Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Eminescu si dragostea

„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc.”
N. Iorga

Se împlinesc 162 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Născut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastră cu doar 39 ani de viată, dar cu o imensă activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator si jurnalist. A fost activ în societatea literară Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 călătoreste din Cernăuti, unde îsi făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luând astfel contact cu realitătile românesti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor si copist la teatru, unde îl cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 - student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucuresti. În 1883 părăseste Bucurestiul si este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în tară, în care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolită, dorind: „…să mă satur de mămăliga strămosească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florenta, se înapoiază la Iasi. În august 1885 se află la băi lângă Odessa. În vara anului următor pleacă din Bucuresti la băile Repedea de lângă Iasi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Mănăstirea Neamtului. În 1887 îi răspunde lui Vlahută la scrisoare: „Nu te pot încredinta cât de odioasă este pentru mine această specie de cersetorie, deghizată sub titlul de subscriptie publică, de recompensă natională”. În decembrie 1888 vine la Botosani, se întâlneste cu Veronica si pleacă amândoi la Bucuresti. În februarie 1889 se reîmbolnăveste, este internat la spitalul Mărcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineata, moare în sanatoriul doctorului Sutu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.
Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul si asemănarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarăse. La moartea lui ele se întorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevărat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai târziu: sfântul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duică (1866 - 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.
În realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o «perioada veroniană» când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.
Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studentiei, participarea la întâlnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate că reprezintă o pretioasă si interesantă componentă a vietii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învătat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a întelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi român. Se spune despre creatie că este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii. La începuturile vietii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca în poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si în bratele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ti desprind din crestet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…” Iubita îi apare gingasă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cires,/ Si ca un înger între oameni/ În calea vietii mele iesi…
Tonalitatea senină a sentimentului erotic si chiar dragostea fericită, lipsită parcă de umbre, ideală să-i spunem, există însă si în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafărul”. Iubirea pentru femeie şi natură luminează şi tulbură, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care până la urmă, pare să scape de sub imperiul vointei, ca o explozie, determinând destinul fiinţei umane.
Sentimentul iubirii este integral, fără limite; lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ti lumea”: Lasă-ti lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ti-ai da viata toată,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rătăceste/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Si afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Si visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privesti zâmbind în unde?/ Esti frumoasă, se-ntelege./ Înăltimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiti/ Si suntem atât de singuri!/ Si atât de fericiti!/ Numai luna printre ceată/ Varsă apelor văpaie,/ Si te află strânsă-n brate/ Dulce dragoste bălaie.
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vietii, de lipsa de întelegere a contemporanilor săi, de societatea nedreaptă în care îsi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste si mai pline de renuntări. Începe să exprime regretul, tristetea, cât si durerea pricinuită de dragoste. Codrul nu mai are bogătia frunzisului verde, lumina sa de odinioară, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parcă stinge încet lumina acelor ani ai tineretii, culorile devin din ce în estompate… Poetul începe să-si pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i simtiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ti-l leagă,/ Încât să n-o mai poti uita/ Viata ta întreagă./[…] Dispar si ceruri si pământ/ Si pieptul tău se bate,/ Si totu-atârnă de-un cuvânt/ Soptit pe jumătate./ Te urmăreste săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene…
Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumusetea înghetată, ireală, precum în poezia „Te duci...”: Te duci si ani de suferintă/ N-or să te vază ochii-mi tristi,/ Înamorati de-a ta fiintă,/ De cum zâmbesti, de cum te misti./ Si nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atârnă viata mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleacă fără vointa sa, este redat cu sfâsierea fiintei, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Si un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Si cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!...
Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: …Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu fata cea pală?/ […] Si totusi, tarină frumoasă si moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine plăceri./ A fi! Nebunie si tristă si goală/ Urechea te minte si ochiul te-nseală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic…
În cel de al doilea poem „Venere şi madonă”, poetul îsi priveste femeia iubită si o vede când înger, când demon. Si totusi femeii „demon” îi acordă „raza inocentei” si-i dăruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
„Scrisoarea IV” dezvăluie drama creatorului care fără iubire - izvorul de energie spirituală - si fără întelegerea iubitei, nu poate avea strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate să renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-as privi o viată-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea vestedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă.../ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă...
Pasiuni si despărtiri, poetul devine dezamăgit si dezamăgirea a dat limbii românesti o capodoperă - „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este coplesit de drama renuntării, a izolării: A fost odată ca-n povesti,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărătesti,/ O prea frumoasă fată./ Si era una la părinti/ Si mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinti/ Si luna între stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colt/ Luceafărul asteaptă. […] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă si în gând/ Si viata-mi luminează![...] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Si lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor esti de vieti/ Si dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[...] El tremură ca alte dăti/ În codri si pe dealuri,/ Călăuzind singurătăti/ De miscătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ - Ce-ti pasă tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă miscară/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[...] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea... mă-ntunec!
Ce bogătie de nuante ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseti nu-i scapă nimic. Si atunci când se află în interiorul unei odăi, priveste si întelege glasul naturii: Si dacă ramuri bat în geam / Si se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Si-ncet să te apropii…
Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi si a dărui, dar uneori dăruiesti prea mult, chiar totul, si simti că nu mai primesti în egală măsură… Sau, se întâmplă să ti se ofere totul si tu să nu mai poti dărui ceea ce visai cândva să dăruiesti…
Până în ultima clipă a vieţii lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea şi natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil si muzică.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalitătile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei românesti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creste dincolo de măsura noastră. Si măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometati.”
Îmi amintesc de adolescenta mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare si apoi în gând, strofe întregi… Si ceea ce memorezi la acea vârstă, nu se uită niciodată. La paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ti spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte - alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul si coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum să-ti mărturisesc/ Că recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare bătând/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duiosie rară/ Si copiilor nostri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepăsare, dispret si chiar blestem,/ Nu îti păsa de consecinte/ Erai un revoltat mândru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie îti cereau/ Să-i preamăresti, să-i lingusesti / În schimb ce-ti dăruiau?/ În mizerie si sărăcie te cufundau./ "Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!"/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ti facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ti sfânt/ Si-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / Eminescu - mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăiesti! Esti tot atât de viu/ Prin cartea-ti minunată!







Vavila Popovici    1/7/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian