Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


„Cel care se apropie” in memoriam Grigore Vieru

Centrul de Studii Literare „Grigore Vieru” – Târgu-Mures - „CEL CARE SE APROPIE” – In memoriam Grigore Vieru. Însemnări si eseuri”, Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mures, decembrie 2011

Motto:
„Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de
aproape”
-Grigore Vieru-

Nici că se putea un motto mai fericit pentru acest album, mărturie că Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pământ, asa cum spunea nu demult, un poet contemporan.
Mărturisesc că rareori am avut sansa de a mă odihni si a-mi găsi pacea într-o carte, asa cum am făcut-o dăunăzi, când am primit albumul memorial cu titlul de mai sus, apărut în seria de carte Exemplarium îngrijită de Valentin Marica, semnatarul si al Cuvântului înainte, cel care a avut binecuvântata inspiratie de a restitui lumii imaginea unuia dintre poetii români cei mai îndrăgiti de la răscrucea mileniilor.
Nu atât prin faptul că am semnat si eu, alături de nume ilustre ale literaturii si publicisticii actuale, un eseu pentru poetul preaiubit, neam din neamul meu, ci, mai ales pentru frumusetea gestului în sine, de a-l evoca pe Grigore Vieru în cuvinte de mătase si azur, asa cum merită cu prisosintă, la nici trei ani de la dureroasa si grăbita plecare la Domnul.
Cultivarea memoriei marelui poet este prin excelență subiectul cărții-album-memorial scris cu cerneala iubirii în peniță. De altfel, trebuie menționat că lucrarea, apărută în condiții grafice excelente, are în componență unele din poemele lui Grigore Vieru, scrise în auriul imperial cu care Dumnezeu l-a încoronat ca rege al versului în ceruri, dar si evocări emoționante sub forma eseurilor, semnate de o mână de autori despre care, Valentin Marica scrie în Cuvânt înainte:
„Despre Cel care a dezmărginit lumea prin ființa si taina poeziei, descoperind „ideea înaltă”, mărturisesc, caligrafiat, scriitorii: Nicolae Băciuț din Târgu-Mures, director al Direcției Județene pentru Cultură, Culte si Patrimoniu Cultural Național Mures, redactor-sef al revistei „Vatra Veche”, Cezarina Adamescu din Galați, membră a Uniunii Scriitorilor, Anthonia Ammati din Brăila, membră a Uniunii Scriitorilor, Filiala Brasov, si Menuț Maximinian din Bistrița, directorul cotidianului „Răsunetul”, membru al Societății Scriitorilor Bistrița-Năsăud, parcă preluându-i criticului Cornel Ungureanu cuvintele: Despre Vieru as transcrie multe pagini din marii cărturari ai Scolii Ardelene. Deocamdată, as avea nevoie de un moment de reculegere...
Volumul de însemnări si eseuri pe care l-ați deschis acum este ca un moment de reculegere.”
„Cel care se apropie” – este titlul unei poezii de Grigore Vieru care deschide albumul, mai puțin cunoscută, dedicată lui Michael Bruchis, poezie pe care o reproducem integral:
„Pururi voi oameni / Pe cel care se-apropie / De izvoarele suferinței mele. / Prelungire în Dumnezeu / A vieții pe care-o trăiesc - / Acesta e numele / Îndureratei mele iubiri. / În lacrimă numele mi-a putrezit / Renăscând în pământul / Pe care l-am regăsit. / Fratele îmi este cel / Care numele îmi înțelege / Îndrăgindu-l ca pe numele său.”
În introducerea sa, Valentin Marica sugerează cum trebuie receptat Grigore Vieru: „Calea de urmat ar fi comuniunea receptorului cu sinele textului vierean, cu miezul său de divinitate.
Poetul trăia si mărturisea accepțiunea comunicării aidoma cuminecării. A prefigurat silueta receptorului fuzionând, de-a pururi, cu mesajul operei, poetul rămânând, de-a pururi, în întâmpinarea – aproape liturgic㠖 a receptorului”.
Valentin Marica specifică si conținutul volumului: „Sunt exerciții de curată apreciere, admirație si înțelegere a fenomenului Grigore Vieru, constiință sfințită prin botez, în argumentarea delicată si profundă a Înaltpreasfinției Sale Ioan Selejan, arhiepiscop al Covasnei si Harghitei.
Dacă poetului cu cititori mulți” i-a fost dovedită credibilitatea rostirii poetice – reîntemeiere a limbii române prin Dumnezeu si jertfa neamului – de reputați critici, nu este lipsită de interes ideatica pe care o aduc cei care îi simt opera ca pe o carte de învățătură. În cuprinsul volumului de față vin dascălii să scrie exegeză viereană: prof. Dr. Lidia Carmen Pircă de la Colegiul Național „Octavian Goga” din Sibiu, prof. Dr. Luminița Cornea din Sfântu-Gheorghe, județul Covasna, prof. Doctorand al Universității „Petru Maior” din Tg. Mures, Mariana Chețan, profesorul, romancierul si eseistul Nicolae Suciu de la Liceul Teoretic din Dumbrăveni, județul Sibiu, dar si profesoarele din județul Prahova, Elena Stan din Drajna de Sus si Adina Georgiana Simion din Măneciu-Pământeni.”
Am ținut să-i menționez pe toți semnatarii albumului, pentru rotunjimea ideii de veridicitate a scrisului vierean care îndeamnă la veridicitatea receptării, „fără judecăți apologetice si fără desconsiderente ironice”, - asa cum afirmă Valentin Marica în intervenția de început.
Să ne lăsăm cuprinsi, asadar, de vraja receptării si de emoția autorilor transpusă-n cuvânt de prețuire înlăcrimat si pios, pentru blândul si atât de sensibilul poet român Grigore Vieru. E ca si cum am pătrunde în pădurea fermecată unde se află ascunsă o comoară neprețuită pe care suntem invitați s-o descoperim.
Albumul de față sporeste „a lumii taină”, acea „Taină care mă apăr㔠– pe care o descoperise Poetul, sporeste emoția aducerii-aminte, dar mai ales, sporeste dragostea de Cuvânt, de neam, de limbă, de pământ si de Cer, deopotrivă. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă.
Anthonia Amatti în „Întâmpinare” – cu o deosebită căldură în glas, spune: „Cutreieră flămând si desculț iarba plaiului său basarabean si vrea să devină mai simplu ca ea...
E atât de mare binele ce-l astept – scrie poetul –
Că orice suferință-mi pare-o fericire.
Plânge cu ai lui: mamă, frați, compatrioți, în aceeasi limbă, cântă psalmii si colindă cu eroii neamului. Devine, pe rând, rapsod național, apostol al frumuseții românesti, membru al Academiei Române, propus la Premiul Nobel pentru pace, unindu-si vocea cu marii poeți români, urcând Golgota Basarabiei, topindu-se în muzica eternei poezii.”
Iată, în cuvinte puține, ce magistral portret al poetului român!
Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Ioan Selejan al Episcopiei Covasnei si Harghitei, care semnează +IOAN din CARPAȚI, scrie cu litere muiate-n agheazmatar un text emoționant intitulat: „Grigore Vieru – constiință sfințită prin botez”:
„Grigore Vieru este poetul unei mari constiințe naționale românesti sau, am putea să-i spunem, poetul dorului de Țara-mamă.
A avut, aici, pe pământ, două mame: una a fost aceea care l-a purtat la sân, pe brațul ei, si o a doua mamă a fost România. Acestea le-au fost mamele ce i-au dat viață: una care l-a născut si Țara-România, care i-a dat viața de român si o gândire profundă si sfințită, pentru că Grigore Vieru a avut o constiință sfințită prin botez.
Puțini dintre noi îsi păstrează în viață constiința, gândirea sfințită prin Taina Botezului, în Biserica lui Hristos. (...)
Iată această troiță de mame care l-au crescut, l-au adoptat si îl învesnicesc pe Grigore Vieru, în Împărăția lui Dumnezeu!”
Înaltul ierarh subliniază în intervenția sa faptul că Grigore Vieru a umblat „pe cărările duhului, pe cărările duhovnicesti” dar mai ales, pe „cărarea iubirii” pe care a mers toată viața neobosit, si la capătul căreia, îl regăsim asa cum a fost: blând, smerit, generos, drag si sfânt ca un apostol.
În cuvinte pline de har, Î.P.S. Ioan din Carpați îl numeste pe Grigore Vieru „poet al dorului românesc” si evocă plin de emoție clipele unice când poetul a primit titlul de „Cetățean de Onoare” la Toplița.
„Si iată că, tot prin străduința Primăriei Toplița, prea devreme, asezatu-i-s-a un bust de stâncă în parcul din centrul orasului, lângă busturile Patriarhului Miron Cristea, Eminescu, Bălcescu si ale altor personalități care au marcat istoria si cultura neamului nostru românesc. Am spus „prea devreme”, pentru că noi credem că prea devreme l-a chemat Dumnezeu în Raiul bucuriei Sale. Am fi dorit să-l mai avem încă printre noi, printre lacrimile pătimirii noastre transilvane si nu numai. Dar, Dumnezeu hotărăste pentru fiecare ceasul desăvârsitei si deplinei bucurii în Cer. De aceea spuneam prea devreme. Totusi Grigore Vieru va rămâne în vreme, va rămâne în timp, în stâncă, bătut de ploile si de gerurile Topliței, dar, mai ales, va rămâne si în inima si în constiința multor români din această parte de țară, care l-au cunoscut, cărora le-a păsit pragul si cu care a vorbit ca un părinte coborât dintr-o adâncă sihăstrie”.
Nicolae Băciuț îsi intitulează pledoaria pentru poetul dispărut, „Fenomenul Grigore Vieru” în care subliniază faptul că poetul „rămâne scriitorul viu, a cărui operă e într-o actualitate continuă, argument în acest sens fiind si dezvelirea bustului poetului la Toplița, într-un cadru de mare onoare, distincție, care include si busturile primului patriarh al României, Elie Miron Cristea, dar si al Patriarhului poeziei românesti, Mihai Eminescu.”
Distinsul om de cultură Nicolae Băciuț afirmă că sintagma „Fenomenul Grigore Vieru” a izvorât din trăirea poetică si românească pe care a putut-o concentra poezia lui, „simplă si răscolitoare totodată, în care se regăseste cum la nu mulți poeți, sentimentul românesc al ființei”, sintagma noiceană pe care o invocăm adesea în astfel de circumstanțe.”
Si mai consemnează foarte frumos că vibrația profundă pe care o produc poemele sale se datorează propriei lui vibrații intime, pe care le transmitea auditorilor:
„Rostind poezia, Grigore Vieru vibra dinspre toată istoria pe care o ducea cu sine, cu toate dezamăgirile, împlinirile, neîmplinirile si promisiunile ei. Față de Transilvania avea un sentiment aparte, care venea din îngemănarea suferinței: „Aici se păstrează în toate / Urmele lui Dumnezeu, / Aici fratele pururi e frate / La usor si la greu...// Aici e familia sfântă, / Neuitați cei din mormânt, / Aici de iubire se cântă / Si totu-i legământ.// Transilvania, Transilvania, / Vatră caldă, luminoasă, / Ca litania, ca litania / De străveche si frumoasă”, scria în 1991, la Târgu-Mures, într-o lacrimă cântată împreună cu Doina si Ion Aldea Teodorovici.”
Asemenea vibrații au mai simțit românii doar la Ioan Alexandru în „Imnele Transilvaniei” – ori în celelalte cărți ale acestui autor în care sacrul predomina profanul si care a răspândit Imnele Iubirii sale, nu numai în provinciile țării, dar si dincolo de fruntariile ei.
În mod obiectiv, Nicolae Băciuț remarcă faptul că poezia lui Grigore Vieru vine „din adâncul ființei unui neam, creația lui de început hrănindu-se din viziunile si ritmurile lirismului popular, ca abia apoi, la capătul adolescenței, să-l descopere în taină, pe ascuns, pe cel interzis în patria lui, pe Mihai Eminescu. Si să se însoțească după aceea, în ani, si cu poezia lui Blaga, Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru; si să aibă afinități elective cu Adrian Păunescu. Poezia lui s-a născut din nevoia de a se regăsi pe sine, cel rătăcit între atâtea nevoințe, de toate felurile. „Vin ca poet si din suferință”, spunea Grigore Vieru în Taina care mă apără. (Ed. Princeps Edit, 2008, p.8)”.
Si mai face o remarcă admirabilă Nicolae Băciuț: „Cred că poezia lui e sinteza dintre Eminescu si Bacovia”.
Cutremurătoare mi se par însă, versurile, foarte bine alese, emblematice, inserate între textele eseistice. Unul dintre aceste texte poetice se numeste „Ca să te ajung” si este dedicat Lui Vicu Bucătaru, în care Grigore Vieru spune: „Am mucenicit ca Hristos / Pe crucea suferinței / Ca să ajung la tine, / Țară. / N-aveam arme secrete, / Aveam numai / Proverbul poporului meu: / „Cine caută printre străini, / Înstrăinat rămâne”.
Există în finalul acestui superb poem, un vers uluitor care sună astfel: „Învățam scrisul libertății”.
Cu adevărat remarcabil într-o vreme când Poesia era pusă-n cătuse în Basarabia iar poeții nu aveau voie să vină în Țară. Sârma ghimpată dintre teritoriile hotărnicite de oameni, nu a împiedicat, însă Cuvântul să circule slobod, chiar si pe căi freatice, lăturalnice, întortocheate, pentru a ajunge, în sfârsit, la Lumină si poetul să poată spune: Învățam scrisul libertății.
Da, Libertatea se dobândeste, se câstigă cu greu, chiar dacă te nasti cu ea, în ea, trebuie s-o cuceresti, milimetru cu milimetru, ca pe un teritoriu în care ai vrea să trăiesti fără nici o opreliste. Uneori, prețul este echivalent cu jertfa supremă. Dar, chiar merită să lupți pentru ea.
Scrisul libertății învățat de Grigore Vieru este o astfel de jertfă. Dar el a rămas înscris cu slove de aur, în Cartea Vieții. Nu trebuie neapărat să mergi pe front ca să-ți aperi patria. Poți s-o aperi cultivându-ți limba si iubirea de neam si de glie.
Nicolae Băciuț conclude foarte frumos în conturarea portretului poetului Grigore Vieru: „Poezia sa are prospețime, naturalețe, firesc, reverberație, iar melodicitatea sa i-a netezit intrarea în rezonanță cu cel care s-a întâlnit cu ea. Biografia lui Grigore Vieru a fost rezumată magistral de autorul însusi în celebrul său Epitaf: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi.”
Marginalii despre volumul „Rădăcina de foc” –, căutând să dea un înțeles acestei inspirate sintagme, încearcă să-si spună părerea, Lidia Carmen Pircă în eseul „Rădăcina de foc a liricii românesti”.
Autoarea eseului afirmă că poezia lui Grigore Vieru este „înscrisă în tiparul simplității” si „răspunde nevoilor sufletului omenesc”.
„Săpată adânc în lacrimi si cuvinte tăioase, lirica lui Grigore Vieru se înscrie în saizecismul basarabean, dezvoltând o sonoritate existențială, ale cărei rădăcini critica literară le-a identificat în sămănătorismul-poporanist cu lungi ecouri de mesianism poetic, în descendența Goga-Mateevici. Poetul basarabean evocă apriori nostalgia paradisului pierdut, a copilăriei, a vetrei strămosesti, descoperă puritatea naturii, bucuriile simple si reconstituie arhetipul mamei, ca simbol matriceal”.
Printr-o analiză temeinică, scrupuloasă, Lidia Carmen Pirc㠖 reuseste să redea imaginea poeziei vierene în toată frumusețea si valoarea ei.
„Rădăcinile de foc” ale poeziei vierene se află în lirica populară, urcă prin sensibilitatea romantic eminesciană, lovesc tangențial mesianismul lui O. Goga si al Magdei Isanos, pentru a se topi în leagănul misterios al naturii blagiene. Asocierile inedite ale limbajului, expresivitatea si reflexivitatea, îl apropie pe Grigore Vieru de neomodernismul stănescian, prin forța concretizării abstractului: „Acoperit de vorbe / Ca de sudoare-un bour, / El ară în tăcere / Si ține-n gură un nour” (Poetul).
Autoarea scoate în evidență reperele ontologice fundamentale la care se raportează poetul, atât repere geografice, cât si sacre: Patria, Mama, Prutul, Acasă.
Poezia lui Grigore Vieru ca si linia de orizont, uneste cerul cu pământul, cosmosul cu teluricul într-o fericită armonie universală. Oamenii sunt vii în ceruri iar îngerii si sfinții coboară pe pământ. De notat că Grigore Vieru nu este un poet mimetic, izvorul său liric este parte din ființa sa.
E greu s-o încadrezi în canoane, ori să o asemuiesti cu alta. Glasul lui e simplu ca iarba, dar este inconfundabil si asa si trebuie să fie.
Cu Eminescu ar avea o filiație în spirit. Dar toți poeții adevărați o au.
Da, firul de iarbă ar putea fi echivalent, asa cum bine a spus el însusi: desi fragil si vulnerabil, are o putere de penetrație nebănuită si străpunge scoarța pământului să iasă la lumină. Dar mai ales, creste singur, se strecoară pe alocuri, fără ajutor, într-o perenitate care sugerează vesnicia. Si nici nu moare, ci adoarme puțin ca să-si refacă puterile si să ia din nou lumina în piept. Să-si definească ținuta, ființa. Să prindă rădăcini în pământul sufletului nostru.
Arta poetică nu trebuie definită, pentru că inefabilul nu se defineste. Nici Duhul Poeziei nu se defineste. El suflă si vălureste apa din noi. Apoi vindecă, tămăduieste de orice boală. Cu lingoare. Cu miresme. Cu foc si cu apă. Chin dulce. Cruce. Stigmat. Povară usoară.
Asa cum spune si Grigore Vieru: „Nu pot până la capăt / Cântecul duce. / Scriind, / Parcă-as ara cu o cruce” (Stare).
Mama ca prototip existențial, arhetipul Fecioarei este sinonimă la acest poet cu patria, copilăria, cu vatra, cu neamul. Mama e cosmosul, e universul, fără ea apune soarele, luna nu mai răsare, stelele se sparg țăndări si curg pe pământ sub formă de praf.
Când dispare mama, omul si-a pierdut starea paradisiacă. Grigore Vieru a înțeles perfect versurile formației Savoy, cântate de Mirabela Dauer: „Mamă frumoasă, primul meu Rai / Fă o minune, te rog mai stai, / Dulce lumină, ram de măslin, / Încă nu-i vremea, mai stai puțin”! – si în cuvinte aproape sibilinice, gnomice, esențializează puterea mamei asupra Universului. Ea opreste timpul în loc, întoarce mânia vântului, opreste valul, scade fierbințeala, alungă cu ochii norii amenințători si-si ocroteste puisorii.
Modelul paradigmatic al mamei este sacramental, neprihănit, plin de bunătate, iubire, dăruire, jertfă, este altarul la care venim să ne închinăm zilnic, fie în chip real, fie în spirit. Ea are si calități magice, este si zână bună, rost, temei, devenire.
Imaginea iconică a mamei este centrul Universului copilului. În jurul acestui univers se învârt ființe si lucruri si căile toate au ca punct de pornire si de sosire, persoana ei.
Versurile alese de îngrijitorul ediției sunt admirabile si reflectă această iubire filială a poetului Grigore Vieru pentru mama sa, de pildă, în poemul: „Am rupt acest trandafir”: „Rostesc cuvinte / Ca să iau aer. / Adorm / Ca să nu mai stiu. // Tai pâine / S-o bucur pe mama. / Ascult mierla / Ca să nu mint. // Mă uit la tei / Ca să nu uit. / Am rupt acest / Trandafir. De ce?”
Toate acțiunile si faptele noastre au o motivație logică. Cuvintele sunt aerul de respirare al poetului, de aceea sunt rostite. Cântecul mierlei e antidot împotriva minciunii. Pâinea e bucuria mamei. Doar distrugerea trandafirului nu are nici un sens. E aici o filozofie ancestrală a țăranului. Toate sunt rânduite după temeiul lor. Ruperea tipicului strică armonia. Aparenta simplitate a versurilor este uluitoare. De fapt, e vorba de suprafața netedă a apei care ascunde în adâncuri, freamăt si clocot si zbucium.
O altă autoare, Adina Georgiana Simion are o intervenție analitică intitulată: „Lirica lui Grigore Vieru – întoarcere spre frumosul divin”.
Sub acest frumos titlu, autoarea îsi expune părerea în formule clare, concise: „Grigore Vieru, poetul crestin al generației noastre, este păstrătorul si cultivatorul unei teologii nou-testamentare. Întreaga sa operă este mărturisitoare, fiind ghidată de două coordonate fundamentale: credință si miosiune. Poeziile sale sunt ferestre prin care frumosul divin luminează împărăția firii. Este, de fapt, o întoarcere spre esențe, spre firesc, o subliniere a trăsăturilor omului ortodox, a modului lui de a viețui si de a se raporta la încercările vieții.”
As adăuga, nu numai a trăsăturilor omului ortodox, dar si ale lui homo universalis, pentru că Grigore Vieru nu-si menționează confesiunea crestină, ci doar esența credinței sale. Această deschidere spre universalitate i-a dat posibilitatea să înțeleagă mai bine omul, în întreagă statura sa.
Abordarea tematicii morții la Grigore Vieru se face în chip firesc, fără crispări de prisos. El se adresează morții omeneste vorbind, ca de la egal la egal si o roagă se se pună în locul omului si din această ipostază, să privească lucrurile. Dacă ar avea mamă si ar pierde-o, dacă ar avea copii si i-ar pierde, ce s-ar face în această situație?
Aceste lucruri sunt puse în evidență de Adina Georgiana Simion:
„Elementul de noutate adus de Grigore Vieru este maniera proprie de a privi moartea. Aceasta nu are o imagine grotescă care să înspăimânte, vorbeste firesc cu moartea, nu i se citeste groaza pe chip, ci o decentă împăcare, dintr-o cunoastere lăuntrică a tainelor universului.”
Eseista Adina Georgiana Simion insistă asupra eului liric al poetului Grigore Vieru, căruia încearcă să-i dea un înțeles. Aserțiunea aceasta îmi aminteste în mod paradoxal de versurile unui alt mare poet, Cezar Ivănescu, care spunea într-o încercare supremă de a eluda moartea, de a o supune, de a o îngenunchea si distruge, conferindu-i, în acelasi timp, viață vesnică, adică NEMURIRE: „De te-as prinde moarte vie / Ți-as băga unghia-n gât”.
La fel ca si la Cezar Ivănescu, si Grigore Vieru încearcă să-i acorde morții însusiri antropomorfice: o ființă, având mamă, copii, eventual o casă, o gospodărie la care trudeste toată viața. Ontologic si metafizic se contopesc în aceste versuri simple, de cea mai pură factură filosofică, prin care poetul îsi întreabă moartea: „Dar ce ai face tu si cum ai trăi?”
Sfâsierea provocată de moartea mamei echivalează cu o înjumătățire, o rupere din propriul trup. La Grigore Vieru, sentimentul iubirii transcende Cuvântul si chiar gândul. Aproape că nu mai e nevoie de cuvinte. Sunt de ajuns tăcerile si simțirea care reflectă stările poetice prin care trece si pe care le transmite si altora.
Este o poezie mai mult senzorială, un inefabil aproape palpabil, dacă se poate spune asa.
Greu de definit, de încadrat, de precizat. Este mai mult intuită si simțită prin pori, în minte si inimă.
De la o vreme, ne confundăm cu părinții nostri. Părinții trec în noi pe nesimțite, până nu mai rămâne nimic din ei. Le luăm din trup, din ființă, din suflet si ei se micesc ca să ne facă nouă loc. Legea firii.
Acest lucru a fost genial exprimat de Grigore Vieru, asa cum a observat si Adina Georgiana Simion: „Dragostea pentru mamă si copii este pentru eul liric mai valoroasă decât însăsi propria viață, deoarece această iubire este jertfelnică, dăruitoare, lepădare de orice urmă de egocentrism.
„ A nu avea niciodată mamă si copii” este însă imaginea, portretul morții, starea apocaliptică. Căci ce poate fi mai dureros decât să nu poți simți? Ce-ar face moartea dacă ar avea „mamă si-ar muri?” Mama este parte integrantă din sufletul eului liric, iar stingerea mamei îi provoacă o durere covârsitoare, de dimensiuni cosmice, care rupe o parte din propriul trup.”
Comuniunea, aproape osmotică a omului cu natura este o altă temă a poetului, evidențială de autoarea eseului. În limbaj liric, omul poate deveni arbore, pasăre, stea si chiar soare. Natura dobândeste trăsături, însusiri, simțuri antropomorfice, florile vorbesc, suspină, stelele râd, luna e supărată, soarele râde, copacii se vaietă s.a.
Panseul pascalian „Omul e o trestie. Dar e o trestie gânditoare” – este edificator pentru această osmoză.
În sfârsit, autoarea subliniază noutatea liricii vierene care constă în simplitate, naturalețe. „Este vorba de o simplitate aparentă, o simplitate care are putința de a dărâma omul vechi de piatră, de a ridica vălul gros, de a elibera lăuntrul priponit de secolul grăbit. Versul său creează o adevărată anamneză menită să spulbere amnezia cititorului.” Foarte frumos spus.
Dacă s-ar sfârsi lumea – zicem noi – si ar rămâne doar versurile acestea simple si profunde tocmai prin simplitatea lor, ea ar renaste, tocmai din rădăcinile acestor cuvinte care sunt semințele pline de miez bun si dulce, pline de suc ale frumuseții si bunătății divine. Asadar, să ne păstrăm speranța, nu e totul pierdut.
Din frunze, din cuiburi de păsări, din ierburi si din dulcile vetre, poetul poate clădi o altă lume. Mai bună, mai frumoasă, mai accesibilă, mai umană.
Si Nicolae Suciu si-a exprimat dragostea si admirația pentru poetul-frate în eseul: „Grigore Vieru si o poezie a înnoirii lăuntrice”, care întreprinde un studiu critic pertinent asupra operei poetului basarabean încadrată-n contextul saizecistilor din care făcea parte.
Împletind gândirea filozofică a înaintasilor cu gândirea criticilor si istoricilor literari, Nicolae Suciu îl plasează pe Grigore Vieru în lumina interiorității sale în care totul este orânduit de Dumnezeu si capătă sens, dincolo de cuvintele sale simple si dincolo de tăcerile eului liric.
Mariana Chețan s-a oprit la universul liric dedicat copiilor, unde Grigore Vieru a excelat. Studiul său se intitulează: „Grigore Vieru – întoarcerea spre copilărie sau decantarea esențelor”.
„Coexistența literaturii cu tematică națională si socială alături de aceea destinată copiilor este doar o altă fațetă a scriitorului, căci întoarcerea spre copilărie echivalează la Grigore Vieru cu o decantare a esențelor, iar uneori universul e limpede si curat, ajuns în chiar miezul lucrurilor.”
Subliniind, conform studiilor critice actuale, jaloanele literaturii pentru copii si anume, capacitatea autorilor de a simplifica în sensul esențializării, iar nu al renunțării la calitate, Mariana Chețan remarcă: „Modul în care poetul Grigore Vieru concepe regresiunea subiectului liric spre vârsta copilăriei este unul pus sub semnul fabulosului si al investirii elementelor cu proprietăți magice, într-o lume în care transgresarea regnurilor este firească: „Întors în anii copilăriei, călăresc / Calul mărului către cocori / Până când trupul său / Se umple de-o albă si sfântă / Sudoare: de flori”.
Privite din posibilele ipostaze ale cititorului literaturii pentru copii, conform grilelor de vârstă si interpretare, poeziile „Toamna” si „Mosul din leagăn” sunt analizate de autoare din postura cititorului interpret si a celui pragmatic. Este o foarte importantă abordare cu mijloacele criticii moderne.
Autoarea conchide: „Simplitate, frumusețe si căldură, versuri ce amintesc prin concizie de structura celor populare, un animism ce demonstrează empatie cu tot ce ne înconjoară, amestec de ludic si gravitate mascată, străfulgerări de miracol perfect înțelese de copii, acestea sunt câteva elemente ce caracterizează universul „boabei si al fărâmei” din volumul Mosul din leagăn.
Credem cu toată convingerea că unele din aceste poezii pentru copii ale lui Grigore Vieru ar merita o cercetare mai atentă si ar putea fi introduse în manualele de limba si literatura română din ciclul primar sau secundar, ca treaptă responsabilă în urcusul spre (re)cunoasterea de către noi toți a valorilor literaturii românesti de peste Prut.”
Luminița Cornea, la rândul său, are o intervenție salutară în carte, intitulat㠄Bucuria cuvintelor românesti” – este o evocare emoționantă a întâlnirii autoarei cu marele poet la ediția din vara anului 1995 a Universității de Var㠄Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte, unde Grigore Vieru a fost prezent si a rostit la deschiderea cursurilor „un strălucit cuvânt prin care si-a mărturisit dragostea aparte ce o avea pentru Nicolae Iorga, inclus de el în Abecedarul basarabean prin următoarea frază a înțeleptului savant: Sarpele este primejdios nu pentru că muscă, ci pentru că se ascunde să muste”.
Autoarea studiului menționează faptul că izvorul inspirației lui Grigore Vieru se află în vechimea si bogăția limbii, „dar si în straturile folclorice ale culturii românesti.”
Întreaga creație a poetului se înscrie – după părerea autoarei studiului, – în sfera ars poetica, „fiind o poezie a identității de limbă si de credință”, ca întreaga creație a Poetului Grigore Vieru. Pentru cine a ostenit Grigore Vieru „în ocna cuvintelor” („Formular”)? Pentru ce? „Măream vorbele / Până când sunau / Ca un clopot bisericesc” )”Ocheanul”). „Acest clopot, acest zeu / Lacrima” („Lacrima”).
Luminița Cornea mai subliniază în intervenția sa un lucru extrem de important: „Limpede ca lacrima” este Limba Română. Grigore Vieru si generația sa au trăit drama marginalizării limbii române, botezată moldovenească si trecută la grafia slavonă. De aceea au luptat, prin scrisul lor, pentru regăsirea unității culturale prin limbă si prin credință”.
Subsemnata semnează eseul „Când viața devine operă. Grigore Vieru si poezia lacrimei sale” – referitor la volumul antologic de excepție „Cele mai frumoase poezii”, dedicat marelui poet național, editat de Jurnalul Național, o selecție riguroasă a poeziilor din întreaga creație a prestigiosului poet, plecat în ianuarie 2009 dintre noi.
Volumul, frumos îngrijit, beneficiind de o prefață generoasă, scrisă de poetul Adrian Păunescu, cuprinde în paginile sale ultimul articol al lui Grigore Vieru, ca o replică în urma atacurilor din presă, acest articol fiind comentat cu mâhnire în suflet de către confratele Adrian Păunescu.
Aprecieri, evocări, omagiu, poeme, dedicații, toate întrunite între coperțile volumului omagial, o carte însumând 288 de pagini, apărută în condiții grafice deosebite.
Elena Stan încheie acest periplu prin viața si opera poetului Grigore Vieru cu un scurt eseu intitulat: „Grigore Vieru denunță derapajele verbale si morale” în care poetul nu mai este elegiac ori idilic, nici spiritul ludic atât de necesar literaturii pentru copii nu mai e atât de viu, iar poetul manifestă îngrijorarea si chiar teama față de tendința de autodistrugere a omului.
„În loc de postfaț㔠este intervenția lui Menuț Maximinian, în care, reputatul jurnalist îsi înseilează gândurile si cuvintele în chip de amintiri si simboluri sacre legate de personalitatea lui Grigore Vieru.
Cuvintele lui Menuț Maximinian sunt tulburătoare, un fel de sinteză literară, asa cum, de altfel, toate intervențiile despre marele poet dispărut:
„Sub chip de poet, îngerul a poposit pe pământul Basarabiei. A colindat țara mamă, făcând pod de lacrimi, versuri si flori, întru revenirea la matca străbună.
Grigore Vieru este eroul dorului, al frumuseții netrucate, al zugrăvirii sfintei icoane a mamei.
Este însusi sufletul din poemul poemelor, viața de dincolo de viață, nemuritorul de dincolo de eternitate.
Apărătorul dulcii limbi românesti, ieruvimul neamului înstrăinat, care doreste reîntoarcerea la glie. (...)
Maestrul Basarabiei, patriarhul cuvintelor, Grigore Vieru este si va fi pământeanul care a primit suflarea divină, transformându-se în serafimul slujitor la Altarul Slovei.
De Sus, de-a Dreapta Tatălui, Vieru priveste pe pământ la confrații lui, cărora le dă, din când în când, câte un semn. Acolo, deasupra bolții Luminii, poetul dantelează noi versuri, pe care le dedică îngerilor.”
La trei ani de la dispariția fizică, de când steaua lui căzând, s-a înălțat parcă mai strălucitoare, inițiativa Centrului de Studii literare „Grigore Vieru” Târgu-Mures, a Editurii „Cezara Codruța Marica” si a îngrijitorului ediției, poetul, scriitorul si publicistul si criticul Valentin Marica, este o dovadă peremptorie că poetul nu e uitat nici aici, nici în Basarabia, amintirea lui este vie si va dăinui în timp, atâta vreme cât va exista noțiunea de Poezie. Cu toate că, Grigore Vieru a scris în finalul poemului „Harpa”: „Când mă trezisem ca din vise, /Văzui c-o strună-ncărunțise.”
Cu celelalte strune, ba si cu cea încărunțită, (să nu uităm că Nicolo Paganini a cântat un Capriciu pe o singură strună!) - poeții din lumea întreagă îi aduc un omagiu pios si o cinstire unanimă, asa cum, de fapt, se cuvine să aducem tuturor poeților si oamenilor de cultură care ne duc prestigiul țării dincolo de fruntarii.










































Cezarina Adamescu    12/22/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian