Note personale : Ce-o fi, o fi !
In fata marilor întrebǎri am spus si spunem
încǎ adesea : “o fi”
Constantin Noica
Nu cred ca neamul nostru a fost descris vreodatǎ mai concis si totodatǎ mai exact decât în vorbele lui Noica pe care le-am citat mai sus. “ S-ar putea face o întreagǎ filozofie a lui o fi , ca o conceptie româneascǎ despre lume”. Nu stiu dacǎ filozoful si-a detaliat vreodatǎ aceste afirmati. Probabil nu. Greu de spus dacǎ ar fi gǎsit cǎ acest o fi tine mai mult de o calitate a neamului nostru sau mai mult de un defect. Desi înteleg cât de complicat e sa faci comentarii pe un asemenea subiect, nu mǎ pot abtine sǎ nu încerc. Pe cât mǎ tin puterile. Trebuie sǎ spun de la început cǎ eticheta “o fi” ,pusǎ pe românitate îmi place. Vorbeste în primul rînd de un popor cu imaginatie: orice e posibil sǎ fi existat sau sǎ se întâmple cândva, fie el rǎu, fie el bun.
La noi în sat era un prun mare în spatele bisericii care fǎcea mere, zice unul. Dacǎ celǎlalt ar fi fost neamt, riguros si foarte priceput, ar fi zis: fugi mǎ de aici cu prostiile astea! Dar romanul zice: o fi dacǎ zici, cǎ eu n-am fost sǎ vǎz. Sau: am auzit cǎ o sǎ vinǎ un cutremur asa de mare cǎ o sǎ schimbe poli magnetici ai Pǎmântului si noi o sǎ ne sculǎm seara si o sǎ ne culcǎm dimineata. O fi, cǎ soacrǎ-mea a început deja. Câte nu i s-au întîmplat lui, românului, mosilor si strǎmosilor lui? Ce mare brâzǎ sǎ se mai întîmple si asta? Mintea românului e o structurǎ elasticǎ, care poate primi în ea orice idee, oricât de grea sau de colturoasǎ. Ca si purtǎtorul ei, e ospitalierǎ. O fi, e o acceptare copilǎreascǎ a detaliilor povesti, un fel de “spune mai departe”. E expresia unui idealism popular, o filozofie dupǎ care neamului nostru îi place mai mult sǎ spunǎ sau sǎ asculte povesti si snoave, sǎ cânte din frunzǎ, decât sǎ surubǎreascǎ sau sǎ caute zânzanie. Pentru român vorba lui Isus: “Crede si nu cerceta” e de prisos. El e gata dintodeauna sǎ accepte cǎ asa au stat sau stau lucrurile (pânǎ una-alta).
Interpretarea cea mai tentantǎ însa, mai simplǎ si mai usoarǎ a lui ofi , aduce cu sine o parte rea si amarǎ a firii românesti: naivitatea. O încredere în vorbele celuilalt mai ales când ele suna frumos. Si evident superficialitatea. Ne putem încrede cu o usurintǎ dezarmantǎ în tot felul de gogomǎnii, care ne tenteazǎ ba cu una ba cu alta si care ne lasǎ mai apoi cu buzele umflate. Seriozitatea sau consecventa n-au fǎcut niciodatǎ prea multi purici pe plaiurile noastre, pentru cǎ noi suntem latinii rǎtǎciti. Insǎ tonalitatea cea mai tristǎ a acestui o fi ne vorbeste despre pasivitatea româneascǎ ancestralǎ, despre neimplicare. Ofi, dar ce treabǎ am eu cu asta?
Bunǎ parte din istoria noastrǎ stǎ sub semnul unei pasivitǎti de nejustificat. Niciodatǎ sau aproape niciodatǎ în decursul vremurilor, românii nu au luat taurul de coarne, nu au decis cu fermitate cât este de admis si cât trebuie respins în viatǎ. Toata istoria noastra e plinǎ de rǎzboaie de apǎrare, desi ne batem în piept cǎ suntem urmasii celui mai faimos popor al antichitǎtii: tracii. Ungurii, ca sǎ dau exemplul cel mai concludent, o mâna de oameni veniti de cine stie unde, au sucit si rǎsucit provinciile române de câte ori le-a venit s-o facǎ. Sunt dati dracului ungurii ǎstia, ar fi zis unul. O fi, zice celǎlalt, cǎ uite cum isi rǎsucesc mustata. Si cu asta basta. Nu “de ce”, nu “cum ar fi”, nu “pentru ce?” Rareori românul zice si: “ce-o fi o fi!” si atunci e de rǎu într-adevǎr. E mai bine sǎ nu fi prin preajmǎ pentru cǎ nimic nu-l mai sperie si aproape nimic nu-l mai opreste. Isi face dreptate în felul lui, desi nici asa nu se alege cu prea multe.
Chiar si acum, dupǎ veacuri si veacuri de istorie trǎitǎ în cea mai hǎrtuitǎ zonǎ a Europei, un popor educat si plin de spirit, ezitǎ sǎ-si spunǎ cu adevǎrat cuvântul. Se aud voci din afarǎ care vorbesc despre cât de frumoase au rǎmas încǎ plaiurile tǎrii, iar noi rǎspundem cu: o fi, dar ce folos, dacǎ escrocii îsi fac de cap în ea? Pǎi cine îi alege, cine-i lasǎ sǎ îsi facǎ mendrele? Japonezii? Longobarzii? Furǎ politicienii ǎstia de te doare capul! O fi, cǎ chiar mǎ doare. D-aia nu mai rǎmâne nimic si pentru noi. Pǎi cum sǎ rǎmânǎ oameni buni dacǎ pe ei îi doare undeva de voi? Vǎ e lehamite. Doar lehamite. Da, pentru cǎ am obosit. Pungasii ǎstia se îmultesc mai ceva ca iepurii si ne-au podidit. Sunt mai multi decât turcii de odinioarǎ.
Poate pe lumea cealaltǎ o fi mai bine. O fi.
Toronto ON
|
Viorel Neacsu 5/16/2012 |
Contact: |
|
|
