În memoria lui Mihai Rădulescu - „ Postumele ”
spicuiri
din Ciclul „POSTUMELE”
(în lucru)
Ianuarie 2012
Antume scrise-n ceas târziu
Când parcă-ntârzie plecarea,
Când parcă-n jur nimic nu-i viu
Si-n suflet bântuie-nserarea.
Că ceasul vine, toti o stim,
D-am vrea să stim ora exactă;
Să-ncepem să ne pregătim,
Căci stim că timpul se contractă.
Ai vrea să pari cum îti doresti,
Să lasi o stea în amintire;
O stii, ”nu esti ceea ce esti”,
Si-ai vrea s-alungi o amăgire.
Va fi ceva deliberat,
Va fi o nouă măsluire?!...
În amintirea lui Nea Mihai
Ai fost...
Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea...
Un erudit, cum greu găsesti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor - sigur adăpost.
Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.
Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vietii cost...
Apropo de ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.
Te-am cunoscut...
Te-am cunoscut întâmplător,
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
Cu Todea drept mediator,
Vorbeai de Shakespeare - cercetare.
Erai acasă, cum să spun?!
Pluteai prin secolul în care,
Shakespeare putea părea nebun,
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.
Si-l prezentai drept psiholog,
Si nu ca pe-unul orisicare -
Era, as spune, un prolog,
La ce urma în prezentare.
Renasterea ti-a fost tărâm
Unde-ai tintit dihotomia -
Un Jago ti-a deschis un drum,
Spre ce-ai numit antonimia.
Si-asa ’ntr-o oră, mai putin,
Inventica si-a spus cuvântul -
Stilistica a câstigat,
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul...
Lui Mihai, cu lacrimi...
Au trecut...
Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat -
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.
La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.
Am simtit c-am făcut bine
Si am si perseverat,
Si ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.
Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat...
Mi-ai fost mentor si prieten,
De la tine-am învătat -
Ce înseamnă suferinta
Si credinta-n Înviat!
Se moare...
Se moare, cum să spun, pe rupte -
Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe -
Maurul, Dalea, Rădulescu,
În suflet au săpat falii abrupte.
Si culmea! au fost unul si-unul,
Toti trei sclipind de înzestrări măiestre,
Trei crai ai lumii de poveste,
Ce-au luminat călcând cărări terestre.
Maurul, medic cum putini există,
Mi-a fost si partener si sfetnic -
Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,
Prelinse, calde, ca pe-un sfesnic.
Si Dalea, inginerul, melomanul,
Prieten din liceu si facultate,
Sărind într-ajutor precum un frate,
Plecă lăsând lacrimi uscate.
Si-acum si Rădulescu, Doamne!
E drept să fiu lăsat de unul singur?!
Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nvete,
Si să-mi vorbească-n stih de-a vietii toamne?...
Erau prieteni, nu! erau un sprijin -
Erau mai buni ca mine-n multe cele -
Erau precum mana cerească,
Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele...
As vrea...
As vrea să scriu,
Dar astăzi, parcă, nu se prinde -
O fi tristetea ce cuprinde
Când văd trecând câte-un sicriu?!
Din ce se naste-a mea tristete?
Din faptul că se moare timpuriu?!
Sau caracterul meu zurliu
Nu vrea să dea mortii binete!?
Si-n glumă spun c-a fost destul,
Dar nu destul pe cât se pare -
Că mai zăresc doruri în zare,
Că nu mă satur, nu-s sătul.
Si îmi planific să scriu multe
Si îi spun mortii: mai târziu!...
Din clipa-n care...
Din clipa-n care n-oi mai scrie,
Voi sti că-n fapt eu am murit -
Nimic din ce-a fost, n-o să fie,
Doar o sintagmă, ”s-a sfârsit!”
În jurul meu o lume seacă,
Mergând cu gândul la ce-am fost -
Căci tot ce e, e ca să treacă,
Iar tot ce trece,-i fără rost.
N-oi mai visa câte în stele,
Nici cale de-a împărtăsi -
În goană timpul vrea să spele,
Chiar amintiri, spre-a nu se sti.
Un timp, ce-am scris, va mai ”pluti” –
Apoi, nimic nu va mai fi...
De-un timp...
De-un timp, întorc eu ceasca de cafea
Si-o las, să se si scurgă lin -
Ce-astept, e peste vrerea mea,
Ce văd, să descifrez e-un chin.
Căci nu o iau precum e la tigănci -
Ele-ti pătrund în suflet, nu în zat -
Îti spun ce-ti place, si atunci,
Se tese-n jurul tău un lat.
Si fiindcă-ti place, iar mai vrei,
Si-astepti o nouă confirmare,
Licoarea cu savoare-o bei
Si-i multumesti, ca de-o urare.
Dar cum am spus-o, nu-i la fel,
Căci întâlnesti lucruri oculte -
Figuri, obiecte, fel de fel,
Legându-se în feluri multe.
Găsesti un chip pe gustul tău,
Dar nu-ntelegi de ce si-o cruce?!
Si-un drum ce urcă-n felul său,
Si te întrebi, unde el duce?
Si-o pasăre, ca un condor,
Ce parcă-as spune, dă târcoale -
Si văd, privirea de-o cobor,
Cum cineva vrea să se scoale.
Da, nu-i o joacă să scrutezi
Al cestii zat în panoramic -
O-nvârti încet si-ncepi să vezi,
Cum ce-a fost static, e dinamic.
Atât ti-a fost, căci o zbughesti
Si-ncepi să tesi scenarii multe,
Si parcă nu poti să te-opresti
Împins de semnele oculte...
|
