Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Note de călătorie : Paris

Ce que je voulais peindre, c’etait l’object lui-meme,
avec son poids, sa densite, comme si je l’avais represente
avec la matiere meme don’t il etait forme _ j’aspirais,
alors le faire vivre, ce paysage interieur et reel, tel que
la vie la lui avait assigne, en rapport avec l’emotion
qu’il declanchait en moi!
Vlaminque – “Portraits avant deces”

O frumoasa zi de toamna ma invita sa meditez la excursia facuta nu de mult in Europa.
Am poposit la Paris pe aeroportul Charles de Gaule la sfarsitul saptamanii, sambata 18 iunie.
M-am indreptat spre statia de RER putin agasata de faptul ca trebuia sa-mi car bagajul o distanta bunicica… In fine am ajuns; o multime de turisti stateau la coada la bilete.
Dar eu aveam abonament cumparat de o saptamana prin internet, asa ca m-am indreptat spre autobuzul nr 350 care astepta in statie.
Desigur m-am asezat la fereastra; imi place sa stau la fereastra chiar si in avion.
Revedeam cu drag locurile – frumoasa Franta – si imi reecapitulam drumul catre hotelul Etap, in cartierul St. Ouen, unde imi reservasem camera inca din Canada.
Am ajuns pe periferic, si cum recunoscusem stadionul din St. Ouen, am coborat, nu inainte de a-l intreba pe sofer cum este mai usor de ajuns la hotelul meu. Mi-a recomandat sa iau un alt autobus, PC3, care leaga statiile periferice ale Parisului. Zis si facut.
Am mers cinci statii cu acest autobus si am coborat la Port de St. Ouen de unde am ajuns imediat la hotelul meu.

Am primit o camera cu vedere spre catedrala Sacre-Coeur, la fel ca acum cativa ani. Mi-am depus efectele, mi-am schimbat hainele si am iesit in oras.

Am trecut mai intai prin Marche aux puces (Purici), care nu sunt deschisi decat duminica si luni – pacat. Dupa ce am mancat la Mc Donald si am baut o cafea buna intr-un bistro, am urcat in metrou oprindu-ma la Louvre-Rivoli.
Era ora sase poate cand am ajuns. M-am plimbat un pic pe sub arcade pe Rivoli, am privit lumea. Cum o ploita destul de deasa se incapatana sa cada, am intrat la libraria engleza. Teancurile de volume puse pe mese, pe jos, pe mici taburete raspandeau un miros de cerneala si hartie proaspata. Le-am palpat, rasfoit si m-am hotarat sa ies desi acum ploua torential.
Am continuat drumul pe sub arcade si la fel ca acum sapte ani, i-am multumit in gand lui Napoleon, care a construit aceste cladiri cu spatiu de circulatie acoperit. Intentia lui a fost sa convinga parizienii ce se plimbau numai in Place des Vosge, sa vina aici, vis-ŕ-vis de Louvru, sa invioreze atmosfera.
Ba chiar a oferit pe gratis apartamente deasupra acestor arcade (azi ele costa o avere).

Am trecut prin Pasajul Richelieu si m-am oprit in fata Piramidei de sticla a lui Pei.
Totul neschimbat aici: cativa turisti japonezi isi faceau poze nepasatori ca ploaia le uda aparatele acelea mari de fotografiat, atat de invidiate de mine. Sa intru la Luvru? Mai erau putine ore pana la inchidere.
Opus Marei Piramide, Arcul Carrousel forteaza privirea sa treaca prin el inainte de a se dirija mai departe spre Esplanada Tuilleries, Place de la Concorde si in sfarsit spre Champs Elisee.
Dar ploaia care nu-mi permitea sa vad prea departe, mi-a amintit ca trebuie sa intru undeva, chiar daca nu la Louvru.
Am luat metroul doua statii; m-am oprit la Hale-Chatelet pentru a merge prin magazine. La Fnac (mare librarie) am cautat cartile ce le aveam pe lista. M-am trezit in brate cu alte carti decat cele cautate. Cu aceste achizitii m-am suit in fine in metrou cu directia hotel; eram tare obosita, nu dormisem in avion si nu mai aveam chef sa ma plimb, desi viata Parisului abia la aceasta ora incepea…

A doua zi, duminica 19 iunie, m-am sculat de dimineata, am luat micul dejun la hotel si am plecat plina de entuziasm in oras. Aveam in plan sa vizitez cartierul Marais, piata Bastille, muzeul Cogniaque-Jay.
Ziua nehotarata de dimineata, era acum intunecata si trista; incepusera sa cada picaturi mici de ploaie.
La statia de metrou St. Paul m-am intalnit cu o prietena si am intrat in majestuasa Biserica Sf. Paul - Sf. Louis. Fosta capela iezuita, biserica este un bun exemplu al acestui stil. Cu o nobila fatada si o unica nava pe care sta un dom mare, inalt, primul construit in Paris, biserica poseda cateva opere importante dintre care mentionez “La Vierge de Douleur” de Germain Pilon si “Le Christ au Jardin des Oliviers” de Delacroix. Sf Maria si Sf Anton de Padova sunt statuile cu cele mai multe lumanari aprinse si rugaminti adresate de catre credinciosi.

Am traversat vis-a-vis si am intrat in Cartierul Le Marais. Urmarind exemplul de plimbare dat in ghidul Michelin, am mers pe rue Sevigne, la dreapta am iesit in place du Marche St. Catherine, apoi trecand prin hotel de Sully, am iesit in Place des Vosges. Intr-una din cladirile ce inconjoara scuarul a locuit Victor Hugo. Am luat-o apoi pe Rue Francs-Bourjeois spre muzeul Carnavalet gazduit de o cladire ce dateaza din sec 16. Azi acest muzeu detine colectii de obiecte de arta, importante manuscrise, picturi – marturii ale dezvoltarii orasului Paris dea lungul secolelor.
Rue de la Perle m-a condus la Arhivele Nationale instalate in Hotel Soubise, cea mai veche cladire din zona, datand din sec 14. Poarta Clisson isi conserva cele doua turnuri. Prin intrarea din str. Francs-Bourjeois se poate vedea curtea de onoare in forma de potcoava bordata de un peristil elegant.
M-am intors pe Rue de Thorigny pentru a merge la Muzeul Cognacq-Jay, unul dintre putinele muzee din zona deschise vizitatorilor in aceasta dupaamiza de duminica.

Muzeul poarta numele filantropului Ernest Cognacq (1839-1928) si al sotiei sale Marie-Louise Jay (1838-1925).
Cu cativa ani inainte de 1870, acesti antreprenori indrazneti au deschis pe malul Senei in Paris, un magazin de accesorii si moda, care va deveni vestit: Samaritaine.
In 1906 Marie-Louise creaza Gradina Botanica La Jaysinia in Samoens and Ernest finanteaza muzeul local ce-i poarta azi numele, in orasul sau natal St. Martin de Re.
Mari colectionari amandoi sotii, la moartea sotiei sale in 1925, Ernest doneaza toata colectia orasului Paris. La un an dupa moartea sa, in 1929, se deschide muzeu Cognacq-Jay in bulevardul Capucinilor, langa o cladire a magazinului Samaritaine; muzeul este mutat in 1990 in Hotel Donon in Marais. Aproape in ruina, cladirea Donon este salvata prin renovare. Ea a apartinut lui Mederic de Donon, care a ocupat functia de Controlor de cladiri in timpul lui Henry III, si si-a construit o simpla casa in mijlocul unui district cu viitor.

Miezul colectiei il constitue lucrari ale pictorilor din mijlocul sec XVIII, considerate investitie sigura la acel moment. Mai tarziu, Ernest aduna si opere mai noi, la indemnul istoricilor de arta de care s-a inconjurat.
Etajul intai gazduieste picturi din Scoala Franceza de la inceputul sec. 18 cu tema “Sarbatori Galante”, printre care amintim panze de Jan-Baptiste Pater, Watteau, chiar si un Rembradt din perioada tineretii (“Balaam’s Ass”). In salonul central gasim mobilier elegant din mijlocul sec 17, piese semnate de maestri tamplari de cabinete, francezi si englezi (un exceptional birou de Boulle).
Etajul doi detine obiecte ce au revolutionat notiunea de comfort la acel timp: masute de noapte, birou de scris. Tot aici gasim portrete de copii de Greuze cat si figurine de Meissen.
In camera nr 8, gasim un Chardin (Natura moarta) si portretul Maresalului de Saxe de pictorul Jean-Baptiste II Lemoyne. Galeria de nord aduce tribut pictorilor italieni si Venetiei, in mod special. Gasim aici tablouri de Tiepolo, Canaletto, Guardi. Ironic, la capatul galeriei se afla panza “Return of Diana from the hunt” – 1745 (Intoarcerea Dianei de la vanatoare) de Boucher, marele rival al lui Tiepolo.
Etajul al treilea ne uimeste prin piese de mobilier deosebite: patul “a la polonaise” atribuit lui Geoges Jacob, cabinete si doua comode de Martin Carlin, o superba masa de scris ovala de Roger Van der Cruse zis Lacroix (RVCL table) si doua mese mecanice atribuite lui Jean-Francois Oeben.
Noutatea aici este Galeria Engleza, deoarece in acele timpuri pictorii englezi (Reynolds si Lawrence) erau rar expusi peste granita.
Tot la cest etaj gasim doua capodopere: “La presidente de Rieux” de Maurice Quentin de la Tour si “Perrette and the jug of milk” (Perrette si cana de lapte”) de Fragonard.
Etajul patru este deosebit prin vitrinele ce contin piese de colectie – multe din acestea fiind primite in dar, ca de exemplu cutiute de medicamente, de tutun, pandantive din aur si argint. Unele dintre aceste obiecte au fost realizate folosind procedeul “pietra dura”, diferit de mozaic, cateva au insertii de perle si sidef.
Nu multa lume urca pana la etajul cinci, mai ales ca fusesem anuntati ca se inchide muzeul.
Ne-am dus totusi si aici, unde erau de obicei camarutele servitorilor, ne-a intampinat o splendida sarpanta, cu mirosul acela specific de pin uscat si gratioasa dispozitie a capriorilor si fermelor.
Exponatele de aici sunt sculpturi dintre care amintim monumentul de teracota al unui caine asezat pe perna lui ornamentata, de Clodion (Claude Michel). Spatiul acesta este folosit adesea pentru manifestari de arta de tineret si copii.
Mezaninul detine parte din bucatarii iar gradina a fost refacuta in forma ei originala.

Deja erau multe din butici inchise. Ne-am plimbat incet si mi s-a parut ca seara cade prea repede iar ziua care desi ploioasa mirosea a vara si a pace, dispare si ea prea repede. Ne-am asezat la o masa intr-un micut restaurant cu vitrinele deschise spre stada pentru a ne amagi ca participam si noi la miscarea brawniana. Erau multi turisti englezi opriti la restaurantele de fast food. Am baut ceva racoritor si am plecat, indreptandu-ne fiecare spre casa.
Mi s-a parut asa de vechi, de trist, de gri si deja stiut orasul in seara aceasta! Nu mai avea rost sa mai tergiversez pe afara, era prea ..cliseu totul. Asteptand metroul mi-am zis: trebuie sa concep planul zilei de maine si sa rezolv corespondenta imediat ce ajung la hotel.

Luni 20 iunie. Centrul Pompidou (Beabourg), o mare cladire futurista ce dateaza din 1978, isi expune schema constructiva din tubulatura metalica, conductele groase de apa, aer, lumina – colorate verde, albasrtu, galben aducand arta le nivelul strazii. Publicul poate intra si urca pe scara exterioara plasata intr-un tub, pana la nivele de sus care adapostesc Muzeul de Arta Moderna sau si mai sus, pe terasa unde panorama orasului se desfasoara cat vezi cu ochii.
Arhitectii Renzo Piano (Italia) si Richard Rogers (Anglia) precum si firma de ingineri engleza Ove Arup & Partners, sunt raspunzatori de constructia acestei cladiri propusa in 1969 de presedintele Frantei, Pompidou.

Muzeul de arta moderna detine colectii de arta din 1960 pana in zilele noastre. Sunt expuse lucrari de arta contemporana de Joseph Beuys, Louise Bourgeois, Joan Mitchell, Pierre Soulages, Andy Warhol. Curentele Minimalism, Arte Povera, Supports Surfaces, Fluxus sunt deasemenea reprezentate.
Nu lipsesc sectiile de arhitectura, design, cinema, media – cu prezentari tematice sau monografice.
Colectiile moderne reprezinta Fauvismul, Cubismul, Surrealismul, pictura Abstracta si artistii reprezentativi sunt: Matisse, Picaso, Kandinsky, Brancusi etc.
Trei din noile achizitii ale muzeului sunt: “Arne” de Chuck Close, unul dintre cei mai cunoscuti pictori ai curentului hiper-realist; “Untitled” de Rudolf Stingel; “Ohne Titel” de Martin Kippenberger, pictor care exceleaza prin autoportretele tratate cu violenta si in mod derizoriu.
Un nou capitol in istoria artelor frumoase incepe prin detasarea artistilor de ideea iluzorie intretinuta de curentul avangardist ca este o mare diferenta intre obiectul de arta si obiectul de uz zilnic. O tot mai stransa relatie intre obiectul de arta si business, industia culturala si media este inevitabila (curentul Postmodernist).

Afara, am intrat in cladirea scunda de pe explanada Centrului Pompidou, Atelierul lui Brancusi. Este o replica a atelierului sculptorului din Montparnasse. In 1956 Brancusi a lasat orasului Paris atelierul cu toate operele din el, uneltele si materialele ce se gaseau la acel moment, cu conditia ca atelierul sa fie reconstituit identic.
Brancusi a cautat sa plasese lucrarile sale in conditii de lumina si umbra cat mai propice pentru ele. Inca din 1910, cu ajutorul fotografiei (din 1920 cu ajutorul lui Man Ray) si a decorului, a creat cele mai adecuate imprejurari. De asemenea a vazut legatura dintre material si subiect ca stricta si intrinseca. Obiectul exista in bucata de material si cere sa fie eliberat, el avand o viata a lui proprie. O statuie a unei foci se preteaza la un material ca marmora, care poate fii bine lustruit incat sa imite luciul pielii si miscarile ondulatorii ale animalului. “Leda” cere bronz, care sa radieze galben de soare, dupa o asidua polizare.
Intr-adevar, salile muzeului te fac sa intuiesti munca de Sisisf pe care trebuie sa o depuna un sculptor din momentul cand ideea i-a percutat creerul pana la obtinerea obiectului finit cat si superba legatura intre lumina si umbra, intre o piatra, o bucata de marmura, de lemn sau bronz asezate pe o panza alba sau una neagra.

Dupa ce am mancat o placinta cu branza (un foetaj a la francaise) si am baut o bere, mi-am continuat drumul sinuos pe strazile Parisului.
Nu departe de Beaubourg am intrat in biserica St. Merry.

M-a surprins ca si altadata, aerul de oras medieval al Parisului, dar nu l-am inteles niciodata si citit ca acum, privindu-l de pe aceste minunate poduri ce te fac sa doresti sa-l parcurgi in liniste, la pas pentru a-l descoperi din nou si din nou, mergand pe strazile inguste ale cartierelor ascunse sau taind prin mici parcuri inconjurate de frontoanele leprose ale calidirilor vechi.
Ieri am urmarit Sena de pe podul Archeveche si am mers in continuare pe podul St. Louis. Uitandu-ma in urma, vederea dinspre est a catedralei Notre Dame mi-a luat aproape respiratia.
Sena este incorsetata de ziduri inalte de piatra de cca 5-6 metri inaltime, mai scunde sau mai inalte pe alocuri. Minunatul desen al pietrelor, tesatura perfecta a rosturilor, tesitura marginilor sunt o marturie a artei de mason, care are o veche traditie in Franta, cum ne-o dovedesc de altfel minunatele catedrale ce au infruntat timpul ajungand pana la noi.
Este interesant faptul ca aceste maluri ale Senei au o identitate: ele se numesc Quai d’Anatole France, Q. d’Orsay, Q. du Conti, Q. des Grands, Q. St. Michel si altele.

Marti 21 iunie, am reusit sa plec de la hotel la timp pentru a prinde trenul de ora 11. Am schimbat la Charles de Gaulle Etoile cu metroul linia sase, spre Trocadero, unde voiam sa vad daca a fost terminata renovarea celor doua aripi ale Palatului Chaillot.
Vechilul Palat Trocadero a fost construit pe dealul Chaillot pentru a servi de sediu Expozitiei Internationale din 1878. Arh. Gabriel Davioud a folosit in constructie stilul maur cu ceva elemente bizantine. Palatul a fost demolat apoi pentru a se ridica pe fundatiile lui, noua cladire ce a gazduit Expozitia Internationala din 1937.
Desenat in stil clasic modern de arhitectii Louis-Hippolyte Boileau, Jacque Carlu si Leon Azema, palatul a primit numele de Palatul Chaillot. Cele doua aripi ale palatului, neunite, lasa loc unei esplanade generoase ce permite contemplarea turnului Eiffel de pe esplanada Trocadero, cat si a din gradinilor si fantanilor desenate de Jean-Charles Alphand.
In Palatul Chaillot, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a adoptat la 10 dec 1948 Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Esplanada se cheama azi, Esplanada Drepturilor Omului.
Muzeul National al Marinei, Muzeul National al Monumentelor Franceze, Patrimoniul de arhitectura, Teatrul National Chaillot – se gasesc toate in Palatul Chaillot. Peretii sunt decorati cu citate din Paul Valery.
Am coborat pe langa fantanile arteziene spre Sena, am luat-o in stanga pe Ave. New York catre pasarela Debilly, pe care am trecut-o si iata-ma in fata unui zid de sticla imbracat in vegetatie. Este Zidul Vegetal, realizat de botanistul Patrick Blanc, o adevarata gradina verticala ce creste pe o suprafata de 800 mp, cca 15 mii de plante inradacinate intr-un strat de fetru impregnat cu un lichid nutritiv si agrafat de sticla. Ocolindu-l m-am trezit intr-o gradina destul de salbatica. Plante inalte cat floarea soarelui, plante de apa, trestii si stufaris imi obturau vederea. In fine am ajuns la intrarea in muzeul du Quai Branly.
Desenat de arh. Jean Nouvel ca un adapost de lemn si metal in culori calde, suspendat pe stalpi plasati la distanta neregulata, cu o fatada spre nord ce aminteste de cabanele de lemn, muzeul acesta pare sa deschida drumul unei noi generatii de muzee de senzatie.
Am intrat sa vizitez noul sediu al Colectiilor de Arta Africana si colectiile aduse de la Muzeul Omului, de la Chaillot. La plecare nu am uitat sa fac poze turnului Eiffel, din unghiuri din care parca nu fusese fotografiat niciodata, cel putin de mine.

Muzeul surprinde inca de la intrare. Esti condus pe o rampa, in semi intuneric si…surpriza! descoperi colectiile de instrumente muzicale. Sunt cca 9000, si pamantul a devine ondulat sub talpile tale; nu te speria caci este facut asa cu intentia de a imita terenul natural, campia, iar tunelul intunecat este un pasaj de nastere; balustradele cu mana curenta ce imita crengi de copaci te calauzesc spre alte continente, d fapt colectiile (cca 300 000 exponate) ce reprezinta Oceania (Polinezia, Melanezia, Papua Noua Guinee, Maori Noua Zeelanda), Americile, Africa si sud-estul Asiei.
Prima sculptura este din Mali: un cap de barbat si un torso de femeie, datand poate din sec 10 sau 11; se cheama Djennenke. Trebuie sa soptesti cuvintele ce le citesti pe placute de acum inainte cu voce tare, pentru a fi sigur ca pronunti fara gres toate consoanele…si ca vraja ascunsa degajata de fiecare exponat nu are puterea sa te cuprinda! O teama ti se strecoara in suflet privind toate aceste masti, tamburi, zurgalai, pene, laneturi si ochi holbati, barci, dragoni, pasari zburatoare…simti nevoia sa repeti cuvintele incercand sa exorcitezi pericolul, apasarea, vraja emanata de aceste obiecte ce inmagazineaza atata energie. Te intrebi: oare exista vre un muzeolog atat de indragostit de munca lui incat sa stea pana noaptea tarziu printre aceste exponate care incearca fiecare sa-ti fure sufletul?

Trecem la Papua, Insulele Salomon, vedem Dugout canoe a populatiei Maori din Noua Zeelanda.
Ca peste tot in arta populara, si aici striga “natura”; culoarea rosu este stapana si toate materialele – lemnul vopsit in pigmenti naturali, fildesi, scoici, chiar si dinti de liliac - reprezinta viata, sursa creatiei. Cine ar fi stiut ca frumosul sarpe – curcubeu reprezinta o fiinta mitologica, creatorul lumii?
O intreaga sectiune se refera la populatia asa numita Dogon din Africa, la mastile lor si reprezentarile despre care se stie din cercetarile etnologului francez Marcel Griaule.
Camerun, Congo sunt si ele reprezentate prin obiecte de arta populara de toate felurile.

Trecem usor peste Maroc si nordul Africii cu obiecte ceva mai recente si recunoastem influenta tesaturilor, coloritului in tesaturile noastre populare din Muntenia, influenta sosita la noi via Imperiel Otoman. Ajungem la inuitii din America. Pene, sageti, masti, coliere de o splendida inspiratie realizate din gheare de ursi grizli stau expuse in vitrine. Trecem in Mexic de unde provin mai mult de 400 de obiecte din cultura Teotihuacan: picturi pe pereti, obiecte din piatra, obsidian si pietre pretioase, sculpturi, fiecare avand un inteles sau reprezentand o zeitate. Ajungem in Peru unde masca de aur din cultura Nasca ne taie rasuflarea: este confectionata dintr-o singura frunza de aur de 547 gr ce a fost batuta cu ciocanul pana a luat forma unui cap uman cu extensii de pene si serpi.

Si ca o incununare, tocmai in aceasta perioada muzeul gazduia o expozitie de cultura Maya, cu exponatele imprumutate de muzeul national din Guatemala.
O data in plus muzeologii francezi s-au depasit pe ei insisi in arta de a pune in valoare exponatele. Lumina, sticla, o masa turnanta sau un fond de culoare contrastanta, participa cu modestie la punerea in valoare a obiectului vizat. Sunt exponate care dateaza din 500-800 i.e.n. ca de exemplu micuta statueta din cochilii de scoici inalta de 15 cm, ce pare a reprezenta un extraterestru.
Civilizatia Maya s-a dezvoltat incepand cu 2000 i.e.n. si s-a stabilizat incepand cu perioada porumbului. Selectionat si ameliorat timp de secole, porumbul va fi cauza principala a sedentarizarii populatiei. Din nefericire, ceasta brilianta populatie nu detinea animale domestice sa ii ajute in lucru agricol, nici secretul rotii nu li se oferise de catre zeii localnici. Caii vor fi adusi mult mai tarziu de cuceritorii spanioli.
Desi foarte inaintata si sofisticata, aceasta societate folosea ofrande de vieti omenesti pentru a atrage bunavointa zeilor sau pentru a avea succes in intrecerile sportive. Nici azi nu se stie exact ce a dus la distrugerea acestei culturi. Unii oameni de stiinta cred ca deforestarea, hrana saraca in proteine si insuficienta au calauzit aceste populatii catre auto distrugere.

Ce am mostenit noi azi de la aceasta populatie?
Lasand deoparte calendarul (care calculat de ei se termina in 2012), am pastrat sensul timpului uitandu-ne si azi la soare, pentru care avem o veneratie deosebita. Numaram zilele si prezicem timpul inca din luna ianuarie a fiecarui an, adesea luind in considerare trecutul, “prezicere” ce este de folos in agricultura. In viata cotidiana continuam sa gandim si sa acceptam ca moartea este o alta viata, drept care tratam mortii nostri ca si cum ar fi fiinte vii, si lucram zi de zi gandindu-ne ca vom atinge aceasta alta forma de existenta. Noi insa am pierdut simbolismul si nu realizam cat ne-a saracit aceasta pierdere.
Urmasii acestei populatii disparute, (sec XVI este considerat momentul extinctiei acestei rase), continua sa lupte pentru pastrarea limbii, a obiceiurilor, a legaturii cu natura. Si azi se considera un pacat a vana mai mult de 13 animale deodata, pacat ce duce la pedepsirea fara intarziere a vanatorului lacom, chiar de catre animalele moarte. Intelepciunea strabunilor transmisa prin viu grai, este amenintata azi, cand toata lumea se lupta pentru integrare culturala.

Este mult prea mult de asimilat in asa de scurt timp: vrem o fereastra sa privim afara si sa ne organizam gandurile; si gasim cateva: unele vopsite ca o gradina verde care dau catre gradina; altele ca niste fante ce te obliga sa stai in ele oblic pentru a beneficia de vederea turnului Eiffel. Da, nu este o intamplare ca poti vedea faimosul monument din interiorul muzeului: arh. Jean Nouvel a incorporat aceste vederi in arhitectura obiectivului cand a conceput spatiul muzeului.

Miercuri 22 iunie
Am plecat de dimineata dar nu chiar, spre Opera: aveam in plan sa vizitez marile magazine de lux din zona Operei. Am intrat mai intai la Lafayette.
M-am strecurat printre portmantouri si manechine si am ajuns langa balustrada etajului unu de unde aveam o vedere de ansamblu a magazinului; am fotografiat din nou cupola superba “art deco” si buticile de parfumuri de la parter. Am intrat apoi la mgazinul Printemps si Buchara.
Am luat-o apoi spre Hotel de Ville, caci la BHW in fata, aveam intalnire cu o prietena sa mergem sa vizitam muzeul Arts et Metiers. Ploaia continua sa cada. De cand am venit, sambata, nu a contenit decat cateva ore in fiecare zi. Noptile sunt foarte reci, nu a venit inca vara la Paris. Eu, venind din tarile calde, adica direct de la Bucuresti (si inainte din Sicilia), consider foarte nepoliticoasa aceasta primire ce mi-o face Parisul.

Creat in 1794 de Abbe Gregoire, Conservatorul national de arte si meserii gazduit in biserica Saint-Martin-des-Champs, pastreaza si expune inventii si inovatii tehnice de mare importanta. Renovat in 1990 (o noua cladire este amenajata langa biserica) si in 2000, muzeul prezinta 3000 de inventii repartizate in 7 colectii si organizate in 4 perioade cronologice fiecare (1750; 1750-1850; 1850-1950; dupa 1950). De fapt totalul obiectelor este de 80,000 (cu 15,000 desene) din care 40,000 sunt la aceasta locatie.
La etajul II avem Instrumente stiintifice si Materiale; la etajul I avem colectiile referitoare la Constructie; Comunicatii; Energie; Mecanica.
Parterul detine sectia de Transporturi ce se extinde si in biserica, unde gasim expuse autoturisme reprezentative. Pendulul lui Foucault si avionul lui Bleriot se afla tot aici.
In muzeu se mai gasesc primele calculatoare mecanice din sec 17, calculatorul Creg 2 din 1985, metrul etalon si unitati de greutate, bicicleta Otto Safety 1879, Laboratorul lui Lavoisier, luneta binoculara, camera obscura pentru Dagherotip, o vioara din fibra de carbon si rezine epoxy din 1996, etc

Daghereotipia a fost prima tehnică fotografică reușită. Ea a fost dezvoltată de Louis Daguerre împreună cu Joseph Nicéphore Niépce. Niépce produsese prima imagine fotografică în cameră obscură folosind asfalt pe plăcuțe de cupru tratate cu ulei de levănțică, procedeu ce impunea expuneri îndelungate. Într-un daghereotip, imaginea se formează într-un amalgam de mercur și argint. Vaporii de mercur produși de încălzirea mercurului lichid sunt folosiți pentru developarea plăcuței de cupru acoperită cu un strat de argint devenit fotosensibil prin tratarea cu vapori de iod, ceea ce duce la formarea de cristale de iodură de argint pe suprafața argintată.

După moartea lui Niépce în 1833, Daguerre a continuat să cerceteze chimia și mecanica înregistrării imaginilor prin acoperirea plăcilor de cupru cu argint iodurat. În 1835, Daguerre a descoperit—după ce a spart din greșeală un termometru cu mercur—o metodă de a developa imagini expuse timp de 20–30 de minute. Rafinarea acestui proces avea să-i permită să fixeze imaginea—împiedicând înnegrirea argintului—cu o soluție puternică de săruri. În 1837, el a realizat o natură moartă cu matrițe de ipsos, o sticlă îmbrăcată în răchită împletită, un desen înrămat și o draperie—intitulată L’Atelier de l'artiste—care a fost primul daghereotip care a trecut cu succes prin procesul complet de expunere, developare și fixare.
Academia Franceză de Științe a anunțat procedeul la 9 ianuarie 1839. În același an, William Fox Talbot a anunțat dezvoltarea calotipului. Împreună, cele două invenții marchează anul 1839 ca an al inventării fotografiei.
Daguerre nu a obținut patent pentru invenția sa în Franța, dar guvernul francez i-a oferit o pensie. În Anglia, Miles Berry, în numele lui Daguerre, a obținut un patent pentru procedeul daghereotipiei la 14 august 1839. Aproape simultan, la 19 august 1839, guvernul francez a anunțat că invenția este un dar „oferit gratuit lumii”.

Binoclul este constituit dintr-o pereche de telescoape simetrice montate unul langa altul, si aliniate la un punct la distanta in aceeasi directie, permitand celui ce se uita prin el cu ambii ochi sa vada obiecte distantate in trei dimensiuni. Cel ce se gaseste aici este inventia parintelui Cherubin din Orleans, 1681.

Am iesit din muzeu desi erau multe de vazut si aprofundat.
Am mers pe jos pana la Catedrala Notre-Dame si am stat pe platforma din fata ei, printre turistii ce mancau sendwichuri si faceau de zor poze. Ba am rugat un grup de tineri sa-mi faca si mie o poza cu catedrala drept fundal. Mi-am dat seama ca desi sunt ani de cand vizitez acest loc, nu am nici o poza cu catedrala in care sa fiu si eu: eterna poveste a fotografului.

Seara mi-am intalnit alti prietenii la restaurantul “Fontain Chinoise”.

Joi 23 iunie. O bere la o braserie in drumul spre statia de metrou cred ca imi va limpezi gandurile.
Am gasit o braserie intr-o piateta ca o curte interioara, pe malul drept al Senei, nestiuta de mine inainte…Este un alt oras aici, un oras vechi medieval, tacut, separat de Paris, nepasator si calm. Cu berea rece si ingulerata, am iesit afara si m-am asezat la o masa cu scaunele acelea specifice de gradina din sec. 19; am visat la vremuri apuse, la legendele cetatii Lutece, la oamenii si intamplarile ce si-au lasat amprente pe aceste locuri…
Langa mine trei tineri isi savurau si ei berile…mai incolo o mama tanara intr-un grup de prieteni: baietelul ei plangea si era luat pe rand in brate de tinerii din grup; i se spueau snoave, era aruncat in sus, doar doar va tacea…dar numai cand cercul s-a inchis si el a revenit in bratele mamei a tacut multumit…Mai incolo, doi barbati in costume negre din acea stofa de lana fina englezeasca, discuta afaceri la o bere, ba chiar la mai multe beri…Pescarusi se lasa dusi in zbor de vantul care s-a intetit de cand ploaia s-a oprit.
Un soare timid, anemic incearca sa iasa printre nori…este straniu cum isi schimba fata acest oras cunoscut mie…regasesc peisajele lui Constable sub lumina gri-aurie a cerului tarcat oglindit de Sena.
Am constatat cu tristete ca s-au scurs cele cateva zile de vacanta la Paris si aveam parca si mai multe obiective de vizitat; erau restaurante, terase si biserici unde nu m-am oprit sa ma reculeg; am regretat ca nu mi-am pus mai mult in planul zilnic. Desigur au fost zile ploioase cand nu am putut sa-mi fac programul dorit.
Este greu de cunoscut un oras mare si vechi ca Parisul in cinci zile, dar si mai greu de a-ti face o impresie despre francezul obisnuit intr-un timp atat de scurt.

O prietena de a mea s-a oferit sa ma conduca la aeroport dupa amiaza, asa ca nu trebuia sa ma indepartez prea mult de hotel. Sunt locuri de vizitat si prin imprejurimi, magazine si poate chiar o galerie de arta, daca bine imi aduc eu aminte.
Dar cat mai zabovesc in acest loc, am sa trec in revista activitatile mele trecute.
Pe la ora doua a venit prietena mea, am pus bagajele in masina dupa care am luat directia aeroportul Charles de Gaule.

Mi-am luat bagajele din masina si ne-am despartit.
A durat insa o multime pana ce am reusit sa predau bagajele mari pentru avion caci computerele nu mergeau – era o pana de curent. M-am asezat la rand pentru vama, care a durat mai mult de o ora.
Am avut timp destul sa stau pe scaunele potocalii ale salii de asteptare, sa admir mocheta rosie, sa urmaresc avioanele care plecau sau veneau…S-a facut imbarcarea catre Canada cu o intarziere de 3 ore; nu mi se mai intamplase niciodata asa ceva; am trecut prin checking point si am luat-o prin burduful de legatura cu Boeingul 747 ce astepta ca un armasar naravas nerabdator sa-si inceapa drumul stiut numai de el.
M-am asezat pe locul meu, mi-am pregatit cartea, caietul si mi-am luat bun ramas de la Paris care, pentru a nu se dezminti, era tot ascuns sub ploaie.

Timpul a trecut parca mai repede decat la dus spre Europa. Am citit, scris in caietul meu si gata, am fost in Toronto. Nu a trecut o saptamana, si in dorinta de a ma reintorce in locurile pe care nu de mult le parasisem, m-am apucat sa redactez intamplarile din vacanta. Sper ca randurile mele sa indemne si alti pelerini sa-si ia tolba in varf de bat si sa se rupa de rutina zilnica pentru a merge sa se adape la izvoarele culturii si ale stiintei.


Nota Observator:

Mariana Popa este freelance writer in Toronto si se specializeaza in articole despre arhitectura, decoratii interioare, calatorii si natura. Poate fi gasita la ada@info-corp.com





Mariana Popa    10/8/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian