Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Interferentze : Obisnuintza - stimulent sau povară ?

M-au preocupat dintotdeauna multiplele sensuri ale notiunii de „obisnuintză”. Cuvintele lui Cicero , „Consuetudo quasi altera natura” („obisnuintza e a doua natură”) au devenit o maximă cunoscută. E uneori stimulent, alteori scuză.

Sensul acestor cuvinte ar trebui să le fie călăuză părintilor si educatorilor: deprinderile învătzate în copilărie vor deveni cu timpul obisnuintză. Maxima lui Cicero se referă la faptul ca un act repetat intră în reflex. A saluta când intri într-o încăpere sau a spune „multzumesc” când ti se oferă ceva este o deprindere care, la cel educat, a intrat deja în reflex. Există totusi persoane care nu salută sau nu spun „multumesc”. Oare numai lipsa deprinderilor e responsabilă?

Tot un gânditor al antichitătii, Democrit, se referă la obisnuintză ca la o consecintză a exercitiului: „Osteneala continuă devine mai usoară prin obisnuintză”. Acest principiu al exersării si repetării unei actiuni stă la baza nu numai a învătzării limbilor străine, dar si a tuturor tehnicilor de virtuozitate ale sportivilor, artistilor, tehnicienilor. După sute de exercitii, individul devine familiar cu actiunea, indiferent de domeniu, iar performantzele lui devin rutină.

Revenind la Cicero, iată propriul lui comentariu la maxima „obisnuintza e a doua natură”: „Mai multi oameni devin priceputi prin exercitiu decât prin talent”. Sigur că uneori talentul fără exercitiu nu dă aceleasi roade ca exercitiul fără talent, indferent de domeniu. Nu de multe ori însă, din păcate, un pianist , de exemplu, care devine prin exercitiu un virtuos, are acces la „celebritate” mai repede decât un real talent, desi, în fond aici e vorba mai curând de o performantză sportivă decât artistică.

Viatza în sine, prin repetitiile si alternantzele întuneric-lumină, cald-frig, obligă la „obisnuire”. Doctorii recomandă păstrarea regularitătii pentru orele de masă si de somn. De altfel, însusi ritmul biologic o cere. Aristote a observat fenomenul si afirmă că obisnuintza devine ceva înnăscut pentru că seamănă cu natura; de fapt, sustine Aristote, întzelesul lui „deseori” e apropiat de „întotdeauna” si, spune el, pe când „întotdeauna” reprezintă natura, „deseori” este propriu obisnuintzei.

Notiunea de obisnuintză are însă si alte conotatii. Până aici am văzut obisnuintza ca un stimulent. Dar ea poate fi si povară. Filosoful german I. Kant completează ideea de exercitiu a lui Democrit: „Obisnuintza face actiunile usoare, obisnuintza înrădăcinată le face necesare”. Cu alte cuvinte, conform interpretării lui Tudor Vianu, e bine să folosim deprinderile, dar să nu devenim robul lor. Kant ne relevă sensul de dependentză pe care ni-l dă obisnuintza, de unde si inertia oamenilor atunci când intervine o schimbare.

Uneori „obisnuintza” e confundată cu ”ordinea”. Trebuie însă obervată deosebirea dintre ele. Ordinea este necesară, dar este un efort de disciplină gândit si impus din exterior. Obisnuintza este capacitatea natuarlă a omului de a se adapta dificultătilor vietii, ea nu e impusă din exterior. Un infirm se va obisnui cu infirmitatea lui, o rană sufletească se va vindeca după o vreme. Este interesantă remarca lui George Bernanos în romanul său „Jurnalul unui preot de tzară”: „sunt multi oameni care, sub pretextul de a fi legati de ordine, apără de fapt obisnuintza”. Ideea este că lupta insintentă pentru ordine maschează uneori o inertie în fatza noului.

Toate aceste interpretări ale obisnuintzei, fie ca „exercitii” sau „repetări”, fie apartinând corpului sau mintii, nu dau nici pe departe imaginea completă a notiunii de „obsinuintză”. Iat~ de exemplu o interpretare pe c@t de poetic~, pe atât de adevarată, dată de Samuel Beckett în celebra lui piesă „Asteptându-l pe Godot”: „Obinsuintza este o mare surdină”. Surdina reduce intensitatea sonoră a unui instrument muzical. Muzica „în surdină” este palidă si fără contur. Ce spune Becket? Că viatza are suflu, culoare si contur, iar obisnuintza ar fi „surdina”, i-ar diminua intenistatea. Si, nu are dreptate? Oare nu privim pentru prima oară un lucru cu interes si entuziasm, dar, când el e mai mult timp în acelasi loc, nu trecem pe lângă el fără a-l mai vedea? Nu ne „obisnuim” cu cele din jur si în acest sens? Copilul e primul care ne semnalează „plictisul” fatză de jucării. Părintii stiu că cea mai bună strategie pentru a păstra copilul interesat este să nu-i dea multe jucării noi deodată, ci să i le rotească. Acelasi lucru li se întâmplă si adultilor, pentru că elementul de „noutate” este o necesitate vitală. O schimbare de decor, de exemplu, este aducătoare de noi energii. În acest sens, călătoriile în vilegiatură sunt întreruperile necesare ale rutinei.

Dar, dacă noutatea e necesară, cum rămâne cu obisnuintza? Când să încurajatăm schimbarile si când păstrarea obiceiurilor? Greu de spus! Trăim secolul informaticii, schimbările se fac cu o asemenea viteză încât nu avem timp să ne obisnuim cu ele. Oare aceste schimbări satisfac nevoia omului de „nou”, sau mai curând obligă organismul la o viteză anormală de adaptare?

Când nu găsesc răspuns întrebărilor pe care mi le pun, mă îndrept, ca si acuma, spre poezie:

„Si de-aceea beau paharul poeziei înfocate.
Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate
Să citesc din cartea lumii semne, ce mai nu le-am scris.
La nimic reduce moartea cifra vietii cea obscură
În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură
Căci gândirile-s fantome, când viata este vis”

(Eminescu: „ Memento Mori”) .

Bibliografie:
• Tudor Vianu: Dictionar de maxime comentat, Editura Stiintifică Bucuresti 1962
• Claude Gagnčre: Le Bouquin des citations, Editions Robert Laffont, Pris 1997
• Eminescu: Poezii, Editura Pentru Literatură, Bucuresti 1963


Toronto/oct 2011




Veronica Pavel Lerner     10/22/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian