi recunoscută pe nume de un om bolnav, molipsitor, si fugi ca de o posibilă îmbolnăvire, ca dintr-un lazaret deschis pe urmele ei.
Scăpă de urmăritor, trecând printr-o fantă luminoasă dăltuită de zorii, de răsăritul acelei zile, în ulita dintre două blocuri-turn; ca o dorintă împlinită a acestora să se îndepărteze , să migreze revoltate pe firul cu plumb.
Coapsele si genunchii si gleznele o suiră în sinusoide periodice; în saltul pasilor fluizi, făcând-o felină, zveltă, semeată. Fruntea si pieptul si abdomenul îi purtau trupul tânăr, înainte, atrase de o necunoscută fortă sferică înconjurătoare, de un gând nerostit...
Ionut. Da, Ionut se afla acolo: mai întâi în respiratia acestor forme carnale, ce-i desenau identitatea în peisajul murdar al unui cartier de urbe degenerată - geometrică si vulgară, mai apoi în infinitul visului omenesc; al dorului omenesc, a nemiloasei atractii de omul iubit.
„Că între oameni se incarnează un câmp magnetic, o consoană într-un hiat sugrumat de vocale, de silabisire, de două bătăi succesive de inimă, de două treceri succesive a unui pendul prin arc, a unei aripi în spirală.”
Eleny trecea prin conversatii, prin dorintele murdare - de posesie murdară - a altora - a unui trup, înainte, înainte, spre chipul zeificat de gândurile ei: al celui nevăzut dar existent, al celui văzut, dar inexistent, al omului iubit - desprins din ea; din carnea ei, să-i semene, să-i multiplice asemănarea ei cu Dumnezeu...
- Femeia e făcută pentru plăcere, din plăcere..., îi povestea Damian lui Ionut în fărâma de cărare spre scoală, pe care, singuri, măsurau distanta dintre Soare si Pământ cu umbre omenesti lungi în înconjur, cu flăcări în ochi; cât o scânteie care să-si facă loc înainte, printre ei, spre colegiu, si, în urmă, pe sub luceafărul stins prea devreme lângă craniul lunii, într-un amurg, la lumina zilei, într-o carte necitită până la sfârsit la lumina lumânării, prin lume, prin lume...
Ionut tăcea. Si-o aminti vag pe Eleny. Azi hotărâse să se vadă, pe ascuns, la o oră „absentată de dirigentie”, în căminul de copii; de acolo, de peste crâsmele caruselului vechi, din piată, de peste garajele cu cotinete si masini vechi, ruginite, de sub streasina blocurilor E - ce ciudat, blocurile E, cu confort redus; cât să intri si să nu mai iesi, cu camere cât să te răsucesti sub lustră; cât să mănânci din picioare, cât să-ti faci cruce într-o rână, cât să te lungesti în pat, ca-ntr-un sicriu făcut de la nastere.
Gândea temător la ce va fi, la ce se va întâmpla; dacă fuga lui va fi văzută de toti, dar mai cu seamă de cine nu trebuie să vadă - de diriginte, de unchiul lui, de paznicul vietii lui în această scoală, liceu, colegiu, la o clasă de „drept”, de justitie oarbă a sărmanei lui adolescente. Ce bine ar fi fost să fi rămas la liceul ăla de unde l-au transferat. Să fi străbătut orasul în pelerinajele lui din Vad până la Lac, de la Lac până la fluviu, până în port, si, de acolo, până la mare, suind pe puntile vapoarelor ancorate în dane, în pontoane cu stâlpi firavi din beton, în maluri incerte.
„Să-l mutăm la «economic», că de «electrotehnică» nu mai are nimeni nevoie în tara asta, ca de nimic... Poate un economist ar mai avea sanse... Că frate-su, cu armata lui, a dat-o-n baltă... N-au nevoie de marină militară pe fluviu, că n-o să păzim pestii inamici veniti de la sârbi, de la unguri... că n-or fi trotile si mine crapii ori scrumbia ucraineană, ... că n-or fi insulele serpi si apele acid sulfuric si n-o să stăm - ca până acum - cu tunu’încărcat acolo între maluri, cu vite la păscut, cu pescari uitati în undite să trăiască mult si bine...
- În viata asta, mamă, trebuie să-ti alegi un drum, de la început, cu mare grijă, că nu te nasti decât o dată, că nu mori decât o dată. Si, între cele două, trebuie să trăiesti de mai multe ori, de câte ori îi este scris fiecăruia; chiar si o dată de ar fi, tot mai multe vieti trăim...
- Ce tot bati câmpii! o oprea din logosul ei matern, povătuitor, tatăl lui Ionut. Că viata începe când vrea fiecare si sfârseste când vrea fiecare!... Uite noi, la tata, am fost sase - câte zile lucrătoare are Dumnezeu în calendar. El ne-a făcut cu mama, atât, atât!... Despre viată, cât despre viată, fiecare si-a făcut-o în felul lui. Asta-i, asta-i cu viata! ... Tu vrei să-i faci viata ăstuia mai mic de parcă ar fi viata ta. Lasă chestia asta în seama lui, în seama Lui!...”
- Femeia e o vesnică ispită, o vesnică poftă neîmplinită! îl auzi pe Damian pe un segment de respiratie a gândurilor sale, în trecut, în conversatii trecute; care îi erau mereu prezente, viitoare, continuie în fiintă. Uite-o pe tipa aia de la C, de la turism, e făcută pentru „pat”, pentru „făcutul patului” la un hotel. Si cine stie în care tară va fi hotelul ei? Asta va câstiga într-o zi cât toti disponibilizatii României într-o lună. Ce mai! Ce mai! E făcută pentru...
Cărarea asfaltată, aleea albastră-cenusie de sub castanii paraleli, însiruiti spre liceu; spre scoala celor doi prieteni, trecea pe lângă o haită de câini adormiti de cântecul unui cocos îndepărtat în zori. În începutul ei, acolo unde Damian descria imaginea femeii - fără un vis anume - afară, prin lume, acolo, fermentau resturi menajere într-o împrejmuire de beton, într-o împrejmuire de cârpe arse, de sticle sparte si de cartoane descompuse.
Câinii, si locul lor de hrană, locul lor de haită, apropiati de oameni - în calea oamenilor - contrastau cu armonia vegetativă a existentei om-plantă, om-animal, om-lumină.
- A, uite-o pe Eleny, adăugă Damian, luat prin surprindere de aparitia ei violentă, fără posibilitate de analiză, de sinteză a acestei aparitii. Ea apăru în calea lor, crucificându-le aleea; din dreapta, cu drumul ei printre crâsme. Abia scăpase de urmăritorul, care, exact când visa mai intens, i se asezase în cale, din ocolisurile blocurilor E, chiar în punctul de tangentă a pasilor ei cu caruselul trântit pe pământ...
- Ce pastele mă-tii vrei, mă! se răsti Eleni - îsi aminti Eleny - tăindu-i pofta betivului de la ultimul etaj - din cer - de conversatie. Celălalt se fâstâci, auzind-o cum înjură ca un bărbat; el care până în clipa asta o admirase din urmă, din perspectiva curbelor desenate de ea în aer, în trupul lui, cu arce opulente în coapse, în pulpe, în fese. Rânjea, într-un fel anume, înlăcrimat, împietrit, cu gura larg deschisă.
- Dacă-ti dau una-n.... - si-i arătă unde, te dezmostenesc!
De la crâsmă se auzea un cântec tigănesc: „pe la spate, pe la spate, o vor fetele toate...”.
Betivul; aventurier pe urmele fetei - vecin arhitectonic acum cu fata, vertical asezat în fata ei, drept ca un pom uscat, se trezi încurajat de imaginea cuvintelor cântate si schimbă rânjetul într-un zâmbet omenesc, neasteptat.
- Voiam să-ti spun că ti-a trimis ... cheia, mă-ta!... Si-i întinse o cheie, neasteptat de încet, neasteptat de supus.
- Păi, de ce nu spui asa, măi Gheorghe? Parcă Gheorghe te cheamă, nu?!
- Nu! răspunse băiatul din cer.
- Nu?!
- Nu! repetă el
- Nu?! apăsă pe negatie Eleny.
- Eu sunt Petru.
- Petru? Dar Petru e un nume de sfânt. Ce păcat, ce păcat...
- De ce?
- Că te-am înjurat...
- Nu-i nimic, sunt obisnuit. Sunt obisnuit să...
- De ce?
- Pe mine toată lumea mă înjură! Nu stiu de ce, nu stiu de ce...
- Săracu’ de tine! se îmblânzi, deveni angelică Eleny, luându-i cheia celuilalt din mână, de parcă ar fi fost cheia de la poarta Raiului, nu o infimă cheie de cutie postală.
- Să plătesti telefonul. Să plătesti... repetă, Petru, îndepărtându-se, si, aproape neauzit, sopti: Totul trebuie plătit la timp pe pământ, în viată, în iu.....
„Ce zăpăcit!”, îl mustră ea pe cel îndepărtat, iertându-l pe urmăritorul închipuit de ea fiară pe urmele ei; neasteptat de blândă la vedere, neasteptat de singură în „sufletul” ei. „Si eu care credeam că-i... Si eu care-l credeam...”
- A, uite-o pe Eleny, o trezi Damian din vis, chiar atunci când Eleny recitea un vers scris aseară pentru Ionut: „Ca un fulg plecam din lume”, si nu întelegea de ce ar fi vrut să-l schimbe cu: „...un fulg îmi sade-n urme”. Nu întelegea „de ce” tinea strâns cheia în palma dreaptă.
O dezechilibrare nervoasă, vizibilă, cu centri de greutate mobili în trupul ei, o apropie de Ionut, departe de inductia gândului ei spre el, făcând-o vie, reală.
- Ionut, îngână, în loc de „’neata”.
- Eleny, îi răspunse el la salut, în loc de „bună”.
Îl ascultase pe Damian? Nu! Ionut culegea din alte pâlnii sonore; de gânduri si amintiri vocea tatălui său: «Bă, azi să uzi grădina! Că eu nu mai ajung să mă împart între două câmpuri, între două izvoare!». «Bine, bine! Nu te mai plânge atâta!». «Eu nu mă plâng, mă! Eu plâng cel mult, eu...»
Ce l-o fi apucat pe tata „să plângă”? gândi Ionut, în acelasi timp cu „bună!”, pe care ar fi trebuit să-l arunce afară, în calea Elenei.
Eleny primi salutul lui Ionut fără tresărire. Visul omului iubit de ea, visul ei continuu de iubire, ce-i diviza celulele în mamă, tată si fiu, visul-duh al treimii timpului diurn - dimineată, prânz, seară, visul trezirii; un vis diferit de cel al adormirii, care se coagula în plasma gândurilor ei; făcută bulgări de cuvânt omenesc, se sedimenta în uitare si neastâmpăr.
Si-l aminti pe vecinul mahmur din roata răsturnată a caruselului pe pământ. Îsi aminti: «Totul trebuie plătit pe lume!...». De parcă noi, oamenii cumpărăm vesnic ceva cât trăim, ori - mai stii - primim de pomană lumina si uităm, ori - da, în mod sigur - ne hrănim cu apă, aer si foc; fiind din ele plăsmuiti, de pomană, de pomană..., plătind unic prin moarte. Da. Plătim. Da, cum nu mi-am dat seama... Plătim, plătim prin moar... Se cutremură din furtuna neauzită a judecătilor ei interioare, mereu interioare, preferând să tacă, pentru un suspin afară, pentru un cuvânt fără valoare, afară. Vorbi totusi:
- Damian...
- Eleny, îi răspunse băiatul „rostit” pe numele mic, imitându-i salutul pe numele ei mic.
Ciudat, când o vedea pe Eleny, uita de „părerile lui murdare” despre femeie, despre ceea ce îsi dorea cu o nelămurită, cu o disperată atractie carnală, de parcă anumite părti ale trupului său judecau înaintea judecătilor cerebrale această „temă deschisă” a existentei omenesti, această ascunsă „convietuire” a trupurilor opuse: iubirea, iubirea-verb, iubirea-contopire, iubirea-săgeată.
«Eleny!», se trezi Damian, repetând în soaptă - pentru sine - cuvântul magic, din ce în ce mai auzit...
„Ea”, cu ochii verzi - usturător de verzi - îsi făcu loc între băieti, ocolind într-un anume fel, feminin, matern, pe fiecare, penetrându-i cu vibratia trupului ei arcuit de impactul întâlnirii neprevăzute, de slobozirea gândurilor ei nebune în cuvânt, ca o dispersie de lumină într-o petală pe moarte, ca o refractie de stea într-o mare de cristal - trupurile celor doi.
Cel din dreapta ei, al lui Ionut, îngândurat, o îndepărta, se îndepărta de ea. Atunci - în astfel de clipe, ea devenea constientă de imposibila zidire a unui vis curat - cel din sanctuarul nemărturisirii - a unui vis între oameni. Damian stia că Eleny îl iubeste pe Ionut si stătea la pândă să găsească în această iubire o lacrimă pentru a i se plânge, si astepta cu răbdare ca celălalt, Ionut, prietenul lui, să decidă cât avea să accepte din iubirea ei ca restul, dintr-un întreg doar de el stiut, să-i revină, să-i potolească o foame de care celălalt nu stia, de care celălalt nu avea nevoie.
Cei trei păsiră pe bătaia clopotului bisericii vecine scolii.
- Întâia oră avem religia! vorbi Damian, pentru a spune ceva.
- Si ce-am avut de învătat? întrebă, tot pentru sine, Eleny.
Atunci, Ionut, îi opri din cinetica dezordonată a pasilor lor de copil, cu un zâmbet adult, superior.
- Cum, nu stiti? Cum de nu stiti?! Avem de învătat „Viata Sfântului Petru” si chestia cu cheia, cu usa si catastiful celor răi si buni...
Eleny privi în jur speriată: Cheia?! Da. O tinea în mână. Deschise mapa din subsuoară. Văzu două coloane de nume. Doamne, catastiful?
- Dă-mi, dragă, situatia fondului comitetului de părinti...
- Dar,...
- Ai uitat, stiu. Si cheia...
- Care?...
- Cea de la „fisetul” cu fete de masă, de bancă, că ne mănâncă puricii de cât praf este în scoala asta, de câti purici sunt în aer, în...
Era Victoria, sefa clasei, mereu cu picioarele pe pământ, mereu deschizând scoala întăi; de jurai că s-a născut acolo, si nu vrea să plece acasă până nu-si termină cărtile de citit - cărtile ce i se potriveau să fie citite - pentru a iesi odată si odată în lume, înaripată, nevătămată.











de Ion Toderită    5/25/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian