Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sfântul Mare Mucenic Dimitrie

Dumitru îsi are rădăcina în termenul protodac, Dromichaete, ce derivă în Demeter, Demetrias, Daghimitir, care înseamnă: Voievod, viteaz, “Pământul –mamă”, “Mama-poporului”, spicul Grâului, cel harnic, darul soarelui, etc.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie-Izvorâtorul de mir (Sâ-Medru), s-a născut în cetatea thracă Solun (Tesalonic) în sec. III d, Hr. Tatăl său era din stirpea aristocrată geto-dacă si era Voievodul Tesalonicului. Ambii părinti erau crestini în taină. Asadar, abecedarul crestin l-a învătat tânărul print chiar în sânul princiar al familiei. Creste în spiritul traditiei străbune ca print mostenitor, îmbrătisând alături de cariera militară si pe cea de ostas al lui Hristos. Îi urmează tatălui la tronul Voievodatului Tesalonic, ajungând repede în gratiile împăratului Diocletian. La scurt timp însă, cezarul a vizitat cetatea sa lăudând si preamărind iscusinta vasalului său. Voievodul nu s-a ferit să-i spună că priceperea sa se datorează credintei neclintite în Dumnezeu. Se întelege că împăratul care era un persecutor al crestinilor nu l-a iertat. Mai întâi a încercat compromisul politic, promitându-i înalte demnităti chiar cea de co-împărat. Tânărul Voievod Dimitrie n-a acceptat să-L trădeze pe Împăratul Vietii, Biruitorul- Iisus Hristos si a fost condamnat la moarte. Ca toti marii crestini a ales moartea pentru Viata întru Hristos, nu viata pentru moartea întru sine.
Dacă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe are binecuvântarea dumnezeiască de a fi Solul divin al Primăverii, al revenirii la viată, al Învierii, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, închide ciclul vietii naturii, dezgolind-o de frumusetea sa, doar pentru o clipă mai mare, spre a putea fi împodobită cu haina de nuntă, gătită pentru venirea lui Andrei si a Nasterii Domnului. Totusi Sfântul Gheorghe- Purtătorul de Biruintă, îsi păstrează ca garantie a Învierii, Brazii vesnic tineri.

Dimitrie cel Nou din Basarabi, cuviosul.

Aromânul Dimitrie s-a născut în cetatea Basarabov, pe marginea apei Lomului. Era un mare trăitor crestin în marele tarat (imperiu) valaho-bulgar al Asănestilor. Om simplu, sărac si smerit era văcarul satului, pentru asi câstiga existenta, cu trudă si umilintă spre batjocura celor avuti. Asa că n-a stat mult pe gânduri si cumpănind sărăcia sa cu bogătia lui Dumnezeu s-a călugărit la o mănăstire din Pestera Basarabov. Aici si-a depus votul său de post, osteneli, rugăciune si privegheri. Bunul Dumnezeu, la rugămintea Marelui Mucenic Dimitrie, protectorul său l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rânduit prin tânărul hagi Dimitrie tot aromân, diacon-ofiter al armatei române, care se bucura de pretuirea generalului rus Salticov (era în timpul războiului ruso-turc si cu ajutor românesc, dintre anii 1769-1774), ca moastele Cuviosului Dimitrie să fie dăruite Tării noastre în timpul mitropolitului Grigorie al Ungro-Vlahiei.
Numele Voievodului Mucenic a hărăzit Mlăditele sale alese ale neamului său străbun întru chemarea la misiunea, vocatia si pedagogia crestină: Dimitrie Cantemir, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Anghel, Dumitru Stăniloae, Dimitrie Bejan, Dumitru Bălasa, Dimitrie Ghica, Dumitru Bordeianu, s.a.



Dimitire Bejan, preot, profesor, istoric, scriitor.

“Biserica Ortodoxă Română, în cei 50 de ani
de comunism, a fost salvată de mănăstiri si
si de femeile credincioase. Asta-i credinta
românilor, Ortodoxia. Românii sunt prin
definitie purtătorii steagului Ortodoxiei”.
(Părintele Dimitrie Bejan)

“Nistrul merge la început tot spre răsărit, lărgindTara
si apoi, cu ocolis spre sud, printre frumoase si înalte
maluri de piatră acoperite de păduri. Sate mari, frumoase,suspendate pe mal, pe stâncă, tocmai lângă cer, răzăsiile dinspre Nistru”. (Părintele Dimitrie Bejan).

Dimitrie Bejan s-a născut la 26 Octombrie, 1909, în orasul Hârlău, judetul Iasi, în familia lui Ioan si Maria, răzesi-ortodocsi, înstăriti, o familie cu sapte copii. După finalizarea cursurile medii în orasul natal, urmează cursurile Seminarului Teologic “Veniamin Costachi”, din Iasi, pe care îl absolvă cu calificativul exceptional. Se înscrie apoi la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucuresti, unde l-a avut profesor pe Nichifor Crainic, si în paralel la Facultatea de Istorie din cadrul Universitătii Bucuresti, avându-l ca îndrumător pe Nicolae Iorga. Ambele facultăti le-a absolvit cu “Magna cum laude”. Devine asistent universitar la catedra lui Iorga, predând în acelasi timp istoria si la Liceul de fete “Carmen Silva” din capitală. La aceste activităti mai adaugă si pe cea de cercetare sociologică, într-o echipă a lui Dimitrie Gusti, cu care pleacă în Basarabia. Izbucnind al doilea război mondial, se înrolează voluntar ca preot militar cu gradul de maior. Luptă pe frontul din Basarabia, unde cade prizonier la sovietici si este deportat cu toti ofiterii români si germani, în stepele Siberiei, la fosta mănăstire imperială Oranki, în perioada 1943-1948. După 5 ani de foamete, de ger si de alte suferinte, este judecat de un tribunal militar din Moscova si este condamnat la moarte pentru faptul că a sustinut că Basarabia este pământ românesc. Cunoscând foarte bine Dreptul International, în spetă drepturile omului, protestează fată de măsura călăilor si cere dreptul de a fi judecat de către un tribunal din propria tară. Surprins si încurcat de o asemenea reactie, tribunalul bolsevic, decide repatrierea prizonierului Dimitrie Bejan, recomandându-l securitătii din România, ca mare dusman al ateismului. Venit în tara care a luptat pentru dezrobirea ei, un tribunal militar l-a condamnat pe viată, din care a executat 25 de ani, în temutele închisori comuniste: Jilava, Văcăresti, Aiud, Canal, Minele de la Cavnic (1948-1956), Bărăgan, Răchitoasa (1956-1958) si din nou Aiud (1958-1964). În acest calvar al detentiei a avut mângâierea sufletească de a fi cunoscut marile personalităti ale culturii crestine române: Petre Tutea, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Arsenie Papacioc, Radu Sturdza, Dimitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Paul Zarifopol, Benedict Ghius, Ion Popovici, Adrian Marino, s.a.
Este eliberat la 23 August 1964. I se oferă slujirea de preot în localitatea Ghindăuani- Tîrgu Neamt, cu conditia să colaboreze cu cei care l-au tinut un sfert de secol în închisoare. S-a împotrivit cu tărie în cei 5 ani de slujire si scăpând câtorva tentative de otrăvire din partea neadormitei securităti, i se retrage dreptul de a practica preotia, condsemnându-l cu domiciliul fortat la Hârlău, unde este păzit 24 de ore din 24, până în 1989. Prinde o rază de sperantă, între 1990-1995, dar dezolat, se mută definitiv la Domnul, la 21 Septembrie 1995.
Părintele Dimitrie a fost hirotonit de marele Ierarh mitropolitul Tit Simedrea, în catedrala din Cernăuti, cu care era bun prieten. Când i-a pus mâinile pe cap în Sfântul Altar, i-a zis :”În clipa aceasta să ceri de la Dumnezeu o harismă: darul de a vorbi frumos, de a predica, de a scrie, darul de a vindeca bolnavii…” Si tânărul Dimitrie a zis: ”Sunt la un moment crucial din viata mea. Dă-mi, Doamne, să slujesc frumos cu credintă si cu lacrimi, ca să câstig cât mai multe suflete.” Si bunul Dumnezeu i-a dăruit, darul de a vorbi frumos, de a predica plăcut, de a scrie fascinant, de a vindeca bolnavii, de a sluji frumos cu credintă, dar mai ales lacrimi, multe, foarte multe lacrimi cu care a câstigat o multime de suflete.
Leagănul copilăriei l-a alintat într-o atmosferă profund religioasă. Părintii evlaviosi, se rugau amândoi deodată. “Se asezau în genunchi si se ridicau cu totul spre icoane. Tata a fost un crestin bun. Dar mama se ruga mai frumos! Ridica mâinile în sus, punea mâinile pe capetele a doi copii si spunea ce avea de spus lui Dumnezeu…Spunea asa, ca si cum ar sta de vorbă cu un Bunic! Eu sunt sigur că Dumnezeu o asculta si-i răspundea!
Mamele crestine! Mamele ajung în Rai crescând copii buni! Ce mare rol au mamele!” (Preot Dimitrie Bejan, Bucuriile Suferintei. Viata unui Preot Martir. Hârlău, Iasi, 2002, p. 8).
Părintele Dimitrie era mândru de apartenenta sa divino-umană, daco-româno-ortodoxă. Si-a iubit mai presus de orice pe Bunul Dumnezeu, Neamul si Tara, care l-au învesnicit. “Stau aici de 2000 de ani! Sau poate mai de mult! Am această constiintă că apartin acestui loc si acestui neam!” (idem, p. 7).
“Noi datorită crestinismului nostru curat si omenia noastră recunoscute de toti, am tot primit la venetici, i-am oplosit, i-am hrănit…Legea aproapelui, Legea lui Iisus, presupune obligatii morale: dragoste si omenie pentru cel necăjit, dar numai cât este necăjit si în primejdie. După aceea tratezi problemele în spirit de dreptate, ca de la egal la egal. Stim doar că legea dragostei presupune obligatii si pentru musafirii nostri. Si iată că după bunătatea noastră, după atasamentul neconditionat la Evanghelie, noi am ajuns să fim bătuti, furati, un neam întreg căzut între tîlhari. Ce, Hristos dă porunci valabile numai pentru români? Ce, legea iubirii de aproapele nu are caracter universal?” (Preot Dimitrie Bejan, Satul blestemat. Ed. “Credinta strămosească”, p. 78).
“Înteleg să-i acord flămândului si dezbrăcatului crestinescul meu ajutor, din prisosul mesei românului. Când însă stau si văd că tata, care produce grâul, nu mănâncă pâine- ci pâinea albă o mănâncă străinul, când văd că untul de la vaca noastră îl întinde pe pâine străinul, când văd că străinul oplosit a pus mâna pe pâine si cutit, călăreste muntii cu comorile de aur si câmpurile cu grânele de aur iar mie-român-îmi lasă ce cade printre degete, firimituri de mămăligă cu ceapă, sau castraveti murati, când acest străin-hot si supraînbuibat-vântură idei umanitariste si-n numele acestor idei generoase, pe care el nu le trăieste-îl fură pe tata, aducându-l pe stăpânul Tării la sapă de lemn si punându-l la jug ca pe animale, ei bine, eu atunci sunt dator să mă ridic, în numele iubirii crestine active, si să-mi dovedesc dragostea crestină, ajutându-l pe românul descult, împotriva străinului grăsun si spoliator, asa cum a vorbit Iisus despre samarineanul căzut între tâlhari.” (Preot Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare, Ed. “Credinta strămosească”, p. 26).
“Am văzut că neamtul-când are-mănâncă pâine si slănină; cel de la noi are din belsug. Am văzut că ungurul si secuiul mănâncă pâine bună si clisă; ba chiar îi prisoseste, de-si unge si mustătile. Am văzut că grecul de lângă Dunăre nu se dă plecat de la Brăila; pânea-i bună iar scrumbiile mai gustoase decât târii cu măsline. Am văzut că bulgarul se îngrasă la ceafă si toamna trece în Bulgaria cu galbenii zimtuiti. Am văzut că oamenii au uitat că undeva pe pământ au o tară proprie, iar jidanii, veniti de o sută de ani la noi, mănâncă pâine albă si unt proaspăt, gospodărind economia Tării din poarta Resitei si până la dugheana lui Naftule din Târgul Cucului. Dar m-am uitat si la român; el ară si culege rodul pentru altii; coace în cuptor doar la Paste si la Crăciun.” (idem, p. 30).
Si în închisori detinutii politici neromâni erau privilegiati.
“Este aici (în închisoarea Văcăresti), sus, la chirurgie, avocatul Chiva Ornstein, se pare seful sionistilor din tară. În fiecare zi vine, aici, o masină de la Interne, care-i aduce pe tavă tot ce pofteste; pâine albă, unt, fructe, prăjituri, brânzeturi, iar bucătăria are ordin să-i gătească ceea ce el comandă. Medicul îl vede de două ori pe zi si la căpătâiul lui se găseste remifon si streptomicină…
Chiva Ornstein, nu e orcine! Nu vinde mere murdare la Tg. Cucului, ci face avocatură când la Iasi, când la Bucuresti. El conduce si bănci, când la Iasi, când la Bucuresti. E înalt, slab, negru, cu nasul coroiat si cu ochii purulenti. Mâinile lungi, lungi, până mai jos de genunchi si cu degetele aduse a pasăre de pradă. Face politică sionistă.”(idem, p. 139, 161).
Al doilea război mondial, ca si primul, pentru noi românii a avut o motivatie religioasă, spirituală, de reîntregire national-crestină, prin provinciile smulse samavolnic de către cei “mari”, râvnite la masa poftelor de înavutire. “Motivatia stă în aceea că Mântuitorul a spus: “Nimeni nu dăruieste mai multă dragoste, decât acela care-si sacrifică viata pentru aproapele. Pentru mine la ora aceea, bucovinenii si basarabenii erau omul căzut între tâlhari, care trebuia miluit si dus la casa de oaspeti, la bolnită, la spital… Problema Basarabiei este problema tuturor românilor. Pledez pentru românitatea Basarabiei. Ea este pământ românesc rupt din trupul Tării si al Moldovei. Si-i stă bine să fie în Tara Românească; au aceeasi istorie, aceeasi credintă, aceeasi limbă.” (idem, p. 26).
Pentru această ipostază a Natiei, tribunalul militar bolsevic l-a condamnat la moarte. Dar Dumnezeu n-a îngăduit aceasta. Era de ajuns un martir din familie, fratele său, pe care l-a înmormântat părintele la Odesa. Mâna lui Dumnezeu l-a ocrotit cu harul Său divin.
Era în Basarabia într-un sat aproape de Orhei, Sâmbăta în 1941. A băgat un batalion de ostasi în Biserică, a făcut Vecernia, i-a spovedit si i-a împărtăsit. Rusii au tras în biserică, drept în altar. Jumătate au murit, jumătate s-au salvat. Părintele Dimitrie a fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului. Tot timpul până a cădea prizonier, părintele a luptat în linia întâia. “Ca preot militar pe frontul de Est eram chemat si-i botezam pe cei nebotezati. Am botezat foarte multi rusi în urma frontului, care stiau că nu sunt botezati- cred că peste o sută de mii, începând de la Prut până la Stalingrad si până în Siberia…Am căzut prizonier în Rusia, la Stalingrad, în iarna lui 1942, împreună cu 17 000 de români, unde am stat sase ani de zile…Eram muritori de foame. Luai bocancii, îi frigeai si-i rodeai…Trebuie să accepti suferinta. Dacă nu o accepti si murmuri, te împotrivesti lui Hristos si este inutilă suferinta… Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră de la patriarh până la ultimul dascăl; zeci-sute de mii de oameni dusi în Siberia pentru credintă…Cum sunt sfintii martiri, preotii si călugării de la Oranki, căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Martiri adevărati, ca în timpul persecutiilor romane. 11 000 de martiri, toti. În prizonierat am fost perfect sănătos. A fost mila lui Dumnezeu cu mine…
Si a început o vifornită, ca nicăieri pe fata pământului. Taigaua se frământa si fluiera serpeste, prin mii si mii de vârfuri de copaci…Crivătul bătea cu biciul mâniei lui Dumnezeu, de-ti lua si răsuflarea. Pe la coturi se întindeau dune uriase de zăpadă, pe care năpraznicul vânt le aduna, le fixa cu o presiune de nu stiu câte sute de metri pe minut, formând la suprafata lor o scoartă tare, zgrunturoasă, peste care se putea trece fără ca piciorul să se înfunde…Iar noi înfruntam vijelia stihiilor dezlăntuite…Înaintam unul după altul călcând pe aceleasi urme, o mie, două, trei mii de oameni…
Si crivătul chiuie nebun!
Purtăm pădurile de argint în spate asa cum caravanele poartă fildesul. Toată iarna aceea am cărat cu spatele blestemând zăpezi si oameni; un an, doi, trei, patru…Si totusi simteam degetul lui Dumnezeu pe umărul meu drept.
A fost crucea bucuriei! Cine primeste suferinta ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vietii se transformă în bucurie. Bucuria mântuirii! (Preot Dimitrie Bejan, Oranki. Amintiri din captivitate. Mănăstirea “Sfintii Arhangheli mihail si Gavriil” Petru Vodă, 2005, p. 46).
Mureau oamenii si nimănui din administratia lagărului nu-i păsa. Se adunau coline de morti înghetati. O imagine fidelă de apocalipsă.
“Primăvara, când s-a dezmortit, am primit ordin să-i îngropăm pe cei morti în timpul iernii. Si-am numărat noi atunci 19 312 morti din toate părtile Europei…(idem, p. 196)
După terminarea războiului sovieticii au devenit mai umani, lăsând preotii să slujească în bordeie. Părintele Dimitrie a oficiat prima Liturghie în acel cumplit lagăr. S-au adunat până la 23 de preoti ortodocsi români la Oranki, 1200 de preoti catolici si 1000 de pastori protestanti. “Într-un an de Pasti eu si cu cei 22 de preoti români am împărtăsit, cu un litru de vin si o căldare cu apă 10 000 de prizonieri ortodocsi, toti ofiteri!” (Bucuriile Suferintei, op. cit. p. 55).
La Oranki, părintele Dimitrie Bejan si-a scris primul său curs de istorie natională. “Acolo m-am apucat de scris pe foi de mesteacăn un fel de istorie a Basarabiei si a Bucovinei de Nord, intitulată Hotarul cu cetăti, adică cetătile Basarabiei de pe Nistru, care a circulat în lagăre si în puscărie, dar un evreu de la Cernăuti, Terleschi, m-a reclamat la ofiterul politic. M-a chemat si mi-a făcut proces pe tema aceasta, că fiind sub guvernarea lor si acolo în lagăr mi-am permis să scriu că Basarabia si Bucovina de Nord sunt tinuturi românesti si că noi avem drepturi asupra lor si n-aveau rusii. M-au trimis la o închisoare din Moscova, Liublianka, unde am stat vreun an de zile. M-au judecat si m-au condamnat la moarte.” (idem, p. 58).
“Hotarul cu cetăti” a fost scris în vremea tineretii sale, prigonite, torturate si înghetate în gulagul Siberian. Cu toate acestea seva tineretii crestine, i-a dat entuziasmul care i-a aurit sufletul în dorul si dragostea de tară. Noaptea necuprinzându-l în scutecele ei catifelate, ci într-o vifornită a încremenirii, i-a aprins totusi candela iubirii în care pâlpâia frumosul de Acasă, unde soarele răsărind poleia pădurile si codrul cu Doinele si Baladele lor, cu haiducia si rezistenta lor în fata amenintărilor si invaziilor tot mai dese. În 1935, fiind student la Facultatea de Istorie, a făcut parte din echipele de cercetare sociologică coordinate de profesorul Dimitrie Gusti, în Basarabia, redescoperind la est de Prut si de-a lungul Nistrului satele răzăsesti cu cetătile lor de aur. Totul era frumos si armonios în Tara dăruită Nouă, Daco-românilor de Atotputernicul Dumnezeu, dar zelul Părintelui Dimitrie lăcrima la Icoana ciuntită a Natiei noastre preaalese. “La Ungheni- o dată a fost hotar de tară. Moldova, ruptă în două la 1812 de lăcomia moscovită, a sângerat si a păstrat amintirea unitătii la care a ajuns din nou acum. Aceiasi oameni cu aceeasi înfătisare, cu acelasi grai, frati de-o mamă si de-o lege. Vorbă dulce românească cu miros de pâine proaspătă…Tara-i una în cuget si simtire; lăcomia vecinilor ne-a împrăstiat, până când bunul Dumnezeu ne-a adunat la un loc, după porunca Scripturii care zice că: “nu e nimic mai bun si mai plăcut în lume, decât atunci când fratii vietuiesc împreună”. Si dacă Dumnezeu asa a hotărât, apoi asa-i necesar să rămână lucrurile în veci”. (Preot Dimitrie Bejan, Hotarul cu peceti, Ed. “Credinta strămosească”, p. 10).
Părintele, profesorul, istoricul, scriitorul Dimitrie Bejan a fost un om al culturii, un smerit al duhovniciei, un chip blând, cinstit sufleteste, un pătimas al dreptătii, al adevărului, al credintei străbune. Personalitate complexă, un om minunat, simplu la port, dar filosof în gândire, cu un destin unic, ca al turor marilor Români, a avut doar câteva clipiri de libertate, restul vietii fiind suferinta si împlinirea sa de mare trăitor în care a sclipit genial. Pe front a fost un mare erou si un Părinte de suflet. În lăgăr a fost un model de virtute, “necooperant” cu Ana Pauker si cu cei ce făceau înrolări pentru Divizia “Tudor Vladimirescu”, asa cum s-a dovedit “necooperant” cu regele Carol al II-lea si cu cealaltă evreică Elena Wollf-Lupescu, care au secătuit tara bogată, au necinstit credinta străbună si au profanat frumusetea românului.”Mama lui Mihai a plecat la Florenta (în exil), iar Elena Lupescu s-a asezat într-o vilă pe Aleea Vulpache si domnea alături de Carol. Acolo se puneau la cale schimbările de guverne si tot acolo se petreceau marile afaceri industriale si bancare. Acolo, în fiecare noapte, oameni mari si tari jucau cărti, fiind atenti ca regele să câstige întotdeauna. Pierderile acelea se recuperau înzecit din viitoarele afaceri la care părtas era si regele.
Criza mondială intrase în ce-a de-a doua fază si noi, tara, tot făceam împrumuturi la bancherii din Apus…Au urmat câtiva ani grei. O tară secătuită, cu bogati, în marea lor măsură, străini, care tocmai acum se îmbogăteau si cu un guvern, oricare a fost acela, care a prins a aplica vestitele curbe de sacrificiu, obligându-i pe lefegiii cei din fabrici să strângă cureau. Tăranul era într-o situatie si mai grea. Ogoarele rodiseră nespus de mult, dar nimeni nu cumpăra grâul si porumbul acestuia…, iar noi, ca studenti, (în 1932, cu guvernarea Iorga), în plină iarnă ni s-au tăiat bursele, în cămine era frig, iar la cantină nu ni se servea masa si era tare greu. Am intrat în grevă. În acel an scolar, 1931-1932, Universitatea din Bucuresti număra 2500 de sudenti. La celelalte Universităti din tară socotesc că mai erau circa 5000 de studenti, în total, sau poate mai multi. Presedinte al studentilor pe tară era Traian Cotigă, doctorand la Drept. Uniunea Studentilor avea un comitet diriguitor, în care intrau de drept presedintii celorlalte centre universitare cu câtiva delegati. Centrul universitar Bucuresti, îl avea ca presedinte pe Serban Milcoveanu, în ultimul an la medicină…Cred că era pe 20 Februarie, când am iesit în stradă. Cred că eram ca la zece, cinsprezece mii de tineri. Confruntarea. De partea guvernantilor, procurorul general, armată si politie, înarmati, cu căsti pe cap si cu tancuri. Noi cu palmele goale. Ne spunem doleantele...
Mai întâi se trage pe deasupra noastră cu cartuse de manevră, în pas vijelios, ne atacă jandarmii, iar politia, cu bastoanele de cauciuc, lovesc în noi cu sete. Multi cad pe caldarâm, altii sunt capturati si dusi în arestul prefecturii de politie…N-am dezarmat. Recurgând la o stratagemă foarte simplă, am prins a cânta cu totii “Trăiască Regele”, motiv pentru care atacantii nostri au trebuit să ia pozitie de drepti, si să stea smirnă”…La palat s-au aprins toate luminile si în balcon a apărut Carol al II-lea cu capul descoperit si ne-a salutat afectuos…Un aghiotant regal a venit până la poartă si a spus: Domnilor, Majestatea Sa Regele asteaptă să vină cu mine, presedintele dumneavoastră si o mică delegatie. Din multimea noastră s-a desprind Traian Cotigă, apoi Serban Milcoveanu, D.D. Bârnovescu si eu…Regele ne priveste extrem de enervat de înfătisarea noastră “neprotocolară”, râde chiar, si: De unde vin eroii nostri din balade? Ne ia în râs, dar, ca orice rege bonom, se opreste si către Cotigă: Stiu despre ce este vorba. Domnul Iorga m-a pus în temă. Stiu si ce doleante aveti. Eu nu prea am timp, mai sunt si alte probleme de rezolvat în această seară, încât vă rog să fiti foarte scurti. Eu sunt regele tineretului si vreau ca să-l apropii de tron si să colaborez cu el pe plan politic si cultural. Am de gând să fac lucruri mari în tara mea(?) si cred că voi, studentii tării, mă veti urma, mă veti asculta si nu veti iesi din ordinele mele si vă va fi bine si vouă. Ai de spus ceva, Cotigă?
-Majestate, suntem într-adevăr reprezentantii tineretului, de aceea noi îl reprezentăm aici. Noi am venit la Majestatea voastră tocmai pentru că sunteti tânărul nostru rege-avea 33 de ani regele- si credem tare că ne veti întelege greutătile la care suntem supusi si care cu un mic efort bănesc pot fi înlăturate. Cerem să nu pierdem anul scolar, adică să se redeschidă cursurile universitare, să avem cămine încălzite si pâine zilnică. Mai mult nu ne trebuie.
-Voi stiti că această criză pe plan mondial nu ne poate ocoli tocmai pe noi. Din acest motiv, că toată lumea trece prin lipsuri grele, încât si voi trebuie să acceptati aceste sacrificii inerente zilelor de acum. Ce ziceti? Vă duceti acasă să stati în satele voastre până după Pasti. Pe urmă vom restabili situatia. Poate că nu veti pierde anul scolar.
-Majestate, nu ne putem întoarce la colegii nostri de afară cu mâinile goale. Pentru ce am mai făcut grevă si pentru ce am mai iesit în stradă căutând întelegere la guvern si la Majestatea voastră, dacă porunca M.V. este să plecăm din Capitală si să ne ducem pe la casele noastre. Majestate, ne pare rău, dar nu ne putem supune poruncii M.V. Rămânem pe la cămine, pe la sedii, pe la Universităti să asteptăm mai multă bunăvointă de la M.V.
-La ce v-am spus nu pot adăuga nimic. Am hotărât să plecati pe la casele voastre si hotărârea este irevocabilă. De unde să vă dau bani?
-Majestate, puteti face cu noi un act mărinimos. De întelepciunea hotărârii M.V. fată de tineretul pe care doriti să vi-l apropiati, de această hotărâre depinde în bună parte colaborarea regelui cu tineretul de astăzi si de mâine.
-Cotigă, de unde să vă dea tara bani?
-Majestate, nu tara, ci Majestatea voastră. Îmi dati voie să vă vorbesc clar?
-Desigur!
-Obligatii pe Auschnit, pe Malaxa, pe Mociornită, dar si pe Mihai Manoilescu să doneze pentru bursele studentesti câstigurile de la pocker care se vor realiza în această seară. Mai mult nu ne trebuie.
-Asa va să zică, esti impertinent si obraznic…Iesiti afară huliganilor! Mă insultati chiar la Palat. Vă legati, credeti că eu nu stiu, si de viata mea particulară si insultati si pe toti cei ce colaborează cu mine. Afară cu voi, derbedeilor. Locul vostru este la Jilava.
-Majestate, noi ne ducem la Jilava. Divortul între M.V. si tineret, tara de mâine, s-a produs acum, aici, în sala tronului. Ati pierdut tara, Majestate.
-Afară cu voi mârlanilor…
Cotigă s-a suit pe gard si atât a apucat să strige: Măi, băieti, regele ne-a insultat si ne-a dat afară… Împrăstiati-vă! Toti cei care am fost la rege am fost arestati într-o oră si dusi la Jilava. Universitatea a rămas închisă. După Pasti am revenit la scoală. Cursurile s-au reluat, primeam bursele obisnuite si totul revenise la normal. Au urmat niste procese la tribunal. În apărarea noastră au pledat sute de avocati. N-au mai fost condamnări, ci persecutii.
În 1934, Jilava a fost plină de studenti. Au stat unii acolo câte două-trei luni de zile. Regele, în 1938, după guvernul Goga, a impus dictatura regală. Atunci multi au fost omorâti fără judecată, iar printre cei ucisi, multi la număr, s-a numărat si avocatul Cotigă”. (Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri, Trinitas, 2008, p. 144- 177).
Părintele Dimitrie Bejan ni se descoperă într-o reflectie teologică de profunzime, exprimată socratic în pâlpâirile istorice si sclipirile gândirii sale filosofice. Crimelor săvârsite de sovietici si de confratii lor bolsevizati, regimului de detentie si chinurilor îndurate, le opune dimensiunea spirituală a istoriei, convertind astfel suferinta la experienta trăirii crestine. Desi iertător cu cei care l-au chinuit personal, devine justitiar când e vorba de răufăcătorii, de jefuitorii, exploatatorii si trădătorii Natiunii noastre pentru care s-a jertit fără cârtire.
Toate scrierile Părintelui Dimitrie Bejan emană o mireasmă ce ne desfată sufletul cu frumusetea spiritului său, cu căldura sa bucovineană, neegalată, cu întelepciunea sa eminesciană, profund ancorată în străbuni, cu misiunea netocmită a unui pedagog ales si cu dăruirea totală a unui mare duhovnic.
Cinstire întru slava divină a Eroilor, Sfintilor si Mucenicilor nostri daco-români Părinte Dimitrie!






Gheorghe Constantin Nistoroiu     10/26/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian