In prag de an Caragiale
Ne aflăm la începutul Anului Caragiale!
Au trecut 100 de ani de la moartea si 160 de la nasterea celui pe care, mai în glumă mai în serios, Delavrancea îl acuza de zolism, iar Anton Pann si Nicolae Filimon de balcanism… Însă, exact ca în anecdota cu rabinul, fiecare avea dreptate, dar si, mai ales Caragiale, transmitând lumii, prin opera sa, spiritul românesc, structura psiho-latină, dar si, de ce să nu recunoastem?, pe cea... balcanică. Această latură sufletească a românului „extracarpatic” se lipea cu mult mai bine de verva si spiritul său decât molcomia ardelenească sau sentimentalismul excesiv moldovenesc, ceea ce nu l-a împiedicat ca, în proza Un pedagog de scoală nouă să satirizeze dur dialectul latino-abuziv-ardelenesc al dascălului. Desele sale vizite la Brasov unde, la piată, trăia voluptatea comunicării prin coborârea intentionată a dialogului la nivelul vânzătoarelor la tarabă, unguroaice, cu care se certa pentru câte-un produs de nimic ore în sir, erau, de fapt, acumulări în vederea constructiei de personaje pentru opera sa. Si, dacă în vremea lui, la o sindrofie, Caragiale a administrat o lectie dură unui snob francofil, tânăr si pretins critic de artă, dar slab cunoscător al limbii franceze, acum spiritul său este sigur revoltat de anglofilismul manifestat de multă lume care se descurcă greu cu limba maternă – româna –, ca să nu vorbim si de funia gramaticii în casa agramatilor...
De-aceea, sunt sigur că spiritul său, plutind majestuos peste si printre noi, se bucură sardonic si sarcastic de substantialele apucături occidental-americănesti ale unora, în timp ce abia-abia reusesc să încropească o propozitie-două cât de cât inteligibile. Însă, este probabil că îl întristează faptul că opera sa, în loc să ajute la îndreptarea moravurilor si prostiei, este ignorată tocmai de cei care ar trebui să învete de la ea. Pentru că el este, în fond, “purtătorul de cuvânt” al românului neaos de ieri, de azi si pentru totdeauna; personajele sale sunt atât de...autohtone, încât ne vine foarte usor să le descoperim la tot pasul începând de la functionarul-trepădus până la personajul arogant ocupând o functie importantă pe care nu o merită... Argumentele se citesc, se aud si, ce e mai grav, se si văd pe ecranul televizorului unde, prin studiouri, se perindă si îsi manifestă putintele fizico-vestimentare si neputintele intelectuale, toate zoaiele unei societăti aflată în cădere spectaculoasă spre nivelul Mării Moarte, adică, sub cota zero, ca să spun lucrurilor pe nume.
Dar, să revin la Caragiale, fiindcă, oricum, tăvălugul inculturii, odată pornit imediat după ’89, nu mai poate fi oprit din moment ce toate articulatiile îi sunt gresate minut de minut cu vaselina prostiei distribuită generos de guvernele postdecembriste, de mass-media sau de otrăvitoarele si spurcatele guri ale unui politicianism reprezentat de insi cărora ar trebui să li se arate un anumit loc la Târgoviste... La toate astea, cum ar exclama Caragiale din nou: „Toată viata n-am putut să sufăr prostia...Săracu’ de mine, mă băiete, când văd câte-un prost mă doare... Zău, am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în crestet...”, i se plângea adesea lui Octavian Goga. Nu cred că acum ar fi altfel, pricepând lesne, scopul respectivelor deversări de incultură finalizate cu nasterea unui popor de idioti care să poată fi manipulat cu momeala unui bine democratic din ce în ce mai utopic. Din acest punct de vedere, cred că spiritul lui Caragiale, plutind peste marea si consistenta degringoladă natională, exultă. Mă rog...
Mucalit si farsor de cea mai agreabilă, dar si mai... antipatică spetă, posesor al unui bagaj lingvistic atotcuprinzător-inepuizabil, nu totdeauna ortodox, dar lipsit de vulgaritate, I. L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, într-un sat al cărui nume l-a predestinat, într-un fel, spre celebritate: Haimanale (azi I.L.Caragiale), si s-a stins din viată la Berlin, la 22 iunie 1912.
Autorul fermecătoarelor, acidelor si dragelor noastre Momente si schite, a crescut într-un mediu care urma să aibă un rol extrem de important în cariera sa literară, în plus el fiind si nepotul lui Costache Caragiali (1815-1877), dramaturg, poet si prozator, si al lui Iorgu Caragiali (1826-1894), dramaturg.
“Pornirile” viitorului mare dramaturg spre literatură, spre dramaturgie în special, au ca punct de plecare angajarea sa ca sufleur la Teatrul National din Bucuresti (1870) după ce a renuntat la functia de copist detinută la Tribunalul Prahova. Este începutul unui deceniu care va însemna, de fapt, perioada lansării sale ca autor-creator de literatură satirico-umoristică colaborând la mai multe publicatii de gen: Ghimpele, Telegraful, Asmodeu, Alergătorul liber, dar si la Timpul si Convorbiri literare...
Ar fi trebuit să spun de la început, dar o fac acum: aceste însemnări încearcă să aducă în fata cititorilor un Caragiale poate mai putin cunoscut, respectiv pe omul Caragiale care, de exemplu, în calitate de director general al Teatrului National din Bucuresti, se... preta până si la a juca farse chiar si actorilor din subordinea sa. Este notoriu faptul că pe actrita Frosa Sarandy, una dintre cele mai importante ale acelui timp, a amendat-o pentru întârziere la repetitie, întârziere pe care însusi o pusese la cale... Sau: vizitând prima expozitie internatională de pictură din Bucuresti, în anul 1896, ajuns în dreptul unei picturi semnate de Puvis de Chavannes, a reprodus primul nume al pictorului printr-o paronimă care a făcut să izbuncnească în râs vizitatorii mai apropiati, noul cuvânt fiind lesne de ghicit...
Cei care l-au cunoscut, spun că autorul celor mai desăvârsite comedii, era un om de o sensibilitate si de-o mare tristete sufletească, ceea ce nu-l împiedica să-si reverse verva satirico-umoristică în orice ocazie... Astfel, odată, împreună cu Goga, îl asteptau acasă la Vlahută pe Delavrancea si, supărat că acesta întârzia să se arate, pune mâna pe telefon si sună. Răspunde nevasta lui Delavrancea care-l lămureste că sotul ei e bolnav si că are temperatură.
“–Aa! măgaru’ are temperatură! Exclamă el. Spune-i că vreau să-l văd numaidecât, să-mi deie si mie câteva grade; că eu n-am deloc temperatură.”
Apoi, erau bine cunoscute permanentele ciondăneli dintre Caragiale si Delavrancea, mai ales după ce ultimul începuse să scrie piese de teatru. Evident si explicabil, Caragiale nu a scăpat prilejul acuzării autorului de meteorologism în dramaturgia românească referindu-se la Viforul, Luceafărul, Apus de soare, urmând, după părerea sa, piese cu titlu precum: Trăznetul, Furtuna, Ceata...
Odată ajuns să-si constientizeze valoarea, Caragiale a început concomitent să sufere pentru nerecunoasterea ei de către contemporanii săi, mai ales cei din zona politicului care, bineînteles, se răzbunau în acest fel pentru că se vedeau ca într-o oglindă în personajele operei lui. La un moment dat si-a manifestat dorinta să ocupe un loc de deputat, însă a fost refuzat pentru... lipsă de încredere. Postdecembrist vorbind: s-au schimbat cu ceva lucrurile? Ar fi făcut-o si pentru că mijloacele sale de existentă erau destul de modeste, de-aceea obisnuia să spună:
“-Am muncit o viată întreagă, mi-am cheltuit averea ca să trăiesc, am dat, în mine, un om celebru pentru România, dar un om celebru care ar muri de foame dacă ar trebui să trăiască din munca lui.”
Acesta este unul dintre motivele, principalul, se spune, care l-a făcut să refuze sărbătorirea a 60 de ani de viată autoexilându-se la Berlin...
În general se cunoaste că autorul Scrisorii pierdute era un mare meloman, chiar un fin cunoscător într-ale muzicii. Cella Delavrancea (15 decembrie 1887 - 9 august 1991), pianistă, scriitoare și profesoară română de pian, fiica cea mare a scriitorului Barbu Șt. Delavrancea), povesteste că la fiecare din vizitele făcute acasă la tatăl său, Barbu Delavrancea, primul lucru pe care-l făcea era s-o oblige să cânte la pian, începând cu Scarlatti si continuând cu Beethoven despre care era în stare să vorbească ore în sir. Dar spiritul său critic era neiertător cu Chopin si Cezar Franck, pe ultimul numindu-l, pentru temele sale melancolice, “un cersetor la colt de stradă, cu terta lui minoră întinsă ca să ne fie milă de el.” Una din marile lui plăceri era să asculte compozitii de Bach, Schumann si, bineînteles, Beethoven pe care, nu se sfia să mărturisească, îl adora de-a dreptul.
Omul Caragiale era născut pentru teatru. Era un adevărat actor, si îsi interpreta personajele (sau viitoarele personaje) cu o artă desăvârsită, indiferent că acestea erau pozitive sau negative. Trecea cu mare usurintă de la a ridiculiza pe unul dintre ei la un sentimentalism înduiosător atunci când un personaj era, sau urma să fie omul de rând, obisnuit aflat sub nedreptătile vremurilor. Ca si în scris, cu prima categorie este necrutător, caustic si nu iarta nimic, mai ales când era vorba despre infatuare, despre oamenii politici sau din administratie. În schimb, si fapt mai putin sesizat si comentat, atunci când personajul este... femeie, atitudinea lui Nenea Iancu devine mai împăciuitoare, ba am putea spune că se simte chiar o anume gingăsie în tratarea reprezentantelor sexului frumos, o întelegere si “aprobare” tacită fată de pornirile lor amoroase...
Rezistenta creatiei dramatice caragialiene în timp se datorează în mare măsură, sau în egală măsură cu talentul său, contactului permanent cu realitatea imediată din care îsi culegea modelele pentru personaje. Contemporanii săi au lăsat posteritătii informatii si detalii în acest sens între care, se spune că Brasovul era unul dintre orasele preferate de Caragiale pentru… racolarea de tipologii, în spetă Piata unde, cu mare desfătare se certa minute în sir cu unguroaicele pentru câte un produs fără valoare. Apărea ca un ins cicălitor si prost, înfuria la culme vânzătoarele, atrăgea alti cumpărători si lumea din jur iscând un mic spectacol pe care, apoi, îl exploata magistral în crearea tipologiilor umane.
La îndemnul lui Delavrancea, după ce se hotărâse defintiv să plece din tară, Caragiale a făcut o vizită la Paris cu scopul de a se muta în orasul-lumină. Cu toate insistentele prietenului său si lucru bizar pentru foarte multă lume, autorul Scrisorii pierdute – iubitorul de “lume în miscare”, de interminabile conversatii si contraziceri, de cunoasterea tuturor cotloanelor sufletului omenesc – nu a suportat agitatia Parisului. S-a mutat la Berlin, într-un cartier de la marginea orasului, cu străzi curate si linistite si unde, cu mare satisfactie îi povestea lui Delavrancea, i se spunea Herr doctor. Cella Delavrancea, care l-a cunoscut personal pe Caragiale, povesteste că, la Berlin acesta era considerat un “om exceptional”.
Una din marile plăceri ale lui Caragiale era cutreieratul cârciumilor unde găsea la discretie “materie primă” pentru momentele, schitele, nuvelistica sa ori, mai ales, pentru piesele sale de teatru. Că se mai petreceau si abateri… accidentale, era în firea lucrurilor. Astfel, se zice că, în tinerete, mergea deseori la o astfel de cârciumă aflată undeva în spatele Cismigiului si unde, îi povestea lui Panait Cerna, era o crâsmărită de toată frumusetea căreia “-odată i-am zis uitându-mă lung si gales la dânsa:
«-Fie, că strasnici ochi ai, coană Marghioalo!»
Ei, ce crezi că mi-a răspuns ?
«-Nu, nu se poate, coane Iancule, că mi-e frică de bărbatu-meu.»”
Episodul se petrecea, probabil, înainte de căsătoria sa cu frumoasa Alexandrina Burelly…
Caragiale era îndrăgostit de muzica lui Beethoven si nu scăpa nici o ocazie de a-i asculta compozitiile, mai ales după plecarea la Berlin unde mergea deseori la concertele organizate la Gewandhaus (sală de concerte). Asculta cu evlavie, iar uneori scotea exclamatii de mare multumire sufletească. Asa s-a întâmplat si la unul din spectacole la care participa împreună cu poetul Panait Cerna si o parte a familiei Delavrancea. Se cânta Simfonia a IV-a când, dinspre locul ocupat de Caragiale s-a auzit o plescăitură si cuvintele spuse cu voce tare în linistea de mormânt a sălii:
“-Mă, superbă e!”.
Fapta fost fost mai mult decât semnificativă: marele dramaturg, în culmea entuziasmului, îsi dăduse o palmă zdravănă peste frunte…
|
Dumitru Hurubă 2/24/2012 |
Contact: |
|
|
