Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Basarabia si iar Basarabia (1812 - 2012)

Oameni de stat si militari de elită, scriitori si diplomati, istorici si geopoliticieni, ziaristi de imens prestigiu si autoritate morală, dintre care-i retinem în prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S. Mehedinti, Pamfil Seicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat adeseori si în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei nationale, a functionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinta pozitiei noastre geopolitice: Românii si România s-au aflat „prea aproape de Rusia si prea departe de Dumnezeu". Sub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de referintă, nu numaidecât pentru evolutia/involutia raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci si pe planul istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale. Să retinem, în context, anul 1711, când rusii si Petru cel Mare, au depăsit granita de apus despărtind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănilesti (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecintă, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănilesti, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de aliantă cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Lutk în 13/24 aprilie 1711. Fapt cardinal în desfăsurările istorice, Cantemir, în spiritul "străvechilor legi" ale Tării Moldovei dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integritătii teritoriului Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate directiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că: "Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Camenita, Bender, cu tot tinutul Bugeacului, Dunărea, granitele Tării Muntenesti si ale Transilvaniei si marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele tări". Este lipsit de orice îndoială că, având în seamă evolutiile ulterioare, linia româno-rusă pe Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele de vedere o relevantă cu adevărat istorică. Cu atât mai mult cu cât, după exact un secol, mai precis în anul 1812, Rusia Imperială reuseste, în urma unui război epuizant de sase ani cu Turcia, să-i impună acesteia în ultimul moment, atunci când se afla chiar în preajma campaniei lui Napoleon până la Moscova, Tratatul de Pace de la Bucuresti (16/28 mai). Si în raport cu care granita apuseană a Imperiului de la Răsărit a fost împinsă mai departe spre Vest, în detrimentul Moldovei, din trupul căreia a rupt teritoriul dintre Nistru si Prut, denumit integral, în cursul dar mai ales în urma faptelor survenite, Basarabia.

Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu era nicicum îndreptătit să cedeze ceva din teritoriile Moldovei si Tării Românesti, care, nefiind provincii turcesti, nu puteau fi - integral sau partial - transmise si pe care, totusi, le negociase anterior anului 1812 cu Rusia, care le pretinsese pe ambele provincii. Numai iminenta campanie a lui Napoleon a determinat Petersburgul să-si modereze cererile, astfel că Imperiul Rus, prin mijlocirea Marii Britanii la Poartă, prin trădarea diplomatului turc care a condus tratativele, ulterior executat, prin cumpărarea boierilor localnici si a domnului Moldovei, deja deposedată la 1774 de Bucovina, a ocupat întreg teritoriul dintre Prut si Nistru. Basarabia a devenit gubernie, fiind supusă unui intens proces de rusificare, înfăptuit metodic în răstimp de mai mult de un secol. În acest sens, articolele IV si V ale Tratatului ruso-turc din 16/28 mai 1812 delimitau cu precizie concesiile admise pe seama Moldovei:
„Art. IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia si la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două Imperii: Rusia si Turcia. Art. V: Partea din Moldova asezată pe malul drept al Prutului este părăsită si dată Sublimei Porti, iar Înalta Poartă lasă Curtii Imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăretele, orasele si localitătile care se găsesc acolo, precum si jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două Imperii". Pentru Rusia, Tratatul de la Bucuresti a marcat un mare succes, în vreme ce pentru Moldova - un dezastru, soldat cu pierderea unui teritoriu de peste 45 600 km2 si a 482 630 de locator, 5 cetăti, 17 orase si aproximativ 700 de sate. După o sută de ani de la consumarea tragicului eveniment, care a divizat si o natiune în plin proces de constituire, incomparabilul nostru istoric care a fost Nicolae Iorga a consemnat: „Am stiut noi toti, cel de sus ca si cel de jos - afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, - cel bogat ca si cel sărac, cel cu învătătură din carte si cel cu întelepciune din viată, am stiut să ni arătăm, cuviincios si linistit, dar hotărât si puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt si a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă". Si, tot atunci, acelasi Nicolae Iorga, într-un alt studiu remarcabil, înregistra cu tristete dar si cu încredere în viitorul ce avea să survină la 27 martie/9 aprilie 1918 atunci când Sfatul Tării de la Chisinău avea să voteze Unirea Basarabiei cu Tara-Mamă: „...La Pacea din Bucuresti, deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării ostasi fuseseră primiti totdeauna bine la noi, în tară ospitalieră, primiti cu crucea si Evanghelia de clerici, poate si pentru a se aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea si crutarea crestinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă tările românesti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai Dumnezeu stie de câte ori ne-a dat si unora si altora: au fost câtiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, si nu al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie si scris deasupra usii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă în Rusia, si atunci vecinii se multămiră si cu o pradă mai mică. Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a ajutat la aceasta. Rusii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere si ca o zi de trezire a sperantelor pe care le dă totdeauna dreptul vesnic, care nu poate fi învins, nici cucerit". Pentru ca, în cuvântarea tinută la Bucuresti în 16 mai 1912, cel care avea să fie proclamat Apostolul Unirii tuturor Românilor se socotea îndreptătit să dea asigurări în privinta "secolului pierdut" în urma raptului Basarabiei:
„Ne-am simtit un popor, un singur popor. Si furia urgiei din urmă ne mână pe toti iute către limanul dreptului îndeplinit, al dreptătii săvârsite".

Marea Unire din 1918 a reprezentat incontestabil cel mai seamă act din întreaga existentă a poporului român. S-au pronuntat în această privintă Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan, Stefan Pascu sau Constantin C. Giurescu. Din nefericire, România Mare, datorită unor conditii interne si internationale adverse, n-a depăsit conditiile unei existente de 22 de ani. S-a prăbusit, mai ales, în urma actiunilor imperialismelor mari si mici, vecine ori nevecine. Nefiind defel straniu ca faptele să se fi declansat, în situatia în care locul Rusiei Tarilor a fost preluat de URSS, tot pentru chestiunea Basarabiei,marcată de câteva momente decisive intervenite în istoria celui de-al doilea război mondial, asa precum: 23 august 1939, 26-28 iunie 1940, 22 iunie 1940 si 23 august 1944. Dintr-un atare complex de procese si fapte istorice, retinem în mod deosebit:

1. Fără îndoială că, într-un moment de vârf al mariajului sovieto-german inaugurat de Pactul din 23 august 1939 si într-un punct de cotitură al primului an al conflagratiei mondiale din 1939-1945 (prăbusirea Frantei), agresiunea „pasnică" a U.R.S.S. la 26-28 iunie 1940 împotriva statului român, soldată cu ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Herta, a detonat procesul prăbusirii României Mari, după numai 22 de ani de existentă. Provinciilor istorice mentionate le-au succedat curând Nord-Vestul Transilvaniei si Cadrilaterul, subjugate de Ungaria si, respectiv, Bulgaria, iar, dacă pierderile s-au limitat la „atâta", reprezentând însă câte 1/3 din teritoriul si populatia României, faptul s-a datorat esentialmente lui Adolf Hitler, care, atunci si ulterior, mai ales în noiembrie 1940, la Berlin, a reusit să stăvilească zelul expansionist spre Sud-Estul Europei al lui V. M. Molotov, seful Consiliului Comisarilor Poporului si al diplomatiei sovietice, emisarul preferat al liderului rosu de la Kremlin, I. V. Stalin. Pe atunci, Adolf Hitler, se stie, a beneficiat consistent de suportul desăvârsit si eficace al generalului Ion Antonescu, Conducătorul României si seful cabinetului de la Bucuresti care s-a angajat din primul moment al guvernării, în septembrie 1940, să repare nedreptătile de la Răsărit. În atare conditii, în functie de amploarea pierderilor teritoriale si materiale intervenite, de grozăvia dramei a milioane de cetăteni, în marea lor majoritate - români, precum si în dependentă de derularea însăsi a evenimentelor sau de consecintele lor vaste si profunde, departe străbătătoare în timp, unele nefiind nici până astăzi stinse ori corectate, 1940 a ajuns să se confunde dintru bun început cu anii fatidici ai trecutului nostru, netăgăduit unul dintre cei mai sumbri ai întregii istorii nationale. Este bine să retinem, în context, că Pamfil Seicaru, renumitul ziarist, dublat de istoricul ce s-a afirmat, adeseori a comentat si a respins categoric, în tară ori după 1944 în exil, pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Herta, cedarea lor fără luptă de către regimul regelui Carol al II-lea, ceea ce a constituit ulterior un „model", din care aveau să rezulte capitularea = trădarea de la 23 august 1944, când „statul român s-a prăbusit". Pentru a conchide că „tot ce s-a abătut, după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de stat".

2. Momentul ales de Kremlin pentru a prezenta oficial României cererile ultimative privind cedarea neîntârziată si integrală a Basarabiei si Bucovinei a fost extrem de atent ales. Mai precis, era chiar a doua zi după capitularea la 22 iunie 1940 a Frantei, aliatul Nr. 1 al României în Europa, la 22 iunie 1940, când V. M. Molotov a socotit necesar să-l convoace pe ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich von der Schulenburg, pentru a-i aduce la cunostintă că U.R.S.S. se decisese ca, potrivit paragrafului 3 din Protocolul auxiliar secret al Pactului de neagresiune din 23 august 1939, să se adreseze Bucurestilor pentru a impune „solutionarea" problemelor Basarabiei si Bucovinei. Dând asigurări că guvernul sovietic va face tot posibilul pentru a „proteja interesele germane în România", Molotov si-a exprimat convingerea că Reichul „nu se va opune desfăsurării actiunii sovietice, ci o va sustine". Initiativa sovietică a provocat iritare la Berlin. Nu era vorba numai de conditiile în care Kremlinul provocase criza, ci si de faptul că pretentiile sovietice excedau întelegerii Molotov - von Ribbentrop din noaptea de 23/24 august 1939. Ministrul de Externe al Reichului a întocmit un memorandum special pentru A. Hitler, precizând limitele negocierilor cu Molotov la semnarea pactului de neagresiune, mai precis: acord în privinta includerii Basarabiei în „sfera de interese" a U.R.S.S., dar nimic despre Bucovina. În consecintă, Hitler, bine informat, „a tunat si a fulgerat" contra lui Stalin, care-si încălca propriile angajamente asumate. Ceea ce l-a determinat pe Führer ca, de îndată după încheierea campaniei din Vest si, desi Marea Britanie nu fusese subjugată, să se gândească la o expeditie punitivă contra U.R.S.S. Solutia preconizată reprezenta, oricum, o chestiune de timp, astfel că planificarea operatiunii în Est a debutat practic la confluenta lunilor iunie-iulie 1940, planul operatiunii „Barbarossa" (atacul prin surpriză a U.R.S.S.) fiind apoi întocmit si avizat de A. Hitler personal la 18 decembrie 1940. În consecintă, la 25 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Germaniei, l-a împuternicit pe contele von der Schulenburg să-i afirme lui Molotov „consecventa" Reichului în îndeplinirea angajamentelor asumate prin protocolul aditional secret din 23 august 1939 în privinta Basarabiei; cât privea revendicarea Bucovinei de către U.R.S.S., aceasta constituia „o noutate". Conditiile erau întrunite pentru o nouă întrevedere Molotov – von der Schulenburg, tot la 25 iunie 1940, un prilej de reverificare a punctelor de vedere, inclusiv despre Bucovina. U.R.S.S. a reafirmat recunoasterea „intereselor Germaniei fată de chestiunile economice ale României", dar nu putea admite „tărăgănarea" de către Bucuresti a diferendului teritorial legat de Basarabia si Bucovina. Prin Molotov, guvernul sovietic s-a angajat să tină la curent Berlinul cu formularea pretentiilor teritoriale fată de România, după cum, tot astfel, a promis să nu încurajeze pretentiile Ungariei si Bulgariei. Este neîndoielnic că, urmare a celor dezbătute la 25 iunie 1940 de contele von der Schulenburg cu Molotov, U.R.S.S. si-a „moderat" pretentiile la adresa României, limitându-si cererile la Basarabia si Nordul Bucovinei (cu orasul Cernăuti). Ceea ce Molotov i-a comunicat deschis Molotov lui von der Schulenburg, în după-amiaza zilei de 26 iunie 1940. Ambasadorul german a primit tot sprijinul guvernului său pentru a „convinge" de urgentă România să cedeze, altfel un război în zona est-central europeană – după cum rezultă din cele mai recente cercetări – ar fi devenit „inevitabil". Molotov, la rândul său, s-a angajat ca, pe tema pretentiilor agresive ale Kremlinului împotriva Bucurestilor, să nu mentină Reichul în ignorantă în actiunea proiectată pentru „zilele imediat următoare".

3. Nici acest calendar al propriilor actiuni, asumat de Kremlin fată de Berlin, n-avea să fie respectat... De vreme ce, doar peste câteva ceasuri, mai precis chiar în seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22,00, V. M. Molotov l-a convocat pe ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna cea dintâi notă ultimativă privind cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord către U.R.S.S. Cercetările istoricilor români au surprins desfăsurarea generală si în detaliu a evenimentelor intervenite. Se cunoaste că, în cursul noptii de 26/27 iunie 1940, Gheorghe Davidescu a reusit să trimită la Bucuresti textul notei ultimative si, concomitent, cu mari dificultăti legate de transmitere, raportul pe marginea întâlnirii sale cu V. M. Molotov. Din acest ultim document deducem, în chip neconditionat, că diplomatul român a adoptat, în asemenea împrejurări hotărâtoare, o atitudine demnă si curajoasă, că a apărat cu vehementă drepturile si interesele tării sale si că a combătut deschis, fără menajamente, tentativele lui Molotov de a justifica raptul teritorial. În acest sens, retinem din finalul telegramei cuprinzând raportul: „... În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile si mai tari decât orice acord international ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o stirbire prin faptul că unul dintre semnatari (referire la Japonia, care n-a ratificat tratatul international privind Basarabia din octombrie 1920) n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observatiile sale (ale lui Molotov) în ceea ce priveste conditiile interne din Basarabia. Am arătat, în fine, că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru".

Pozitia demnă a lui Gh. Davidescu o desprindem nu numai din propria-i relatare, dar si din documentele sovietice. Potrivit stenogramelor întocmite la M.A.E. din Moscova, s-a redactat asa-zisul jurnal de cabinet al lui V. M. Molotov de către un anume Boris F. Podterob. Potrivit consemnării acestuia, Gh. Davidescu, după ce a ascultat si a primit textul notei ultimative sovietice, a dezvoltat în fata lui V. M. Molotov o temeinică demonstratie pe tema drepturilor românesti în Basarabia si Bucovina de Nord, un prilej de a sublinia cu energie: „Basarabia a fost de cinci secole românească [...]. Bucovina niciodată n-a apartinut Rusiei [...] Era - a continuat diplomatul român - în interesul U.R.S.S. ca, la granita de Vest, să existe „o Românie puternică, unită în frontierele ei etnice si istorice". V. M. Molotov a exprimat dezacordul guvernului sovietic, ceea ce n-a fost suficient pentru Gheorghe Davidescu, care a lansat acest îndemn: „Să lăsăm istoria să judece". De asemenea, el a refuzat să preia harta pregătită de Molotov, pe care fusese trasată „noua granită" pe Prut dintre U.R.S.S. si România. Documentul respectiv, atasat textului nostru, l-am descoperit în copie fotostatică în arhivele britanice în 1984 si l-am publicat în premieră în 1991, cu prilejul Conferintei internationale de la Chisinău consacrată Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 si consecintelor sale. Revenind la întrevederea Molotov-Davidescu din noaptea de 26 iunie 1940, retinem că liderul diplomatiei sovietice i-a precizat la un moment dat plenipotentiarului român cum că, pentru ziua de 27 iunie 1940, care tocmai avea să înceapă, U.R.S.S. astepta răspunsul guvernului de la Bucuresti la nota ultimativă predată. În viziunea guvernului sovietic, care pregătise în amănunt actiunea declansată, România n-ar fi trebuit să dea decât un răspuns favorabil pretentiilor sale, sec formulate, în acesti termeni:
„Guvernul sovietic - citim în nota din 26 iunie 1940 - propune Guvernului Regal de la Bucuresti:
1. Să înapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată. Guvernul sovietic îsi exprimă speranta că Guvernul Român va primi propunerile U.R.S.S...."
Bucovina de Nord nu reprezenta, în viziunea agresorului care mima că era bănuit de intentii... pasnice, decât o reparatie partială, un „mijloc de despăgubire" a pierderii suferite, chipurile, de U.R.S.S., prin „ocuparea" Basarabiei de către România vreme de 22 de ani!
În spiritul traditional al politicii externe staliniste, prezentarea notei ultimative s-a făcut sub amenintarea cu recurgerea la fortă în cazul neacceptării ei. Formula consacrată era cuprinsă în prevederea ce trimitea la situatia existentă, marcată de faptul că „slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului".

4. Nu este greu de închipuit care a fost efectul notei Molotov din 26 iunie 1940 la Bucuresti. Au urmat intense consultări între reprezentantii fortelor politice si regele Carol al II-lea. În mod concret, la 27 iunie 1940, s-au întrunit două Consilii de Coroană, iar, în baza deciziilor de cedare adoptate, guvernul Gheorghe Tătărescu a transmis Moscovei - ca răspuns la nota ultimativă sovietică din ajun - un prim mesaj care vorbea de „discutii amicale". Or, în conditiile date, Moscova exact de asa ceva nu avea nevoie. De aceea, în seara zilei de 27 iunie 1940, cu începere de la orele 23,00, Molotov l-a convocat din nou pe Davidescu. Cu câteva ceasuri înainte de-a se întâlni cu Molotov, Davidescu aflase că omologul său german la Moscova, contele von der Schulenburg, intervenise la Kremlin pentru a obtine prelungirea termenului stabilit în nota ultimativă sovietică, ceea ce Molotov n-a admis, dimpotrivă, a adăugat că, în lipsa unui răspuns pozitiv, „trupele sovietice îsi vor începe operatiunile la miezul noptii". În atare situatie, primindu-l pe Davidescu, care aducea nota de răspuns a Bucurestilor la primul ultimatum, Molotov respinse tentativele de tergiversare, precizând că, pe moment, nimic altceva nu era de negociat decât „numai asupra evacuării trupelor românesti din Basarabia si nordul Bucovinei". Retragerea trupelor române trebuia să înceapă chiar a doua zi, trebuind să fie simultană cu intrarea trupelor sovietice între Prut si Nistru. Pentru aceasta, Molotov urma să se consulte cu liderii Armatei Rosii, iar, după aceea, avea să se revadă cu Davidescu, pentru a-i comunica în scris răspunsul Moscovei - în mod practic, un al doilea ultimatum! – la nota tocmai adusă de diplomatul român si cuprinzând replica Bucurestilor la cel dintâi ultimatum, din ajun. În adevăr, la 28 iunie 1940, la ora 1,25, Gh. Davidescu avea să revină la sediul Ministerului Afacerilor Externe al U.R.S.S. pentru a primi din mâinile lui Molotov personal textul celui de-al doilea ultimatum sovietic. Predându-i documentul, liderul sovietic a încheiat, pe un ton amenintător, că guvernul său nu admitea „nici o amânare. Toate termenele deja au expirat"!

5. Revenit la Legatie, Davidescu s-a îngrijit de transmiterea notei ultimative la Bucuresti, la care guvernul român i-a cerut, prin telegramă, să înstiinteze în cursul zilei, la ora 11,00, partea sovietică în privinta acceptului României de-a evacua teritoriul dintre Prut si Nistru. Decizia se explica prin vointa guvernului român de a evita „gravele urmări pe care le-ar fi avut recurgerea la fortă si deschiderea ostilitătilor în această parte a Europei", actiuni care, evident, cădeau în responsabilitatea U.R.S.S., ceea ce putea constitui un blam al comunitătii internationale ori pentru judecata istoriei, ceea ce, totusi, era prea putin în raport cu răul deja admis de către autoritătile de la Bucuresti - sfârtecarea partială a teritoriului national. Iar evacuarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei a reprezentat, într-o perspectivă de numai 60-70 de zile în raport cu Dictatul de la Viena si Tratatul de la Craiova, începutul prăbusirii României Mari. Si a cărei responsabilitate, întreagă, cădea în seama imperialismelor vecine mari si mici si, nu mai putin, în aceea a minoritarilor revizionisti (unguri, rusi, bulgari, evrei etc.) si a Bucurestilor, care decisese abandonarea fără luptă a Basarabiei si Nordului Bucovinei.

6. A constituit si rămâne o problemă cardinală atitudinea liderilor politici si militari care, în 1940, au optat pentru/împotriva cedărilor teritoriale. În privinta Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940, detaliile au fost comunicate si examinate mai demult, stabilindu-se că, la prima reuniune (imediat după ora 12,00), voturile au fost astfel repartizate: pentru - 10, rezervat - 1, pentru discutii - 5, împotrivă - 11, în vreme ce la sedinta următoare (după ora 21,00) optiunile au reprezentat: pentru - 19, expectativ - 1, neexprimate - 2 voturi, împotriva – 6. Despre acestia din urmă, regele Carol al II-lea a exprimat, în Jurnalul său, cele mai măgulitoare aprecieri: „... Numai sase voturi din cei 28 prezenti au fost pentru rezistentă. Numele lor (N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Stefan Ciobanu si Ernest Urdăreanu) merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnitătii românesti ..." Numai atât, de vreme ce suveranul însusi si colaboratorii săi apropiati (inclusiv Ernest Urdăreanu, în primul rând) au actionat pentru a forta acceptarea ultimatumului si cedarea provinciilor istorice! Trebuie retinut că, în zilele si săptămânile ulterioare (chiar peste ani!), au survenit clarificări, mai cu seamă din partea politicienilor care, prin forta lucrurilor, la 27 iunie 1940 nu erau ori n-au ajuns la Bucuresti. Astfel, în prima ordine, retinem din însemnările premierului în exercitiu Gheorghe Tătărescu: „Consiliul de Coroană (din 27 iunie 1940, ora 12,20) se deschide sub presedintia Regelui într-o atmosferă coplesitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului si sefii armatei sunt prezenti. Suveranul expune scopul convocării Consiliului si îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul raporturilor noastre cu Sovietele, precum si toate negocierile duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o liniste grea citesc textul ultimatumului primit în cursul noptii si sfârsesc prin a enumera primele măsuri militare si administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun părerea după ce vor fi vorbit toti membrii Consiliului..." După 23 august 1944, acelasi Gheorghe Tătărescu, dispus să coopereze cu comunistii, se va destăinui, într-un interviu acordat ziarului „Drapelul" din 17-18 ianuarie 1945, asupra faptelor din iunie 1940, denaturându-le grosolan, căci interpreta cedarea ca o dovadă... de prietenie fată de U.R.S.S. si, totodată, lansa atacuri contra lui Iuliu Maniu, atacuri convenabile cercurilor comuniste si comunizante cu care avea să pactizeze curând la formarea guvernului dr. Petru Groza: „Declar că voi putea dovedi cu acte si cu relatări de fapte, răzimate pe documentări purtând garantiile oficialitătii, că un guvern Iuliu Maniu nu ar fi putut întru nimic împiedica desfăsurarea implacabilă a evenimentelor istorice din 1940. În schimb, însă, este sigur că dl. Maniu ar fi adoptat nu solutia guvernului meu, adică solutia păcii (sic!), ci, asa cum rezultă din toate declaratiile si manifestările sale, solutia rezistentei armate, adică solutia războiului, care ar fi atras nimicirea vremelnică a Statului român [...]. Drama României din 1940 – se disculpa politicianul traseist - a fost nu consecinta politicii noastre, ci rezultatul inevitabil al războiului european, provocat de Germania hitleristă".

De partea cealaltă, adică a adversarilor evacuării Basarabiei si Nordului Bucovinei, vocile ce s-au făcut auzite au fost redutabile, mai relevante si mai vehemente. Au fost angrenate personalităti de exceptie, care au dat – se întelege – greutate pozitiilor prezentate. Câteva exemple le considerăm memorabile, fapt pentru care si insistăm asupra lor: În sedinta Consiliului de Coroană din zorii zilei de 30 august 1940 si care a luat în dezbatere problema Transilvaniei în legătură cu „arbitrajul" la care îndemnau Hitler si Mussolini prin delegatii lor la Viena, Victor Iamandi a revenit la un moment dat la întâmplările survenite anterior ŕ propos de pretentiile Kremlinului asupra Basarabiei si Nordului Bucovinei. El s-a adresat Regelui: „Sire, consecvent cu cele ce am sustinut în Consiliul de Coroană de la 27 iunie, consecvent cu ce am sustinut în al doilea Consiliu de Coroană (din aceeasi zi), când mi-am exprimat nedumerirea că suntem pe drumul concesiunilor permanente si nu se poate prevedea un sfârsit favorabil pentru tara noastră, pentru toate aceste argumente si motive, care fac parte integrantă din constiinta mea de român, si astăzi sunt împotriva primirii arbitrajului. Nu cred în garantiile care se dau si socot că politica noastră de astăzi n-a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste consideratiuni, nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să rezistăm, pentru că războiul nu s-a terminat". Tot în acelasi cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu prilejul luării în dezbatere a „arbitrajului" impus României la Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.T., Iuliu Maniu, nu s-a abtinut să trimită la consultările initiate de suveran în luna iunie si la care vorbitorul nu participase: „Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistentă, a fost o profundă greseală, ale cărei urmări le suferim astăzi. Trebuia, cu orice pret si cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiul de a suferi o înfrângere, să rezistăm. Natiunile suferă înfrângeri pe câmpul de luptă, războiul are sansele sale bune sau rele, mari si puternice natiuni au fost înfrânte, poporul românesc a pierdut si el războaie, dar prin vitejia soldatilor săi si prin puternica constiintă natională, a prins puteri de viitor, pentru înăltarea tării, în viitor. Asa, am pierdut în Basarabia peste 2 milioane de români, fără nici cea mai mică rezistentă. De aici, vă puteti Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate provinciile, pe toti românii, si umilirea care a cuprins armata română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă diplomatia românească n-a stiut a lucra, ea stie să sângereze pe câmpul de luptă, pentru salvarea onoarei nationale".

Cu acelasi prilej, istoricul Gheorghe Brătianu a observat de asemenea: „Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri si nici să fac procesul trecutului, desi odată va fi făcut; dacă nu-l vom face noi, altii îl vor face, dar tin să amintesc un lucru: am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în ultimii ani. Tin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam nădejdi si convingere, si eu am făcut chiar declaratii în această privintă, [a fost] că prin această politică puteam păstra granitele tării". Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea Comisiilor de politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit cu precizări nuantate, prezentând finalmente pozitia celor mai de seamă politicieni ai tării, consemnată într-un memorabil document: „Noi avem de ales două procedări: Procedarea Dietei Poloniei la împărtirea tării. A vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânsii si s-a terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către natiune a sfâsierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care, după părerea mea, nu o putem lua si răspunderea va fi pentru toti cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut înteleptul Rege Carol I si acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: fată de un act de nedreptate, asemănător cu cel care se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem functionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul".

Este neîndoios însă că, în epocă, cele mai incisive si decisive au fost demersurile generalului Ion Antonescu. În urma unor demersuri insistente, generalul a obtinut să fie primit în audientă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un efect evident însă. Căci, la plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement fată de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Herta în robia comunistă rusească. Acest document, redactat în termeni radicali, dar exprimând corect realitătile, a fost rapid difuzat si perceput ca atare de opinia publică natională. Generalul Antonescu a fost cel dintâi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de aproape două luni la Mănăstirea Bistrita din Oltenia (iulie-august 1940). În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei si Tinutului Herta. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea tării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria traditiilor ei si pentru respectul mortilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat însă această supremă satisfactie". Dar, în bilantul activitătii lui Ion Antonescu, ceea ce finalmente a contat în chip coplesitor a constat în faptul că generalul/ulterior maresalul a dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin atasat libertătii provinciilor pierdute si fidel reîmplinirii idealului României Mari.

7. Pe acest tărâm, al refacerii României Mari, N. Iorga s-a întâlnit - defel întâmplător - cu Ion Antonescu. Asa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la confluenta secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru unitatea natională a tuturor românilor, fiind proclamat si recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul major si simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, sedinta Camerei Deputatilor în care s-au adoptat legile unirii Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crisanei si Maramuresului cu Tara-Mamă, context în care a proclamat neamul românesc „pentru vecie unit". În 1940, prăbusirea României Mari - care avea să coincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârsitul însusi al istoricului – nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numerosii biografi ai lui N. Iorga au examinat deja faptele survenite. În conditiile în care prăbusirea României Mari a debutat practic cu ocuparea Basarabiei si Nordului Bucovinei de către U.R.S.S., istoricul a reactionat imediat si plenar, în articolele politice tipărite în presa zilnică, în interventiile la Parlament si la Academia Română sau în conciliabulele oficiale si, nu mai putin, în lucrările sale stiintifice. Sub acest ultim aspect, se impune a retine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în spetă Adevărul asupra trecutului si prezentului Basarabiei, care se bucurase deja de două editii în limba franceză (1922, 1931) a fost imediat reeditată si, mai mult, tradusă si difuzată în limbile română si rusă. Semnificatia deosebită a aparitiei simultane a Adevărului..., în conditiile date, în mai multe limbi si sub semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine, iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia în ultima vreme, după 1989-1990, să revină în atentie.

Fapt de o remarcabilă semnificatie, în anul 1940, la prima editie românească a Adevărului..., autorul - în raport cu evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei si Bucovinei de Nord de către U.R.S.S. - a considerat necesar să facă, finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat două paragrafe simbolice. Apreciem că, în acest fel, în mod concret, N. Iorga si I. Antonescu s-au „reîntâlnit" în privinta unei probleme fundamentale a României Mari: prăbusirea constructiei din 1918 si necesitatea absolută a refacerii ei grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de Germania după 22 iunie 1941 si care, până la capăt, la 23 august 1944, a rămas unul drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea cum să se pronunte în devans asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, tinând seama de scopul actiunii în Est din 1941-1944, nu avea cum să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat – în adagiul mentionat al micro-sintezei Adevărul asupra trecutului si prezentului Basarabiei – că partea de tară ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie natională si de drept national" si care, netăgăduit, „va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil". Acel prilej favorabil a coincis clipei astrale a istoriei nationale - 22 iunie 1941!

8. Dacă din generatia strălucită a „scolii diplomatice" fondate de N. Titulescu, la 26-27 iunie 1940 Gh. Davidescu a fost acela care l-a amendat stăruitor si pilduitor pe V. M. Molotov în ce priveste contestarea drepturilor istorice ale României asupra Basarabiei si Bucovinei, atunci, după declansarea Războiului din Est la 22 iunie 1941, a fost rândul remarcabilului Grigore Gafencu să-i expună liderului sovietic originile reale ale conflictului, în mod precis responsabilitatea nemijlocită a U.R.S.S. în derularea ostilitătilor. Astfel, motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Tinutului Herta, la 24 iunie 1941, când a fost primit de către V. M. Molotov în vizită de rămas bun, cu prilejul restituirii actelor de acreditare ca ministru plenipotentiar la Moscova (august 1940 – iunie 1941), Grigore Gafencu, întrebat fiind de liderul diplomatiei sovietice ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate: „În ce mă priveste, nu pot avea fată de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al tării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între tările noastre durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei si chiar a unei părti din vechea Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de fortă care au intervenit pe Dunăre [...], Uniunea Sovietică a distrus în România orice simtământ de sigurantă si de încredere si a stârnit îndreptătita teamă că însăsi fiinta statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte [...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăsie de sigurantă si de pace, acoperire firească si atât de folositoare a unui hotar întins si însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între cele două popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva altuia".

9. Data de 22 iunie 1941 a purtat si va rămâne în istoria românilor legată de un nume: Maresalul Ion Antonescu. Prăbusirea, în conditiile cunoscute, a României Mari în 1940 l-a propulsat pe Antonescu pe prima scenă politică si militară a statului român, devenind pe plan continental al III-lea om al Axei, după Hitler si Mussolini. A fost si s-a mentinut indiscutabil la rangul de aliat iar nicidecum de vasal al acestora, iar aceasta în conditii geopolitice concrete, care impuneau respingerea prin fortă a imensului pericol reprezentat de U.R.S.S., mai cu seamă în urma agresiunii barbare din iunie 1940 care a marcat debutul prăbusirii României Mari. Riposta lui Antonescu la agresiunea lui Stalin poartă un nume: Războiul Sfânt. O denumire care, la atâtea decenii după derulările istorice, nu reuseste să mai intrige pe cineva, în afara necunoscătorilor si răuvoitorilor. De vreme ce, de exemplu, cu totul recent la Moscova a apărut biografia semnată de Mihail Oslakov, dedicată lui Stalin - Învingătorul. Războiul sfânt al Conducătorului (Stalin - pobeditel. Sviascennia vojna vojdia), Moskva, Elsmo, 2010, 288 p. Este indiscutabil că, vizavi de această carte, putem vorbi de Războiul Sfânt al Maresalului Antonescu! Care, în repetate rânduri, si-a expus rosturile campaniei sale în Est alături de Hitler în 1941-1944. Dar mai cu seamă în Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor săi de pe front, în sensul că: „... În zilele trăite de voi, de noi si de părintii nostri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Tările Românesti au fost de nenumărate ori invadate si ocupate, dominate si exploatate, sărăcite si umilite, jefuite si ciuntite de ostile rusesti. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854, 1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima si în mândria românească, în cinstea si în glia strămosească. Luati aminte si nu uitati. Nu uitati si nu vă temeti că veti putea fi pedepsiti fiindcă vă faceti datoria. Fiti încredintati că este pe pământ o justitie supremă. Noi nu vom putea fi pedepsiti de această justitie fiindcă, fiind provocati, umiliti si ciuntiti în 1940, am călcat în 1941 pământul altora pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe nimeni dacă 3 milioane de frati nu ar fi fost luati în robie si dacă Basarabia si Bucovina noastră nu ne-ar fi fost smulse într-un moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni nu ne-a putut sări în ajutor"(subl. ns.). Ceea ce, la 6 februarie 1943, deci de îndată după esecul de la Stalingrad, Antonescu transmisese unitătilor operative din regiunea frontului, si cu acest îndemn: „... Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta aliatilor nostri pentru a înfrânge comunismul si pe rusi, nu putem să asigurăm nici viata copiilor nostri, nici existenta tării noastre. De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre a feri tara de cotropire si la vremea ce va veni să fim gata a înfrânge dusmanul nostru de moarte [...] Dacă vrem să reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte si prin sacrificii".

Indiferent de orice intentii si initiative nenorocite ce i s-au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel de-al III-lea Maresal al României după 22 august 1941, a fost singurul lider politic si militar de la Bucuresti capabil a pregăti, declansa si purta Războiul din Est (1941-1944), alături de Germania si aliatii ei, împotriva U.R.S.S. si a Natiunilor Unite. Un război condus, înainte de orice si mai presus de toate, pentru refacerea României Mari si zdrobirea comunismului. Si, nu mai putin, pentru Basarabia si Bucovina. Nu a fost nicidecum întâmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, înainte de-a fi condus spre locul de executie din Valea Piersicului de la Jilava, Maresalul Antonescu s-a despărtit de mama sa, asigurând-o fără pic de ezitare: „Dacă mor, este pentru Bucovina si Basarabia. De ar fi să reîncep, as face la fel!"






Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu     3/28/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian