Note personale : In tramvai ca la teatru
S-a împlinit anul acesta un veac de când în Răsinari s-a născut Emil Cioran. Putini oameni ca el a dat tara aia. Nici Franta care i-a fost refugiu si cuib pentru întreaga viată, n-a dat foarte multi ca el. Cioran a fost, spre mândria noastră, un diamant cu tăietura foarte rară. El si-a iubit si si-a negat originile într-o împletitură cum nu s-a mai văzut: "Acest blestemat, acest splendid Răsinari."
Si Răsinarii si noi toti îmi pare că-l iubim din ce în ce mai mult pe cel ce-a fost cel mai rafinat gînditor al secolului douăzeci. Sibienii cu sigurantă. De aceea teatrul de acolo, regizorul Gavriil Pinte, au făcut în cinstea lui un spectacol cum nu stiu unde s-o mai fi văzut: în tramvai de la Sibiu la Răsinari si înapoi. Spectatori? Atîtia cîte scaune are vagonul.
Plouase dimineata si desi iesise un pic de soare, pămîntul si pădurea Dumbrăvii Sibiului abureau. Din copaci se mai scuturau picături mari de apă rămase de la ploaie. Greu de priceput ce o să fie. Si greu de priceput si după aia. Spectacolul are (cred că se mai joacă si acum) o coloratură expresionistă, legată poate de atmosfera anilor de tinerete ai lui Cioran, când scenografia mai ales, dar si regia teatrului au părăsit conventiille ca să-si mărească puterea de sugestie. Povestea din tramvai, amintirile frumoase si mai putin frumoase, reflectiile lui Cioran, detaliile crainicului sau crainicei, se întretaie cu scene uneori macabre, jucate în"statiile" de la marginea pădurii, în decoruri stranii. Cred însă că nu e nimic de spus înainte de a-l lăuda pe Cioran-actorul, adică pe Marius Turdeanu. Dacă ar fi fost mai bătrân, m-ar fi împins la gîndul că s-a întâmplat minunea: a înviat Cioran. Doar o clonă, nu un copil al lui, ar fi putut să-i semene asa de mult în toate. Statura, înfătisarea, frumusetea privirii, gentiletea, m-au făcut să cred că nici un alt rol n-o să i se potrivească mai bine decît acela al lui Emil Cioran. Privind pe geam în zgâltâiturile tramvaiului, cu un pahar de vin în mînă, trist si indecis, amintindu-si cu voce tare de copilărie si de Răsinari, de atîtea rele câte i-au dat viata, era un adevărat Cioran. "Nimeni nu-i sigur de ceea ce este el de fapt, nici de ceea ce face." "Intotdeauna am trăit cu constiinta imposibilitătii de a trăi, iar ceea ce mi-a făcut existenta suportabilă este curiozitatea de a vedea cum voi trece de la un minut, de la o zi, de la un an la altul."Tăcea apoi si povestea continua din gura unui cronicar-femeie, o zână albă ce sedea în spatele tramvaiului, oftând, tinîndu-i isonul sau combătându-l pe filozof cu propriile-i cuvinte: "M-am mirat întotdeauna văzând cît de vii, de firesti, de inatacabile sunt sentimentele josnice. Cînd le trăiesti, te simti înviorat, reintegrat în comunitate, la acelasi nivel cu semenii tăi."
Ajunsi în Răsinari, printre pietoni si vehicule, am coborât pentru o altă scenă si pentru un pahar cu vin din cel de-al lui "Cioran. Acolo, sub privirile trecătorilor, demonii si zânele lui Cioran au ars în doua corturi albe " partea pozitivă si negativă a simbolurilor finite", cum ar fi zis regizorul. Intoarcerea a fost si mai ispititoare. Spiritul lui Cioran si jocul de teatru ne vrăjiseră deja.
Am coborît în final acolo unde ne urcasem, dar tramvaiul si-a continut călătoria cu zâna albă în fată, în căutarea duhului si cu Cioran în coada lui despartindu-se de noi, de lume, de…Ne-a lăsat ca si Cioran cel adevărat să-i păstrăm amintirea si să-i ducem dorul.
N-am spus cîti turisti, câti pierde vară, au urmărit cu gura căscată tramvaiul pe traseul lui la dus sau la întors. Asa ceva nu se văzuse.
Cu o săpatămînă înainte, pentru că spre rusinea mea nu văzusem încă Răsinariul, l-am vizitat pe îndelete. Mi-a plăcut mai mult decît oricare sat pe care l-am văzut vreodată. Nu mă mai mir acum de ce tînjea Cioran atîta după satul lui si dupa Coasta Boacii. Toti sătenii stiu de interesul turistilor pentru locul lor, asa că nu mi-a fost prea greu să dau de drumul către Coasta Boacii. Nimic amenajat pe strădutele întortocheate, pline de găini, de cocosi sfătosi si de pisoi. Undeva am dat cu ochii, fără să mă astept de casa în care se născuse Goga. O casa umbrită, obosită, căreia în afara unei plăci indicatoare, nici o altă grijă nu părea să i se fi dat. Ce păcat! Mi-am continuat urcusul însotit de o familie tînără de englezi care îsi aduseseră copilasul si cătelul să vadă celebra Coastă a Boacii. De sus, după cum mi se spusese, se vedea întregul Răsinari, dar doar ochii băietasului Emil fuseseră în stare să-i mîngîe cu adevărat toate colturile, întreaga lui splendoare. In sat, undeva în mijloc se află casa în care a locuit cândva familia lui Emil Cioran. Nu este încă o casă memorială din lipsa banilor. Cred că dacă doar un leu ar fi să fie pus într-o cutie de fiecare călător, de fiecare admirator al gînditorului Cioran, n-ar fi mult de asteptat pentru a strânge banii necesari. Ca într-o glumă proastă, cineva a asezat în fata casei un bust de gips al scriitorului. Mai bine se lipsea. Să-i treacă oare prin minte unui milionar sau miliardar autohton să cheltuiască pentru memoria lui Cioran sau a lui Goga profitul lui pe 15-20 minute? Să vrea să fie un Mecena? Dar de ce să nu vrea să fie soferul încă unui Maybach sau Bugatti cu care să-si sperie mahalaua? Să ne consolăm cu sfatul vorbei ăleia românesti care spune că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Nu bani, căci Dumnezeu nu cere bani.
Toronto / august 2011
|
Viorel Neacsu 8/18/2011 |
Contact: |
|
|
