Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Jianu Liviu-Florian, Caligrafii pe anotimpuri, poezii, SEMĂNĂTORUL, Editura online, 2011

Poate că nu întâmplător, Jianu Liviu-Florian si-a intitulat volumul de poeme „Caligrafii pe anotimpuri” – pentru că el ne filigranează sufletele cu migala artizanului, slefuitor de diamante, ca să scoată la lumină bijuterii neasemuite.

Ne aflăm în fata unui poet care, în chip cu totul remarcabil, scrie versuri magistrale, orice stil ar aborda. Dar faptul că abordează versul clasic este cu atât mai meritoriu. Raportarea permanantă la Divinitate este elementul forte al poeziilor lui Liviu-Florian Jianu, pentru că el a înteles foarte bine că „La început a fost cuvântul si cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul si toate vin de la El” (Gen. 1,1).
Autorul comportă în permanentă un Dialog cu Divinitatea, ca de la persoană la persoană, în chip tainic. Nu e un colocviu distant ci, intim, aproape familiar, ca între părinti si copii. Poetul îi cere lui Dumnezeu să-si pună Atotputernicia în cuvinte si să trimită oamenilor povesti.

Adâncurile lui lirice, pline de înteles sunt comori de spiritualitate românească. El stie să pună punctul pe „i” si „degetul pe rana de veacuri” a românului. Merge până-ntr-acolo că scoate cu ciutura ideii, o dată cu apa proaspătă, frumuseti fără seamăn, ascunse până mai ieri în nămol, le spală fata, le limpezeste, le sterge cu stergarul curat al bunicii: „Un candelabru blând, si pur, la fel – / O simfonie albă, fără cânt – / În turma lui de flori, era un miel, /
Si în mutenia lacrimii Lui, Sfânt –“ (Domnul ghioceilor).

Limbajul folosit de Liviu Jianu este eminamente poetic asa încât îti vine să crezi că el vorbeste în rime perfecte, într-un limbaj genuin, plin de prospetime, de mister, de inefabil, chiar si atunci când abordează teme cât se poate de grave. L-as asemui, în acest sens cu Radu Gyr, dacă ar fi să-i confer o înrudire spirituală. Sau i-as găsi corespondente în lirica religioasă a lui Vasile Voiculescu. Si laudele nu sunt deloc gratuite, având în vedere faptul că în poezia lui te odihnesti, te cauti, te regăsesti, îti găsesti congenerii.
Stăpân pe mijloacele de expresie atât de variate si nuantate, specifice poeziei, Liviu Jianu s-a împrietenit cu marele Cuvânt, în frazări axiomatice, sapientiale, din fondul cel Curat al Limbii Române, amirosind a busuioc si a mirt. Rostirea lui este cea a înteleptilor de la care trebuie să sorbi toate cuvintele ca să găsesti zeci de întelesuri. O poezie atât de profundă, rar am aflat printre confratii de condei contemporani. De câtiva ani urmăresc site-urile literare si mereu găsesc filoane aurifere si pepite cu care mă delectez pe îndelete, pentru că poezia trebuie gustată în tihnă, cu toate simturile.
Un simplu exemplu, spre edificare, despre caracterul sapiential al versurilor lui Liviu Jianu: “Pe lumea care trece, care vine, / În slavă de vei fi, sau de rusine, / Te vei cunoaste numai după roade-“ (Te vei cunoaste).
Tonul confesiv si sincer, sporeste taina si intimitatea autor-cititor, conferind un anume grad de prietenie stimulativă si creatoare, de ambele părti. Si empatia, feed-back-ul nu întârzie să apară si să se instaleze. Te simti reconfortat si apt de dăruire, al rândul tău, pentru a compensa darul primit.
O notă de specificitate cunoaste poemele acestui autor, prin faptul că, la fiecare strofă, repetă ultimul vers, care este cheia întregului. Acest vers este repetat si la sfârsitul poemului, din aceleasi motive.
Absolut sublim sună poemul, cu o muzicalitate si o cadentă perfecte, în sonuri de un lirism coplesitor si totodată, încărcate de sens, ale poetului.
Ex. Cântec de Bună Vestire: „Cum cântă marea într-o scoică, / Asa să cânti în gândul meu, / Să-mi fii si dragoste, si doică, / Si amiros de Dumnezeu –// Cum cântă florilor, lumina, / Asa să-mi cânti, si în părinti - / Când îmi vor fi doar rădăcina, / Să-i am în ramul verde, sfinti – // Cum cântă-n ceruri, serafimii, / Asa să-mi cânti si în copii – /Inima lor, pe a Treimii, / S-o înflorească si-n pustii – // Cum cântă păsările, zborul, / Cum cântă râurile-n cer, / Să cânte-n mine, Doamne, dorul, / De-a-Ti fi păgân liturghier –/ 24-25 martie 2009“.
Întoarcerea spre începuturi pare a fi o temă predilectă pentru Liviu Jianu si ea este rezultanta acelui dor-fără-de-satiu care-l mistuie la orice vârstă pe omul sensibil, nostalgic, care pune pret pe rădăcini. Apetenta pentru ludic, nu este întâmplătoare, ea este apanajul sufletului rămas candid, la orice vârstă, în sintonie cu alt vers rămas memorabil: „Fă-te suflete, copil“ Versul: „Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă –“ - devine leit-motiv în poemul „Mi-e-gândul, doar“ – un poem în care, cititorul cu spirit ludic, si nu numai, se va regăsi, de bună seamă: „Zadarnic bat metanii, ca o toacă – / Zadarnic hergheliile de rugă / Pasc oamenii cu suflete pe fugă – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic e zăduf, sau promoroacă – / Sau tese noi vehicule – lumina - / În Babel, lumea are rădăcina – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic lumânarea cea săracă / A vietii celor fără mângâiere / Zadarnic speră, si zadarnic cere - / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă –// Zadarnic cei ce stiu serios să facă / Orice, nimic, strivesc copilăria - / Zadarnic, fără ea, si vesnicia –/ Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Zadarnic, să repeti, pe-o altă placă – / Perfectiune din perfectiune, / Minune fără cuget de minune – / Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă - // Zadarnic sunt bătrân, si vesnic, parcă - // Zadarnic îmi vorbiti si de iubire – / Când esti copil, ti-e joaca, mântuire –/ Mi-e gândul, doar, să mă întorc la joacă – // Mi-e gândul, doar, să ne uităm, la joacă… 25 martie 2009”.

Urmărind calendarul liturgic, sau poate calendarul inimii crestine, Liviu Jianu simte nevoia să puncteze în chip sacral, principalele evenimente ale anului transpuse în sărbători liturgice în care sufletul exultă de bucurie si-i multumeste lui Dumnezeu pentru darul mântuirii. Viziunile poetului sunt însă, după o interpretare proprie, asa cum le percepe sufletul său, în amestecul de sacru si profan pe care-l reprezintă viata însăsi. Astfel este poemul: „Cântec de Florii“.
Versificatia este la acest poet, după toate regulile prozodiei, iar muzicalitatea conferă un spor de lumină, imaginilor create.
El procedează prin antiteză si scoate în lumină, viata simplă pământeană a Dumnezeului întrupat, venit de Florii la Ierusalim, “pe cârca unui măgar” cu risipa de toate felurile la care se dedă lumea de azi, care călăreste mii de cai putere “în zadar”, “pe pustii”.
Atât de simple si pe înteles sunt versurile încât, nu e de mirare că ele sunt asimilate de categorii diverse de cititori de orice conditie si vârstă. Se poate spune că nu există om să nu le înteleagă si să nu-i meargă la suflet. Are acest poet darul de pătrundere în casa inimilor noastre, fără să bată la usă, ori măcar să-si anunte sosirea, printr-un ciocănit sfios la fereastră. Le citesti, aproape cu evlavie, ca pe cărtile sfinte si nu-ti îngădui să le iei în derâdere.

Cartea de fată este una de asezat noaptea pe pernă ca să-ti mângîie somnul si să-ti netezească visele. Exemplificăm cu o strofă din “Cântec”, desi s-ar putea da exemple nenumărate de astfel de bijuterii: “Cu cât iubirea-am mai putină, / Si mut doar muntii mei - de vină, / Cu-atât îmi speli cu mir, din tină, /
Desertăciunea de Lumină…19 mai 2009”.
Nu lipseste nici o oarecare notă de didacticism, o tentă pedagogico-morală pe care autorul, o foloseste discret, subliminal, pe ton moderat si nu imperativ, un fel de confesiune din care cititorul poate extrage învătătura cea mai potrivită pentru sine, având modelul dinainte.
Astfel de poeme cu învătături didacticesti, poate, nu vor fi pe placul tinerilor de azi care-si aleg altfel de modele, din lumea artificială a Vip-urilor. Însă, e bine să ne întoarcem la valorile traditionale fără de care, natiunea se poate înstrăina si îndepărta de sine, ajungând la alienare. Repet: cartea poate fi un îndrumar de comportament crestin, fără legi, prescriptii si interdictii, ci doar pe baza exemplului bun si sfatului sănătos, care pot da rod bogat de virtuti morale.
Nu întâmplător, Liviu Jianu îsi declină filiatia eminesciană în poemul “Gânduri către florile de tei” – una din cele mai frumoase poezii care s-au scris pentru Mihai Eminescu, numit de autor “Voievodul Mihai”: “Floare galbenă de tei, / Floare dulce, flori de rai, / Dă mireasma ta, de vrei, / Voievodului Mihai – // Pune-i, floare, printre cărti / Amiros de mângâiere, / Si din cupe, drege-i hărti / Către fratii de durere - // Flori de tei anahoret, / Floare galbenă de stea, / Voievodului Poet, / Dă-i din fratii Lui, să bea –// De la unii, dor si chin, / De la altii, bucurie - / El să dea din sânge, vin, // Si din trupu-i - Românie – // Floare galbenă de rai, / Floare cu parfumul greu, / Voievodului Mihai / Dă-i alean din Dumnezeu – // Să-l cuminece în gând, / Să ni-l dea întru iubire, / Eminescu, Domn durând / În română, o psaltire - // Floare galbenă de tei, / Floare cu parfum de crai, / Scutură-te, dacă vrei, / Pe mormântul lui Mihai…12 iunie 2009”.
În spiritul parabolelor biblice, Liviu Jianu propovăduieste avutia spirituală, cea care nu va fi niciodată mâncată de cari sau de rugină, în locul averilor lumesti pe care omul le lasă pe pământ, plecând gol, asa cum a venit, în Casa Tatălui Ceresc: “Aceeasi bogătie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce sărăcia e-a Domnului, pe cruce – // Cum ne-nvelim, perpetuu, în hainele rusinii, / Necăpătănd vreodată podoabe, cum au crinii – // Cum adunăm în jitniti porumb pe card, si boabe, / Uitând că bogătia de rod, e-n cele slabe – // Cum, unii peste altii, ne cătărăm spre gol, / Si sinelui aducem obol după obol // Sărmană bogatie, oricât am aduna / Până în ceasul mortii, ne-a mai rămas ceva // De înzestrat copiii, căpătuit nepotii, / De pus în paradisul avutului, cu totii – // Sărmană bogătie, râvnită în ascuns, / Oricât ai fi de mare, nu esti îndeajuns // Aceeasi bogatie, în imnuri, ne conduce, / În timp ce sărăcia e-a Domnului, pe cruce – 16 iunie 2009“ (Sărmană bogătie).

Poezia lui Liviu Jianu are darul de a-ti tăia respiratia pentru că întâlnesti imagini care prin sugestia lor, îti oferă oglinda necesară pentru a te cunoaste si recunoaste. Poate că nu e întotdeauna foarte confortabil să te „vezi“ în oglinda altuia, dar e o lectie mai mult decât necesară.
Eufonii fără cusur – s-ar putea cataloga poemele de fată, de o muzicalitate si o cadentă care s-ar putea compara cu cele mai bune versuri clasice românesti si universale. Autorul posedă o stiintă perfectă a versificatiei, care fac poemele să sune minunat si să fie memorate usor, ceea ce e cu adevărat remarcabil, spre deosebire de poezia post modernă din care arareori poti retine un vers, ori câte o idee si care, în substanta ei, este golită de continut, impregnată de vulg si nu respectă nici o regulă.
Aparent linistite, apele sufletesti ale autorului, sunt întesate de întrebări legitime, cele mai multe – fără răspuns -, de nelinisti creatoare, el adeseori, practicând retorismul, îsi revendică dreptul de a sti, de ce se întâmplă atâtea lucruri rele si de ce Dumnezeu îngăduie proliferarea minciunii, a păcatului sub toate aspectele, fără să pedepsească. Dar, singur găseste răspunsul, după clipe nesfîrsite de meditatie. Dumnezeu, în Marea Sa Îndurare, a lăsat omului liberul arbitru. I-a făcut cunoscute si binele si răul si l-a lăsat să aleagă, fără să forteze în vreun fel vointa omului. De aici si atâtea abateri de la normele crestine, pentru că omul, prin natura lui si prin mostenirea păcatului protopărintilor, are înscrisă în el, încălcarea Legilor, a poruncilor Dumnezeiesti.

Adept al caritătii crestine, Florin Jianu întelege să facă binele în tăcere, fără a astepta recunostintă si răsplată omenească: „Un pumn de corcoduse de adun / Si le aduc Bisericii, odoare – / Se naste iar Iisus, într-un cătun, / Pentru săracii care n-au mâncare – // O mână de bomboane, pe jertfelnic, / De pot să duc, e semn că încă poate / Să intre-n cer si ultimul nemernic, / Să îi aducă lui Hristos, bucate” (Veacul fiecărei zile). El are o perspectivă luminoasă asupra existentei umane, de vreme ce Însusi Dumnezeu s-a coborât în chip de Om pe pământ, ca să ne mântuie. Si poemul “Un fel de milă” reflectă aceeasi virtute a caritătii umane.
Si această poezie care reflectă aceeasi virtute a caritătii crestine:
„Mai trece-o zi, mai trece-un veac, / Culeg din rodul tot mai rar, / Al unui corcodus sărac, / Îl duc ofrandă, în altar - // Iar din talantii înmultiti, / O mână tânără de clerici, / Dau de mâncare la lipsiti, / Si repictează la Biserici - // Mai dă-ne, Doamne, veac de veac, / Si ploi, si rod, si mână care / Să facă Sfintilor pe plac, / Să Îti aducă împăcare – // Pe ziduri, sfinti ce înfloresc - / Precum nevolnicii de-afară / Poate-ti vor spune: “Multumesc!”, / Primind ce nu-ndrăznesc să ceară… 15 iulie 2009” (Mai trece-o zi, mai trece-un veac).
Liviu Jianu îsi asumă identitatea de român, asa cum îsi asumă identitatea si calitatea de crestin, la fel de firesc si fără să se rusineze nici de una, nici de cealaltă. Autorul oferă, nu numai cititorilor învătături si povete, ci chiar si sufletului său îi oferă anumite învătături, mai ales, de a fi răbdător în suferintă, în poemul care poartă titlul: “Învătături către sufletul meu”.
Tonul voit retoric al unor poeme reclamă nevoia de meditatie adâncă asupra rosturilor omenesti si ceresti. Autorul îsi adresează unele întrebări sau se adresează divinitătii, tocmai pentru ca si noi să ne trezim din starea de lâncezeală si amortire în care ne găsim. Fie că e vorba de distihuri, catrene, strofe de cinci versuri ori alte specii si subspecii ale genului liric, Liviu Jianu este egal cu sine însusi si dă măsura supremă a talentului său.
Am mai precizat, retorica poetului este pretextul unor amintiri de demult despre viata bunicilor, a părintilor, despre propria viată. Prin interogatiile sale, de fapt, un monolog interior, autorul se întoarce în timp până la anii primelor întelesuri sau mai curând, neîntelesuri, căutate apoi, toată viata: Iar răspunsul, devenit sintagmă arhicunoscută, era un fel de tainică întelepciune, prin câteva simple cuvinte: “Stie Dumnezeu”, prin această complicitate cu divinitatea se creea un fel de întelegere si acceptare a situatiei: dacă Dumnezeu stie, e bine. Înseamnă că de la El vin toate, chiar si năpastele: “De ce bunicii legau rosii, / De ce săpau ei doi, grădina, / Pesemne-asa stiau, frumosii, / Să se cunune cu lumina – // De ce tot repetau, tot anul, / Un fel de munci neistovite, / Pesemne-asa stia tăranul / Să coacă timpul, făcând pite – // De ce si banii în batiste, / Ce îi puneau, atât de greu / Îi mai scoteau, ca să existe, / Pesemne stie Dumnezeu –//De ce coceni, si pui, si vie / Si nuci, si vin, si apă, si / Pământ - strângeau ca bogătie / Si numai munca, zi de zi? // De ce nici nu stiau ce-i banul / De rar ce îl vedeau, de ce / Nu învăta si el, tăranul, / Ca la oras, un ABC? // De ce si cartea lor putină, / Era mai mult ca îndeajuns, / Să vadă cerul, cu lumină, / Si în pământ, unde-au ajuns? // De ce râdeau, plângeau, în vorbe / Mai calde decât orice veac, / De ce erau bogati, în ciorbe, / Si-atâtea ierburi, aveau leac? // De ce trăgeau un sat, la muncă, / An după an, de la-nceput - / Pesemne-asa primeau poruncă / A unsprezecea, de la lut - // Pesemne, azi, de ziua tării, / Asa de vii, ne duc si tac, / Cu bătăturile răbdării, / În Raiul de pământ, în veac – 30 noiembrie 2009” (Cântec de tară).
Ca-n poezia de tip sapiential: satira, fabula, epigrama, madrigalul, oda, concluzia se află la sfârsit, sub formă de morală, usor distantată de context, ca să fie mai accentuată. Autorul scrie si poezie cu formă fixă: rondel, sonet.
Lirica erotică este slab reprezentată, prin câteva poezii: “Iubita mea”, “Sărută-mă”; “Îngerii”; s.a.
Iubirea, la Florin Jianu trece pe alt plan, este convertită în spiritualitate, în sacralitate si dorintă de Înalt, imaterialitate, as zice că nu e tocmai o iubire carnală, ci una sublimată în avânturi ideale greu de atins.
Liviu Jianu practică si parabola în versuri, cu profit maximum, adică având înteles si morală clare. O astfel de poezie este “Muntele”: “De o vreme, am sădit un munte, / Si bătându-i drumurile, toate, / I le-am argintat cu flori mărunte, / Si împodobit cu vieti curate – // Si-au venit la mine trecătorii, / Si mi-au spus: “ce munte ai durat? / Noi vom semăna cu piscuri, norii, / Si-i vom pietrui cu diamant –“ // Vino să ne urci, în spate, muntii, / Vino si-mplineste la poveri, / Dincolo de cer, lumina fruntii, / Să-ncovoaie culmile de ieri – // Si-am privit în clipele-mi crăpate, / Si în măcinarea-mi os pe os, / Si le-am spus: “drum bun si sănătate, / Eu rămân, cu muntele meu, jos…” // Seamănă nuntasii, alte creste, / Altă-ncovoiere de frumos, / Eu demult, de-am fost, rămân poveste / De nisip, cu muntele meu, jos…12 februarie 2010 ( zi de salariu )”.
Lumina este, pentru acest autor, elementul esential de constructie lirică.
Lumina, Infinitul, Crucea, minunea, orizontul, Mitul lui Sisif, muntele si urcarea pe munte, treptele, făclia, marea, Raiul, Iadul, vesnicia, taina, icoana, cătuia pentru tămâie, Cuvântul si sângele cuvântului, - tot atâtea cărămizi la edificiul sufletesc propriu sau la edificarea celorlalti.
Poezia lui Liviu Jianu are multiple nuante si întelesuri si, cu cât înaintezi în lectură, ea se dezvăluie, ori dimpotrivă, se acoperă cu văluri tainice care sporesc misterul.
O anume întelegere omenească, o îngăduintă, o bunătate nemărginită si un fel de măretie a smereniei caracterizează întreaga lirică a acestui original poet al zilelor noastre, prea putin preocupat de falsele măretii si străluciri artificiale care atrag si ispitesc lumea contemporană.
O idee interesantă propune în poemul “Nu, nu se dă” si anume că nu primim nimic gratuit din Cer, ci resursele se află în noi si trebuie doar descoperite: “Nu, nu s-au dat de Sus vesminte. / Nici apă, strop. Nu s-a mai dat / Nici măcar mana de mâncat. / Blestemul curge înainte… // Si-atât de mult am căutat / Îmbucături în cele sfinte, / Sau ceva haine de-mbrăcat, / Sau cald, sau frig, pe dinainte… // Nu am găsit, spre ajutat, / Nici măcar mâna de părinte, / Nici mamă, viată să-mi fi dat, / Nici cuib…Doar trestii de cuvinte … // Târziu, am înteles curat / Că tot ce-am asteptat zadarnic / În mine e…. Si e de dat… / Prin mine, Cerul este darnic. // Asa, un blestemat exemplu, / Am învătat că eu sunt Cer. / Că Universului, sunt Templu. / Pe cât ofer, si cât nu-i cer…7 mai 2010”.
Sentimentul patriotic se îmbină în chip fericit cu cel religios în poemul: “Biserici vii” – un fel de pastel de o frumusete coplesitoare: “Ti-aduc în dar boabe de rouă, / Cătuia zorilor de zi, / În templul vechi, suflarea nouă / În giuvaer de păpădii - // Ti-aduc în dar tăpsanuri ude, / Cu gălbenele-n verzi icoane - / În dans de stele paparude / Mirese de livezi, Sioane – // Ti-aduc în dar măslini de roade, / Umbrar de râuri în pustie, / Si mirodenii de noroade / Să ti se-nchine, Sihăstrie – // Ti-aduc în dar aroma pâinii, / Mireasma lutului de pret, / Litania gândului si-a mâinii / Să ti se-nchine, Voronet – // Ti-aduc în dar poteca strâmtă / Care învinge peste hău, / Cuibarul inimii, de-i frântă, / Să ti se-nchine, Sfânt Ceahlău - // Ti-aduc, de peruzele, cerul, / Când peste răni, te învesmântă, / Si-ti este si liturghierul… / Să ti se-nchine, Putnă Sfântă! // Ti-aduc în dar mătasea ierbii, / Si de prin codri, toată rana, / Când către cer, se roagă cerbii… / Să ti se dăruie, Tismana! // Ti-aduc în dar un mir de tină, / Urcând în cei ce vor să vie, / Catapetesme de Lumină, / Să ti se-nchine, Românie! / 14 mai 2010“.

De asemenea, cinstirea voievozilor martiri ai neamului este cântată de autor cu mare patos, în poemul, care e un imn perfect, închinat lui Constantin Brâncoveanu: „Ne spune, Brâncovene, ne spune, Constantine“ – versuri memorabile care exultă virtutea credintei, în pofida oricărei împotriviri si suferinte omenesti: „Poporul de îsi cere fărâma lui de bine, / Sub masa Europei, să aibă loc de câine - / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul … Credinta ne rămâne – // Pe cruce de e astăzi, întreaga calicime, / Ti oasele, si pielea , si-ar vinde pentru grâne - / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne rămâne - // Se cer minuni eterne; dar Dumnezeu nu vine –/ Averi, precum salarii se cer de ieri, pe mâine – / Dar astăzi, Brâncovene, ne spune, Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne rămâne – // Si veacuri de-or să vină, de sărăcie, pline – / Si nu va fi vreo milă de mamă, sau frătâne – / Ne spune Brâncovene, ne spune Constantine: / De pierdem, vesnic, totul… Credinta ne rămâne. 19 mai 2010”.
Nu de mai mic interes este si stilul popular pe care-l abordează autorul în “Hora oltenească”. Dar si stilul parodic îl prinde în “Cântec (binar) de dragoste” – parodie după George Topârceanu.
Autorul nu se sfieste să scrie si satire sociale vizând sărăcia omului comun, care nu le poate asigura viitorul copiilor săi, ori, mai departe, vizând starea natiunii române, tot mai împovărată de datorii.
În spirit cosbucian, autorul îi îndeamnă pe oameni la răbdare în poemul “Si dacă tot mai e ceva”.
Un poem cu totul aparte, în stilul “Glossei” eminesciene este “Să nu cumva să te opresti” – “Să nu cumva să te opresti, / Atâti copii depind de tine, /
Si-atâtea hârburi bătrânesti, / Nu te-ntreba de-i rău, sau bine – // Să nu cumva să te opresti, / Chiar dacă vezi sub stele, hăul, / Sau marea, lipsă, de sub pesti – // Nu te opri: e bun, si răul – // Să nu cumva să te opresti, / Să ai cumva vreo îndoială, / Căci tânăr, ai să-mbătrânesti / De blestemata ta croială – // Să nu cumva, pret de-o clipită, / Să vrei odihna fără moarte, / Căci nici colegul tău de pită / Povara ta, nu o s-o poarte – // Nu te opri! E-atâta de rău... / Vei fi atunci atât de greu / În Univers , că-n locul tău / Nu va păsi nici Dumnezeu!... // Cât îti va pare că gresesti, / Si poate ai, în veci, dreptate, / Mai pune-un pas, până la moarte... // Să nu cumva să te opresti!...28 iunie 2010“
Formă, expresivitate, putere de sugestie, excelentă – sunt coordonate esentiale ale poeziei lui Liviu Jianu. El încearcă, de asemenea, poezii în grai popular, cum e cea intitulată: „Durmiti în pace“.
Motivul jertfei este foarte frecvent în lirica lui Liviu Jianu. Iată o poezie care ilustrează perfect jertfa omului mărunt care vine în Casa Domnului să-i tină Acestuia de urât si să converseze cu El, aducându-i ca jertfă, din putinul său, fie si o corcodusă:
“Pun pe masă, cu zgârcenie, / La gresitele icoane, / Nici de rugă, nici smerenie… / Ci doar câteva mosmoane… // Nu stiu iotă de ectenie, / Si de-as sti, cine m-aude? / De din zori, până-n vecernie, / Mute-s cerurile surde… // Sufletul, de-mi pun pe masă, / Nu mă-ntreabă nimeni: CÂT? / Merg la templu cu o plasă, / Să-Ti tin, Doamne, de urât… // Tot pe cruce? Tot pe cruce? / Desi n-ai decât o viată, / Fiecărui, la răscruce, / Îi dai capătu-i de ată… // De aceea-Ti calc odaia… /Si Te tot privesc din usă … / Cum Îti bate-n sânge, ploaia… / Când primesti o corcodusă…6 iulie 2010”.
Autorul a inserat în volum si psalmi laici. Ex. “Psalm”; Psalmii neîncăperii”; “Psalmul contemporanilor mei”; s.a.
Dar si poeme închinate unor poeti clasici precum: Adrian Păunescu, sub genericul “Poeti pe plaiul mioritic”.
Asa cum am mentionat, Lumina joacă un rol esential în viata si opera poetului, fără ea, nimic nu ar fi posibil. Frânturi din această Neînserată Lumină găsim pretutindeni în lirica lui, sub forma unor mici bobite de mărgăritar: “Peste tot ce-a fost, de-a rândul, / Peste tot ce va să vină, / Pune pasul, precum gândul, / Spre lăuntrica lumină - // Toate drumurile care / Spre înalt, te vor sustine, / N-au în infinit, cărare, /Cât lumina cea din tine - // Multe câte te învată / Câte nu le poti cuprinde, / N-au în ele-atâta viată / Cât în raza ei, merinde – // Taină care nu se stie, / Pas ce nu îsi stie mersul, / Înăuntrul tău, făclie, / Nu încape Universul – // Urcă, zare după zare, / Între ce e rău, si bine! / Ca să vezi că seamăn n-are, / Vie, Lumina din tine! 4 august 2010” (Excelsior!).
Un întreg ciclu de poeme este dedicat poetului Adrian Păunescu, fie exultând personalitatea si lirica acestuia, fie în chip de Requiem si chiar “Balada Păunescului”.
Si altor poeti le sunt dedicate poeme: Marin Sorescu, Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.
Parafrazând poemul “Rugă pentru părinti” al lui Adrian Păunescu, Liviu Jianu scrie “Rugă pentru copii”, un poem coplesitor, despre starea actuală a familiei si în special a copiilor: “Prea tăcuti si prea cuminti, / Cum răsfiră din psaltiri, / "Dragii nostri, buni părinti," / Sacrificii de martiri - // Tot martiri au fost, si dor, / Azi si ieri – dintr-un capriciu – / Împărtind cu pruncii lor, / Curbele de sacrificiu – // De pe cardul din rărunchi, / Sânge bun pun tării-n conturi, / Să-l doneze, în genunchi, / Tot spre rosii orizonturi – // Ia priviti-i cum cersesc, / Ia priviti cum nu mai vine, / De la Domnul lor ceresc, / Măcar mana de rusine – // Ia priviti cum stau la cozi, / Ia priviti în cimitire, / Cum se duc, să dea la plozi, / Libertate si iubire – // Tot privesc la cei ce vin, / Ce le cer, si ei, de toate - / Din putinul lor, putin, / Ei i-ar duce-n Rai, în spate… // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putină, vlagă, / Să întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetită dragă? // Rătăciti, mai au de dat, / Cocârjati, mai stau ca dreptii, / Să plătească îndesat, / Si iubirea tineretii – // Să plătească si în rugă, / Un păcat – de-a fi părinti, / Ce nu stiu deloc să fugă, / Doar să dea, strângând din dinti … // Si mai au, putin, puteri, / Si mai au, putină, vlagă, / Să întrebe: Ce mai vrei, / Dragul meu, fetită dragă? / 12 noiembrie 2010 / ( zi de salariu )“.
Si tot în spirit păunescian, Liviu Jianu scrie poemul “Manifest pentru sănătatea mormintelor” – o satiră usturătoare la adresa societătii în care oamenii au ajuns să cersească.

O altă satiră este îndreptată spre starea de azi a culturii într-o societate care nu-si respectă valorile si-n care poetii o duc din ce în ce mai greu: “Avem păcatul, totusi, de-a mânca, / Dar si păcatul de-a muri de foame - / Pâinea-i produs de lux, în tara mea - / Produs de lux – si tâtele de mame – // Maternitatea este un păcat, / Este păcat, si-a zăbovi în rugă, / Păcatul cere bani, de consumat,/ Si banii la păcate, te înjugă – // Virtutile, de mai încap în scoli, / Pe piata pretioaselor păcate, / Nu merită – o viată – nici doi poli - / Si sunt produse nestandardizate - // Avem păcatul de-a ne fi si frig, / Păcătuim când prea bolnavi, ne doare – / Produs de lux e astăzi un covrig, / Produs de lux – căldură, sau răcoare – // Produs de lux – o viată de copil, / Maternitatea este un păcat, / S-ar prea cădea să dispărem umil, / Dar moartea e, si ea, de condamnat – // Avem păcatul de a fi bolnavi, / Si-a nu-ntelege, vindecării, costul, / Muncim iluminării celor bravi, / Ce ne cer bani, să nu ne vadă rostul – // Si ce nu este, oare, azi, păcat? / Si ce nu este fals, si crud, întrânsul? / Si lacrimile s-au privatizat, / Si strâng, în propriul beneficiu, plânsul…19 noiembrie 2010” (Poet de lux, în tara mea).
O satiră destul de muscătoare este cea din poemul “Omagiu flămândei finante”: “E coadă la anafură-n Biserici; / Si cei flămânzi o pun grăbit în pungă - / Si iau atât cât foamea le alungă - / Nu bucătica pusă-n vas, de clerici – // Se strigă chiar, din spate: "luati doar una! / Să-ajungă pâinea pentru toată coada!" / Ies miei din rând, verificând grămada – / "Tu ai mai luat! Afară, si ia mâna!" // Se scoală mieii dis de dimineată – / Să ia - nu carne, lapte, sau smântână – / Ci pâinea care-i tine încă-n viată – / Slujită de-un flămând de-o săptămână – // Si nu se-ajunge! pleacă restul lumii / Într-un alt veac, să prindă altă coadă, / Unii mai iau un scaunel în noadă, / Altii, grăbiti, mănâncă pâinea humii – // Asa mi se părea de dimineată, / Când am văzut un tânăr doar, cu foame / Punând în pungă, pâinea pentru viată – / Din care-a prins si Hrist, câteva grame…26 noiembrie 2010”.

Poezii traditionale de sărbători, colinde si rugăciuni, urări pentru români, scrisori către Mos Crăciun si către Mos Nicolae, o “Spovedanie de Anul Nou” si chiar o parodie intitulată “Mos Crăciun –Superstar” ori poezii ocazionale, cu dedicatii pentru diferite persoane, alcătuiesc o suită lirică originală, plăcută, uneori chiar cu o notă amuzantă.
Câteva idei forte străbat lirica acestui poet. Uneori ele sunt oximoronice: Dumnezeu s-a născut sărac, unii oameni trăiesc în huzur; caritatea crestină trebuie să se manifeste fată de aproapele, trebuie să ne cinstim sfintii, eroii si înaintasii; viitorul copiilor este incert; oamenii si-au pierdut demult speranta; tinerii care s-au jertfit în decembrie 1989 au mers la moarte pentru o viată mai bună, însă realitatea contrazice aceste sacrificii omenesti, de Sărbători trebuie să dovedim iertare si întelegere pentru semeni, s.a.
Ultimele poeme sunt prilejuite de Cenaclul “Flacăra” ajuns la Craiova si sunt dedicate, asa cum am mai precizat, poetului Adrian Păunescu.

Întregul volum reflectă simtămintele unui poet cu adevărat remarcabil, el este usor accesibil si plăcut, constituind încă o izbândă pe tărâmul literaturii românesti contemporane.
Vomul poate fi descărcat pe site-ul: www.semanatorul.ro - sectia Poezie.






Cezarina Adamescu    11/21/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian