Despre ratiunile si tehnica loviturilor de stat - 23 august 1944
Cel putin într-o privintă, istoria s-a dovedit darnică cu mai toti tiranii secolului XX, si nu numai... Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler s.a. n-au dus lipsă de conjuratii si lovituri de stat ori de palat, în care ei au fost implicati, fie ca simpli conspiratori, fie ca subiecti ori ca autori, fie, de preferintă, ca victime.
Ilustrul publicist italian Curzio Malaparte le-a predat la timp elementele de bază ale fenomenelor, inclusiv acest principiu fundamental, preluat de la L.Trotki, care preferase să insiste asupra aspectului tehnic al problemei: „Pentru a prelua puterea într-un stat modern este nevoie de o trupă de asalt si de specialisti: echipe de oameni înarmati, aflati sub comanda unor ingineri"[1].
Cu astfel de „ingineri", nici n-a fost de mirare că învătăceii au devenit cu timpul, ei însisi, „maestri" în domeniu. Potrivit lui Trotki, o insurectie se traduce printr-o „lovitură de pumn dată unui paralitic"[2], în vreme ce Ignazio Silone, alt specialist reputat în materie, a descoperit chiar o „artă" a înfăptuitorilor. Unul dintre personajele sale preferate si mult stimate, un anume Toma Cinicul, a dezvăluit „scenariul", în sensul că, în ultimul act al unei lovituri de stat, este preferabil să survină fapta care „umple de onoare întreaga natiune si deschide larg portile happy end-ului"[3].
Desi lectiile si sfaturile n-au lipsit, surprinsi pe valul evenimentelor, autorii loviturilor de stat s-au prezentat - vai! - cu... lectiile nepregătite, nefiind în măsură să probeze când si cum se dă o lovitură de stat? Dacă există lovituri de stat patriotice, sau antinationale; progresiste, sau retrograde? Cât de mult se prelungesc consecintele în timp si spatiu ale puciurilor si, în egală măsură, cât costă ele, în bani si mai ales în vieti omenesti? Survin de regulă aceleasi situatii nedorite: uzurpatorii oferă de regulă exclusiv răspunsuri optimiste, pentru a se constata apoi că nimic nu-i sigur sub soare. Excludem situatiile în care, asemenea unor reactii în lant, un puci antrenează un altul, iar dictatorii, prinsi în sarabandă, oferă întocmai spectacole binecunoscute în istorie în care tronurile ori scaunele se prăbusesc unul după altul! În această serie s-a înscris si puciul de la 23 august 1944, care a fost departe de-a se fi dovedit unul sută la sută „curat", asa cum au intentionat demolatorii lui Antonescu. Ei s-au străduit să dovedească că a fost o lovitură de stat „fără probleme", chiar patriotică si progresistă, populată, în viziunea lor, doar cu eroi „pozitivi", iar în privinta urmărilor, ele nu au putut fi decât... luminoase.
Să recunoastem că în anul de gratie 1944 în România, zei sau semi-zei de-ar fi actionat, dar nu a fost posibil cât timp lumea era cuprinsă în flăcări. România, tară beligerantă, era disputată de atâtia, deopotrivă învingători si învinsi. Binevoitori si întelegători, românii însă au tinut pentru multe decenii data de 23 august 1944, când s-a proclamat capitularea în fată Armistitiului oferit de Stalin si aliatii săi anglo-americani, drept... zi natională, pentru ca numai finalmente s-o includă în rândul celor marcate de doliul national; cum a fost în esentă mereu si rămâne până astăzi[4]. Potrivit documentelor de care dispunem, în 1943-1944 Maresalul Antonescu a cunoscut în profunzime toate pregătirile opozitiei si ale Casei Regale vizând retragerea României din Axă si instaurarea, în conditii interne si internationale propice, a unui cabinet Constantin Sănătescu. Desi, cum s-a mentionat, până în ultimul moment, s-a păstrat ca alternativă, la insistentele liderilor „istorici" Iuliu Maniu si Dinu Brătianu, si varianta unui cabinet Antonescu. Maresalul, gratie îndeosebi notelor si „surselor" S.S.I.-ului, în baza rapoartelor Directiei Generale a Politiei si ale Inspectoratului General al Jandarmeriei[5], a avut cunostintă de toate actiunile, „la zi", ale tuturor adversarilor politici, inclusiv comunistii. Motivele pentru care n-a reactionat au fost numeroase, dar, în prima ordine, a prevalat convingerea-i intimă (nefondată) cum că problemele aflate pe agenda zilei se puteau rezolva numai cu el si prin el, ceea ce a constituit, după cum au dovedit-o derulările ulterioare, o eroare de proportii pentru un sef de guvern si de stat. Nu a functionat nici principiul că adversarul politic intern va fi actiona reticent si cu un înalt simt de răspundere, mai ales dată fiind gravitatea situatiei generale a tării si necunoasterea problemelor. De acest lucru si-a dat seama mai degrabă inamicul, precum, de exemplu, în septembrie 1944, când delegatia română reprezentând noile autorităti instalate după demiterea lui Antonescu, fiind convocată la Moscova pentru semnarea Armistitiului cu Natiunile Unite, liderul comunist Lucretiu Pătrăscanu s-a dovedit intrigat pe motiv că V. M. Molotov si URSS nu se manifestau aceeasi „receptivitate" fată de trimisii Bucurestilor la capitolul unor concesii admise României si în privinta cărora delegatii lui Antonescu fuseseră, anterior lui 23 august 1944, asigurati. Răspunsul primit din partea demnitarului sovietic, pe cât de sec, pe atât socant si de real: „Pentru că Antonescu reprezenta poporul român, iar dv. (nu reprezentati decât) o aventură!"[6].
Pe de altă parte, Maresalul - defectiune de viziune ori efectele mediului balcanic bucurestean? - nu a pus mare pret pe valoarea membrilor „Opozitiei" si nici pe sansa lor de reusită. Din multitudinea de documente, retinem rezolutia lui Antonescu pe un raport al S.S.I. din 23 iunie 1944, intitulat „Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilitătile de armistitiu ale României". Era exact cu două luni înaintea puciului, iar Maresalul, luând act de manevrele persoanelor implicate în preparative, le prezicea, fără pic de retinere, un „rol de ciocli care se pregătesc să moară omul si să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos si mai ales patriotic rol si-au asigurat". Cât priveste moralitatea complotistilor, niste „păioase", ei reprezentau „toate zdrentele (care) s-au adunat de vânt la colturi de stradă si gunoaie" [7]. Pentru desfăsurarea războiului mondial în ansamblu, luna august 1944 s-a dovedit a fi fost una dintre cele mai bogate în evenimente militare si politico-diplomatice decisive pentru determinarea cursului ostilitătilor într-un sens unic - prăbusirea Germaniei si, deopotrivă, a celorlalte state rămase fidele Berlinului. În context, România nu a constituit o exceptie, mai ales din perspectiva confruntării dintre cele două grupuri de armate care se înfruntau în zonă - Fronturile 2 si 3 Ucrainene, din partea URSS, si Grupul de Armate German „Ucraina de Sud" în cadrul căruia actionau si trupele române (în total, aproximativ 2.000.000 de oameni). În vara anului 1944 apropierea uraganului a devenit iminentă. La 23 mai 1944, în sedinta guvernului, Maresalul Antonescu a subliniat cum că „ „pe front se prevede în curând dezlăntuirea furtunii". General-colonel Hans Friessner, la putin timp după ce preluase comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud" si numai cu patru zile înaintea ofensivei sovietice în zonă, s-a declarat convins că sovieticii urmau să lovească între Prut si Siret. Si, în adevăr, în zorii zilei de 20 august 1944, după succesele în serie repurtate de Armata Rosie în toate sectoarele Frontului de Est, pe „verigile" care legau tinuturile Careliei de acelea ale Ucrainei apusene, Fronturile 2 si 3 Ucrainene s-au pus în miscare în cadrul operatiunii Iasi-Chisinău. A fost una dintre cele mai mari ofensive declansate în cursul celui de-al doilea război mondial si, în functie de rezultat, una „dintre cele mai reusite"[8]. Întrucât, avându-se în vedere că după numai trei zile s-a produs cotitura României în război, iar în zona Chisinăului Hitler a pierdut pentru a doua oară, si atunci definitiv, Armata a 6-a germană, desfăsurările militare din zonă au deschizând U.R.S.S.-ului „poarta Balcanilor" si, nu mai putin, a Europei Centrale. Totul a căpătat, în viziunea unuia dintre cei mai de seamă istorici militari ai veacului XX, l-am numit pe faimosul istoric militar si strateg britanic Sir Basil Liddel Hart, proportiile unui nou Stalingrad[9].
Insuccesele trupelor germane si române au fost rapide si tulburătoare[10]. Între 20 si 22 august 1944, Maresalul însusi s-a deplasat în zona frontului, la Bacău, la Comandamentul Armatei a 4-a române si la Tg. Ocna, la Statul Major al lui Friessner. Pericolul ce se profila asupra României era imens - tăvălugul sovietic ameninta însăsi inima României, Capitala si zona petroliferă, ambele de însemnătate vitală pentru continuarea războiului. Este adevărat că Maresalul Antonescu mai dispunea de câtiva „asi în mansetă" pentru a mai spera să răstoarne cumva cursul operatiunilor militare, dar, în primul rând, nădăjduia să stăvilească ofensiva inamicului pe aliniamentul Focsani - Nămoloasa - Brăila. Pentru aceasta, l-a avertizat Maresalul pe Friessner, la 22 august 1944, se impunea ca, prin eforturi conjugate, trupele germane si române să bareze înaintarea Fronturilor 2 si 3 Ucrainene înainte ca ele să atingă faimoasa linie de apărare, pentru că, în caz contrar, România avea să fie „pierdută". Conducătorul statului român a dezvoltat un atac fulminant la adresa Înaltului Comandament german în privinta modului în care nu reusise să organizeze apărarea României[11], pentru ca, finalmente, să cuteze a prevedea cu deplină luciditate: „Fără Maresalul Antonescu, România ar fi poate astăzi o jertfă a anarhiei si a puterilor dusmane Germaniei"[12]. Era însă, deja, prea târziu!
Ajungem la episodul cardinal - arestarea Antonestilor. Din radiografia zilei de 23 august 1944 , desprindem următoarele: La 23 august 1944, în epicentrul evenimentului - arestarea Antonestilor (la Palatul Regal din Calea Victoriei) s-au aflat cel putin 30 de persoane, care, ulterior, au depus mărturii, verbal ori în scris[14]. Calitatea surselor, în functie si de aceea a oamenilor, diferă si, se întelege, valoarea probelor este inegală. „Izvorul" Ioan de Mocsonyi-Styrcea este (asemenea personajului, care în 1947-1963 a răvăsit închisorile comuniste) execrabil, deci inutilizabil; altele sunt aproximative, atestând clar dorinta autorilor de-a se propulsa tardiv pe roluri marcante în desfăsurarea faptelor (în ordine, D. Dămăceanu, Emilian Ionescu, C. Sănătescu, asadar, toti militari); nu lipsesc probele dezinhibate (Lucretiu Pătrăscanu, Bellu Zilber), nici cele dezlânate (Emil Bodnăras, C. Agiu), după cum nici altele „fardate" si voit studiate (Regele Mihai, diplomatii de la Curte). În categoria, rară, a mărturiilor sistematice si precise le includem pe cele datorate lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. I. Brătianu, Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, Grigore Gafencu si Eugen Cristescu, iar în cea de exceptie, cuprinzând relatări si declaratii prompte si exacte, unele chiar adnotate (chiar dacă în închisoare), care rezistă tuturor confruntărilor, se înscriu toate materialele bucurându-se de girul Maresalului Antonescu. Faptul nu este întâmplător, de vreme ce, în 1944-1946, era cel dintâi interesat de aflarea si stabilirea adevărului. Este un element remarcabil, care recomandă precis sursele fundamentale, de la care trebuie să pornim si la care să revenim în analize. Dintre documentele ce poartă semnătura Maresalului, distingem ca fiind de o valoare exceptională:
- Documentul intitulat „Însemnări din celulă", asternute într-o agendă din 1930 a Regelui Carol II, chiar în seara demiterii (aprox. între orele 21 si 23), după ce Maresalul si Mihai Antonescu au fost încuiati în asa-zisa cameră-safé a Casei Noi. Documentul, tinut ascuns vreme de decenii, a fost scos la lumină, în 1980, de către Gh. Teodorescu (fost în garda Palatului) si se păstrează în original.
- Detaliile furnizate de I. Antonescu în cursul interogatoriilor conduse de Avram Bunaciu, la 15 si 20 aprilie 1946, în cadrul pregătirii procesului „Marii Trădări Nationale" din 6-17 mai 1946. De retinut că ex-maresalul a revăzut si corectat, cu acribie stiintifică, toate filele dactilografiate ale interogatoriilor si, în unele cazuri, nemultumit, a solicitat să fie re-audiat. Asa s-a întâmplat cu textul primei audieri pe tema 23 august 1944, când pe marginea interogatoriului din 15 aprilie 1946 a consemnat:
„Declaratiile (mele) nu sunt înregistrate total si nici în propriile fraze (exact). De aceea apar atât de incoerente. Maresal Antonescu"[15].
În consecintă, Avram Bunaciu l-a chemat pe detinut la un nou interogatoriu, la 20 aprilie 1946, din care extragem fragment care urmează. Juxtapus textului amintit al „Însemnărilor din celulă", textul ne oferă, fără discutie, descrierea cea mai completă si veridică, exactă a desfăsurării audientei istorice de la Palat din 23 august 1944 (aproximativ între orele 15,15 si 17,30) . Să-l parcurgem: „[...] Mergând la Palat [în după-amiaza de 23.8.1944], l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu si am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemti. Tevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în fata lui Mihai Antonescu si Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut si că asteptăm numai un răspuns de la domnul Clodius si scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se scoală si spuse: «Vi le aduc eu». Regele a iesit din cameră si după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldati din garda Palatului[17] cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «misel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ti-e rusine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteti arestat fiindcă nu ati vrut să faceti armistitiu» si i-am răspuns «Cum îndrăznesti să afirmi că nu am vrut să fac armistitiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta Sănătescu a făcut semn soldatilor să ne scoată (din „Salonul Galben"). Am fost băgati într-o casă de fier în care-si tinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l «Ceausu»[18] care ne-a dus într-o casă de la periferie (în Bucuresti) unde am stat 8 zile (până 30 august 1944), când rusii ne-au ridicat si dus la Moscova"[19].
Ce se desprinde, în mod sigur, din textul de mai sus, care repetăm, trebuie coroborat cu Însemnările din celulă ale Maresalului, precum si cu alte mărturii? Neputând cuprinde totul, vom proceda selectiv, retinând esentialul si surprinzând mobilul faptelor întâmplate:
- În 22-23 august 1944, Antonescu luase ferm decizia de a încheia Armistitiul cu Natiunile Unite, lucru comunicat si, deci, bine cunoscut complotistilor.
- I. Antonescu fusese rugat de fruntasii partidelor istorice (Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, I. Mihalache, Gh. I. Brătianu, C. Titel Petrescu) să conducă el operatiunea de semnare a armistitiului.
- Maresalul fusese ferm convins până atunci că retragerea României din Axă si semnarea armistitiului trebuiau realizate numai după avertizarea lui Hitler. De altfel, în seara de 22 august, revenind de pe frontul din Moldova, el i-a exprimat precis lui Carl Clodius, pe care l-a primit la Presedintia Consiliului de Ministri din Bucuresti, intentia ca România să se desprindă de Axă, precizându-i că mai astepta răspunsul Berlinului încă 24 de ore, până la 24 august 1944, orele 18,00. Dar, în clipa în care, la Snagov, în 23 august 1944, aproximativ la ora 11,00, Ion Antonescu a căzut la întelegere cu Gh. I. Brătianu, în prezenta lui Mihai Antonescu, vice-presedintele Consiliului de Ministri si titularul Externelor, ca istoricul să-i aducă o „scrisoare de garantie" semnată de liderii istorici în sensul că ei erau de acord cu conditiile armistitiului (cedarea provinciilor istorice din Est în folosul U.R.S.S., despăgubirile de război etc.), din acel moment, asadar, Maresalul s-a declarat dispus să nu mai astepte „acordul" lui Hitler.
- De „scrisoarea de garantie", Antonescu avea nevoie la vizita anuntată telefonic de la Snagov Palatului Regal pentru ora 15,00, de fată fiind chiar Gh. I. Brătianu. La rândul său, istoricul se angajase ferm să aducă documentul până la ora 15,00 dar, nefiind posibil, s-a deplasat la Presedintia Consiliului de Ministri din Bucuresti, în jurul orei 15,00, pentru a-i face cunoscut lui Mihai Antonescu acordul deplin al liderilor istorici, urmând să prezinte „scrisoarea de garantie" în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio. Putem presupune că Mihai Antonescu nu l-a înstiintat imediat pe Maresal asupra acestei comunicări, dat fiind, probabil că avea s-o facă la Palat, unde aveau să se întâlnească în minutele următoare la Rege, unul (Mihai Antonescu) ajungând mai devreme, iar celălalt (Ion Antonescu) cu oarecare întârziere. Ne conducem după condica de audiente la Rege, aflată în păstrare la Biblioteca Academiei Române, unde se mentionează „intrările" la Palat: Mihai Antonescu - ora 15,00, Ion Antonescu - ora 16,15.
- Mihai Antonescu, care, înainte de sosirea Maresalului, s-a întâlnit cu Regele si generalul Constantin Sănătescu pret de 20 minute, le-a expus această „desfăsurare de forte", precum si intentia de-a pleca cu avionul la Ankara pentru a negocia cu Aliatii, mai ales că în 22-23 august 1944 făcuse patru interventii diplomatice oficiale si urgente prin Ankara.
- Regele l-a rugat pe ministrul de Externe să rămână la Palat, urmând a reveni o dată cu Maresalul, când acesta avea să ajungă în Calea Victoriei.
- Această pauză, de numai 30 de minute si care s-a ivit întâmplător, avea să le fie fatală Antonestilor, dar iată cum si de ce:
- Suveranul, reîntâlnindu-se în răstimpul cu colaboratorii săi, în biroul regal de lucru din Casa Nouă, situat vizavi de Salonul Galben, unde aveau să fie primiti si arestati Antonestii, a fost sfătuit de complotisti să-l preseze pe Maresal să semneze imediat armistitiul.
- Este posibil ca Mihai Antonescu să nu-l fi înstiintat pe Ion Antonescu de acordul verbal adus de Gh. I. Brătianu la Presedintie înainte de ora 15,00, desi nu credem[20]. Admitând că l-a înstiintat, Maresalul mai mult ca sigur a apreciat gestul ca insuficient si, de aceea, în cursul ultimei audiente la Rege, nici nu l-a avut - după cum deducem din „Însemnările din celulă" - în consideratie. Numai asa se explică cum, venit pentru a discuta solutia Armistitiului, Maresalul a respins sugestiile si solicitările presante ale Regelui în directia unui armistitiu imediat. În plus, Antonescu venise la Rege ca să-l informeze, iar nu să-i raporteze ori să realizeze ceva (armistitiul!) împreună. Înainte de orice, Maresalul nu era omul - nici chiar în acele momente cruciale - care să asculte recomandările Suveranului, un „copil", cum l-a calificat de altfel în cursul întrevederii, iar aceasta pentru că în problema armistitiului Conducătorul avea deja planul său si n-a admis sugestiile venindu-i din partea „cuibului de vipere" de la Palat.
- Din aceste contradictii si neîntelegeri avea să rezulte, putin după ora 17,00, respingerea de către Maresal a sugestiilor Regelui, iar, finalmente, arestarea Antonestilor!
- Care era deosebirea de solutii între cele două tabere - complotisti si victimele posibile ale inversării de situatii? Una enormă, si anume:
- Regele si echipa sa apreciau că era suficient să se anunte arestarea Antonestilor si întoarcerea armelor, pentru ca Aliatii - iluzie desartă - să se grăbească să ofere României Armistitiul, si încă în cele mai bune conditii! Or, se cunoaste prea bine, nu avea să fie asa. N-a fost admis nici un Armistitiu, iar presa internatională („Times", „New York Times" s.a.) de a doua zi s-a precipitat a vorbi despre capitularea României , care, efectiv, se produsese.
- I. Antonescu urmărea, dimpotrivă, ca să se încheie efectiv un Armistitiu, pentru un anume segment al frontului, si ale cărui consecinte, mult mai favorabile decât ale unei capitulări de genul celei mentionate, ar fi fost incontestabil pozitive!
În aceasta a constat esenta faptelor desfăsurate. Imediat, trupele sovietice au ocupat România, ele fiind literalmente „aduse", iar guvernul Constantin Sănătescu, tocmai instalat, surprins si dezamăgit, avea să protesteze cel dintâi împotriva situatiei intervenite. Efectele loviturii de stat, departe de-a fi fost „convenabile", începură să se repercuteze chiar împotriva complotistilor si, în perioada imediat următoare, deopotrivă cei victoriosi si cei învinsi la 23 august 1944, aveau să suporte din plin consecintele de cataclism ale unui act istoric înfăptuit în pripă si prost conceput. Era, poate, răzbunarea istoriei, la care aveau să se refere Ion Antonescu, în detentie la Moscova ori la Bucuresti (1944-1946)? Sau, după cum au întrevăzut victimele complotului, „blestemul Maresalului"?! Nu stim, cu toate că raportul de cauzalitate nu era nicidecum fantezist. Astăzi, în temeiul documentelor si a extinderii distantei care ne separă în timp sau de „ oamenii cari au fost" (după expresia fericită a inegalabilului Nicolae Iorga), este posibil să conchidem că la 23 august 1944 a intervenit trădarea! Fie numai pentru că, de exemplu, în acel moment, Tara era încă, asa cum a fost oricând după 22 iunie 1941, într-un război national, pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, premisă a refacerii României Mari, si pentru distrugerea comunismului. Or, din clipa următoare arestării echipei Maresalului Antonescu si anuntării „Armistitiului", s-a produs ocupatia brutală a Armatei Rosii. De unde până atunci România fusese un satelit al Germaniei, în acel moment s-a declansat, în plus, procesul comunizării fortate a tării, iar Armata Română a fost trimisă pe Frontul de Vest fără ca Bucurestii să primească - cel putin în compensatie, precum Italia - statutul de cobeligerantă. Oricât de scumpă ne-ar fi obiectivitatea, implicarea unor personaje în desfăsurarea unor fapt nefaste, cu grave consecinte immediate ori străbătătoare în timp peste decenii, nu trebuie în nici un fel să întunece judecata istoricilor.
[1] Cf. Curzio Malaparte, Tehnica loviturii de stat, Bucuresti, Editura Nemira, 1996, p. 99.
[2] Cf. Ignazio Silone, Scoala dictatorilor, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 144.
[3] Ibidem, p. 148.
[4] Aurel Sergiu Marinescu, O contributie la istoria exilului românesc, vol. 5, Bucuresti, Editura Vremea, 2005, p. 15.
[5] Vezi Arhivele Nationale ale României. Arhivele Istorice Centrale, Bucuresti (în continuare, se va cita ANIC), fond Presedintia Consiliului de Ministri – Serviciul Special de Informatii, dosar 6/1940; idem, dosar 10/1943; idem, dosar 25/1943; idem, dosar 64/1943, vol. I-II; idem, fond Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 244/1944.
[6] Aurel Sergiu Marinescu, O contributie la istoria exilului românesc, vol. 5, p. 18-19.
[7] ANIC, fond Presedintia Consiliului de Ministri – Serviciul Special de Informatii, dosar 30/1941, f. 73. Vezi, de asemenea, Mircea Bălan, Istoria trădării la români, II, editia a II-a, Timisoara, Editura Eurostampa, 2002, p. 402 si urm.
[8] Henri Michel, La Seconde Guerre mondiale, II, Paris, PUF, 1969, p. 209.
[9] B. H. Liddell Hart, History of the Second World War, London, Cassell, 1971, p. 585.
[10] Platon Chirnoagă, Istoria politică si militară a războiului României contra Rusiei Sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, editia a IV-a, Iasi, Editura Fides, 1998, p. 328-329.
[11] Ibidem, p. 338-342.
[12] Ibidem, p. 342.
[13] Vezi Gh. Buzatu si colaboratori, Istoria unei zile, Iasi, Editura Academiei, 1979.
[14] Gh. Buzatu, coordonator, Maresalul Antonescu la judecata istoriei, p. 274-278; Eftimie Ardeleanu, Armata si actul de la 23 august 1944, în mss. (referat la doctorat, aprilie 2000); Alexandru Osca, Protagonistii actului de la 23 august 1944. Destăinuiri contemporane, în „Revista Istorică", Bucuresti, t. XV, nr. 5-6/2004, p. 27-42; Gh. Neacsu, ed., 23 august 1944 în arhivele comuniste, Bucuresti, Editura Majadahonda, 2000; general-maior M. Varia, 23 august 1944. Studiu, Bucuresti, 1993 (xeros); relatarea generalului Aurel Aldea (editor Claudiu Secasiu, revista "22", nr. 34/1998, p. 8-9); relatările lui Corneliu Coposu (apud Gh. Onisoru, Instaurarea regimului comunist în România, Bucuresti, 2002, p. 118-120) si Gh. Brătianu (apud Gh. Buzatu, Claudiu Secasiu, Din arhiva istorică a României contemporane, I, în "Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie ", Iasi, t. XXII/2, 1985, p. 679-684; Traian Golea, Actul de la 23 august 1944, văzut de Regele Mihai ca autor. Critici: Horia Sima, Pamfil Seicaru, C. W. Forester, Hallandale/Florida, Studii Istorice Românesti, 2001; Gh. Buzatu, Cezar Mâtă, Complotistii de la 23 august 1944. Câteva biografii paralele, în Gh. Buzatu, V. F. Dobrinescu, Horia Dumitrescu, coordonatori, România si al doilea război mondial, Focsani, Editura DMPress, 2000, p. 297-337.
[15] Arhiva CNSAS, Bucuresti, fond 40 010, "Tribunalul Poporului", 1946, vol. 44, f. 108.
[16] Cf. si relatarea lui Ion Mihalache, după declaratia lui Eugen Cristescu din 14 aprilie 1946 (apud Cartea Albă a Securitătii, I, p. 259).
[17] Adăugat de ex-maresal în text.
[18] Emil Bodnăras.
[18] Arhiva CNSAS fond 40 010, vol. 44, f. 169-170; cf. si Procesul Maresalului Antonescu, vol. 3, editor Marcel-Dumitru Ciucă, Bucuresti, 1998, p. 444-445.
[20] În varianta I a interogatoriului din 20 aprilie 1946, Ion Antonescu a tăiat fraza următoare privind promisiunea lui Gh. I. Brătianu de-a reveni cu "scrisoarea de garantie": „N-a sosit nici el [Gh. I. Brătianu], nici Mihalache până la ora 3, când aveam audientă la Rege" (Arhiva CNSAS, fond 40 010, vol. 36, f. 84-85).
[21] Vezi Gh. Buzatu, ed., Românii în istoria universală, vol. II/2, Iasi, 1988, passim.
|
Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu 8/21/2011 |
Contact: |
|
|
