Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002


Cărti în lucru : Ingerul in oglindă

„Omul este ceea ce-si aduce aminte de sine că este”
-Nichita Stănescu-


„Nu cine esti interesează, ci care-ti este sinele. Căci sinele tău este mai vast decât tine si adevărul tău devine, într-un sens, dezmintirea ta.
Iar sinele, care a rupt cercul eului, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul miscător în care te adeveresti în adânc”

-Constantin Noica-


„În viata fiecăruia are loc un moment de maximă intensitate. Atunci trebuie să stii să te accepti. Este momentul în care esti ceea ce esti si totodată ceea ce vei fi.”

-John Fowles-

__________


Rezerva era micută si deosebit de curată. Două paturi albe, cu noptiere melaminate în aceeasi culoare, în fata ferestrei, o măsută cu două scaune tip, cu spetează curbată, perdele imaculate cu un desen simplu, în romburi. Pe jos, gresie cu un model discret, niste buchetele de flori roz pal. Într-un colt al camerei, chiuveta, străjuită de prosoape si două pahare la oglindă în care se răsfătau măruntisuri de toaletă intimă, periute, pastă de dinti. Alături, un creion dermatograf, ruj de buze, cîteva creme de fată si un flacon pulverizant cu apă de colonie.
Cineva se foi în asternut si Olivia deschise brusc ochii. Fixă un timp patul alb, deasupra căruia se odihnea o lustră cochetă, cu doar două abajour-uri în formă de crini albi. Încercă să se orienteze. Camera îi era cu desăvîrsire necunoscută. Cercetă cu ochii în jur în speranta că va găsi măcar un obiect familiar. Nu reusi să-si amintească de câtă vreme stătea aici si nici cum ajunsese. Instinctiv, duse mâna la frunte si degetele i se împotmoliră într-un bandaj strâns, care-i ascundea părul. Asadar, avea o rană la cap. Dar unde? Îsi pipăi cu teamă crestetul, cutreierându-l, de câteva ori, centimetru cu centimetru. Nu reusi să localizeze vătămătura. Deocamdată n-o durea nimic.
Pe noptieră, câteva analgezice si o cutiută cu un unguent, alături de telefonul vernil, cu discul metalic. Le studie pe rând, curioasă. La marginea patului, o pereche de papuci de catifea verde, cu câte un pompon galben. I se părură străini si reci. Nimic nu era al ei în această cameră de spital unde se trezise pe neasteptate. Lucruri necunoscute o înconjurau cu un soi de ostilitate. Încercă să se ridice în capul oaselor. Nu-i fu prea greu. Încurajată de acest mic succes, dădu pătura la o parte, descoperindu-si picioarele bine formate care-i ieseau din cămasa de noapte din finet roz pal. O usoară stare de ameteală si sfâsiere o cuprinseră si fu gata să renunte. Închise ochii. Încet-încet, lustra îsi încetă pendularea si reveni la pozitia initială. Îsi învinse starea de slăbiciune si-si făcu din nou curaj. Când puse picioarele pe podea, îsi zise că n-are de ce să se teamă. Cu un gest brusc îsi înlătură pătura din jurul mijlocului si se ridică în picioare. Făcu doar câtiva pasi spre chiuvetă si auzi o voce:
-Papucii... De ce nu-ti iei papucii?...
Din celălalt pat, doi ochi căprui, vioi, o cercetau cu insistentă si oarecare simpatie.
-Nu sunt ai mei si nu obisnuiesc să port lucruri străine, se scuză Olivia.
Ochii vecinei de cameră se rotunjiră firesc, a mirare si pacienta îsi tugui buzele nemultumită.
-Dar chiar mama dumitale ti i-a adus ieri, împreună cu prosopul, periuta si pasta de dinti...
Se întoarse spre pat si-si introduse picioarele reci în papuci. I se potriveau bine. Nu erau chiar noi, dar erau primitori, căptusiti cu blănită albă. Picioarele ei se relaxară si o senzatie de confort o cotropi dintr-o dată. Simti nevoia să se aseze. Erau papucii ei, dar nu-i recunostea. Nu-si amintea să-i fi încăltat vreodată.
Colega îi zâmbea îngăduitor si în dorinta de a lega o conversatie o întrebă prompt:
-Cum te cheamă?...
Olivia o fixă expresiv si întredeschise buzele ca pentru a rosti un nume. Cuvintele însă refuzau să-i vină în minte. Făcu un efort. Mici broboane de transpiratie îi înfloriră brusc la rădăcina nasului. „Ei, asta-i culmea!...O să creadă că sunt nepoliticoasă si nu vreau să-i răspund.”
I se făcu brusc jenă si rosi puternic.
Vecina de pat părea contrariată. Crezu câteva momente că întrebarea n-a fost auzită si repetă ceva mai tare:
-Pe mine mă cheamă Doina si sunt profesoară de pian. Pe dumneata?...
Se simtea din ce în ce mai stânjenită. Constată cu stupoare că nu-si aduce aminte cum se numeste. Realitatea aceasta o izbi puternic ca un vânt nemilos si simti din nou acea stare de sfâsiere vecină cu lesinul. Făcu un efort vizibil să îngaime câteva scuze, dar încercarea nu-i reusi. În cele din urmă izbucni într-un plâns convulsiv care-i zguduia umerii si întregul trup îi fu cuprins de spasme.
Doina mai mult intui ce se petrece cu vecina ei si coborî încet din pat. Luă de pe tăvita asezată pe noptieră un pahar, îl clăti si-l umplu cu apă. I-i oferi femeii care continua să se zbuciume pe pernă.
-Bea putină apă. Gata, gata. Linisteste-te. Te rog să mă ierti. N-am vrut să comit o indiscretie. Dacă nu vrei, nu-mi răspunde. Dar mă gândeam că poate vom avea mult timp de petrecut împreună si n-ar fi rău dacă am mai schimba câte o vorbă. Te rog, iartă-mă. Nu vreau să te supăr. Vom vorbi altă dată.
Se cuibări ascultătoare în pat, cealaltă o înveli până la bărbie cu gingăsie si grijă aproape maternă, să n-o atingă la cap si se întoarse cu pasi usor spre patul ei. Pe noptieră o astepta o carte deschisă. Intrigarea îi slăbi pe măsură ce se adâncea în lectură. Din când în când, arunca priviri scurte spre patul Oliviei dar aceasta respira cu regularitate. „E zdruncinată rău, sărăcuta...Să fiu mai atentă cu ea până si-o reveni.”
Simtea o undă de simpatie pentru femeia aceasta, aproape de vârsta ei, bandajată la cap si care nu voia să-i răspundă la întrebări, să închege o conversatie care le-ar mai fi umplut timpul. „O să mai încerc mâine”, gândi împăcată înainte de a adormi cu volumul pe piept si mâinile sub cap.
Timpul se rostogolea ca de obicei, neînduplecat, ca un tăvălug mut, peste trupurile celor două femei aflate întâmplător, în aceeasi rezervă.


**********



DIN JURNALUL DONEI PRIGOR


Octav era gelos pe cărtile mele. Îmi interzicea cu vehementă orice lucru ce depăsea sfera lui de întelegere. Voia să mă tină din frâu, asa se scuza. Din care frâu?...E posibil asa ceva? Iată că da. Mereu mă ameninta că-mi arde cărtile sau că mi le aruncă pe fereastră de la etaj. I se părea că afectez mai mult timp lecturii decât lui însusi. Am trăit cu teroarea aceasta, învătând treptat să mă ascund, să-mi îngrop darurile pentru un timp mai prielnic. Când i-am cumpărat, cu banii de cosnită, pe Ion Caraion si Ben. Corlaciu, fără să i le mai arăt, aveam deja experientă în arta disimulării. Nu mai puteam da înapoi. Îmi apăram cărtile cu disperarea unei mame care-si ocroteste cu propriul trup, copiii firavi. Sufletul meu le era pavăză.
Timpul prielnic a sosit, într-adevăr, mai târziu si eu m-am aflat deodată în fata unei foi de caiet, nehotărâtă, nestiind de unde să încep a-mi înnoda firul gândurilor. Nimic nou sub soare. Asa vor fi început toti sau cei mai multi dintre slujbasii condeiului. Cuvintele au refuzat mult timp să treacă barierele nevăzute, să devină palpabile, apoi, stăruind stângace pe foaia aceea, parcă pentru a-mi aminti ceea ce trebuia făcut demult. Ele au fost singurele mele martore, suport al viselor si al neîmplinirilor de până atunci. Cineva spunea: Chiar si dictionarele sunt locuri comune! Dar, de vreme ce au fost născocite de altii si ni se îngăduie să le folosim, de ce să n-o facem?...
De atunci, bucuriile mari si mici le cern prin filtrul acestei nebănuite faceri. Drămuit, ca să nu se piardă nimic. Nici un cuvânt, nici un sens nu trebuiau să-mi scape. Totul reîncepea, căpătând un înteles nou, de la acest prag, pe care, dintr-un avânt juvenil, am cutezat să-l sar, să mă încumet. Iuresul care a urmat e acaparator si tentant si mi-a dăruit neprevăzute satisfactii si bucurii spirituale.
Jumătate uitare – jumătatea aducere aminte, am început să străbat coridoarele nesfârsite ale fanteziei, încercând să adun, să scad, să îmbin, să înlătur, să caut măsura exactă a ceea ce simt.
Schimbând câteva vorbe de troc la Portile Arcadiei mele, mă întorc la jurnalul acesta spiritual, ucenicia mea esentială, ca după un drum lung, istovitor si plin de hătisuri, dar cu temei, când, în sfârsit ajungi obosit, dar multumit că esti iarăsi acasa fiintei în care sălăslui.

*


Un clinchet usor de flacoane o făcu să se miste în asternut si să suspine. Vag, îsi dădu seama că o umbră se învârtea pe lângă patul ei. Îi întunecă o clipă fata si ea făcu efortul să deschidă ochii. Mijindu-si genele, întrezări silueta vecinei de pat, aplecată asupra sa. Vru să-si aleagă o pozitie mai convenabilă dar simti că mâinile îi erau tintuite. Brusc făcut ochii mari si abia atunci observă stativul pe care era fixat un aparat perfuzator, urcând-coborând un lichid incolor, fără ca ea să-i înteleagă rostul. Tresări vizibil nestiind ce se întâmplă. Cealaltă îi zâmbi cu simplitate în timp ce cu o mână îi pipăia fruntea.
-Stai, te rog, linistită. Nu ai voie să te ridici. Ai avut o noapte foarte agitată. Se pare că greul a trecut, dar am primit instructiuni să-ti iau temperatura si să supraveghez aparatul până vine sora de serviciu. Ai cam pus pe zbucium o armată întreagă de medici, astă noapte. Acum îti administrează în perfuzie, solutie de glucoză hipertonică. M-ai speriat putin, dar am fost, cum se zice, pe fază. În orice caz, starea ta s-a ameliorat simtitor. Mă bucur că sunt alături de tine.
Îi multumi din ochi cu recunostintă. Buzele i se întredeschiseră si murmură soptit:
-Spune-mi, n-ai cumva o oglindă?...
Doina îi făcu din ochi strengăreste:
-Stiam c-ai să te faci bine foarte repede. Când o pacientă cere o oglindă, ăsta-i primul semn că e pe cale să se în zdrăvenească. Revenirea ta va fi uimitoare, dacă din primele clipe de cum te-ai trezit, vrei să afli cât esti de frumoasă. Nu-ti văd părul, dar, în ce te priveste, pot să te asigur că nu esti deloc de lepădat. Putin cam palidă, dar nici asta nu te dezavantajează. Pregăteste-te. În curând o să vină vizita si vreau să fim la înăltime. Dacă vrei, îti dau rujul meu de buze, cred că te prinde culoarea. Eu l-am numit, „ruj rosu pentru zile negre” si chiar asa s-a dovedit. De multe ori când eram la limită, putin ruj, îmi îndulcea starea de spirit. Nu stiu de ce. Poate c-am văzut odată un film...Ei dar nu e timp de povestit...O să ti-l povestesc cum o femeie a învins cancerul de sân datorită optimismului si încrederii.
Olivia făcea eforturi să prindă din zbor torentul de vorbe care aterizau spre ea, ca franjurii unui dus binefăcător, încercând să le înteleagă pe deplin sensul. O urmărea însă cu dificultate. Un gând îi furnicărea tâmplele si nu-i dădea pace.
-Nu cumva stii unde mi-e poseta?...
Doina chicoti.
-Posetă, aici?...Nu stii ce vorbesti...Unde s-a mai văzut ca bolnavii să-si permită să aibă lucruri personale în rezervă. În afară de obiectele de igienă personală, bineînteles. N-ar fi reglementar. De altfel, cred că ti-a fost oprită în ziua în care te-ai internat. Dar de ce te interesează?...Dacă ai nevoie de batistă, găsesti pe noptieră. Si câteva cărti aduse de mama ta. Îti stie preferintele, desigur.
-Nu, nu pentru batistă o căutam, bâigui Olivia si se împurpură. Îi era jenă să-si mărturisească gândul. Căuta poseta pentru a-si cerceta buletinul de identitate. Bănuia că trebuie să fie pe acolo, pe undeva. Nu-i putea mărturisi colegei că nici acum nu-si amintea propriul nume. Nu mai avea identitate si, ceea ce i se părea îngrozitor, nici un alt amănunt legat de viata ei intimă, nu-i venea în minte. Era o femeie fără amintiri, fără vârstă. Nu mai era nevoită, ca altădată, să riste încercarea de ucidere a sinelui de către propriul sine.
Doina îi bănui frământările si se apropie de pat, binevoitoare.
-Nu te mai frământa degeaba, Olivia. Ai o mică amnezie retrogradă din care îti vei reveni, fără doar si poate. Oricui i se poate întâmpla. Nu te mira că am aflat cum te cheamă. Ti-am văzut fisa medicală. Mai stiu că ai 35 de ani si ai suferit un accident. Nu trebuie să te pierzi cu firea. E foarte important să nu-ti pierzi speranta, să lupti cu tine însăti pentru a învinge slăbiciunea si boala.
Ochii Oliviei se umeziră. Nici nu încerca să-si ascundă emotia. Doina o mângâia pe mână atât cât îi permiteau chingile aparatatului perfuzor.
-Hai, curaj, cel putin două săptămâni cât o să fiu lângă tine, sper să-ti fiu de folos. La mine e ceva mai usor si nu necesită repaus absolut.
În clipa aceea se auziră pasi si glasuri pe coridor. Doina se precipită spre patul său intrând în el si acoperindu-se cu pătura. Îsi aranjă suvitele blonde, rebele care se încăpătânau să-i umbrească obrazul, după urechi. Îsi umezi buzele si închise ochii. În clipa aceea usa se deschise larg si îsi făcură aparitia doi bărbati si două femei în halate albe.
Primul, înalt, corpolent, usor încăruntit si cu obrazul palid, umbrit de două lentile groase, puternice, cu mâini îngrijite si degete subtiri, osoase, secondat de psihanalist care înainta cu un aer degajat, urmat de asistente. Se îndreptară spre patul Doinei. Neurologul abordă un surâs de multumire. Era în ordine. Aerul ei strengăresc, ochii vioi, în permanentă miscare, întreaga înfătisare plăcută nu-l înselau. Bolnava intra în convalescentă cu un tonus ridicat, la fel cum străbătuse si boala, învingând-o în cele din urmă. Zăbovi câteva clipe cu întrebările de rutină, temperatură, apetit, somn, stare generală. Asistenta îi dădea răspunsurile din fisa de observatie.
Când se întoarse spre patul Oliviei, aceasta îsi simti obrajii dogorând de emotie. Medicul o cercetă stăruitor, aplecându-se deasupra ei cu blândete pentru ca femeia să-si crute fortele.
-De ajuns cu perfuzia. Să eliberăm prizoniera, se adresă uneia dintre asistente care scoase aparatul din functiune cu atentie. Asa mai merge... Multumită, domnisoară?...Si pentru că ai fost ascultătoare, vreau să te recompensez. Îti dau voie să-ti anunti prietenul că de mâine poate veni să te viziteze. Dar numai câte zece minute pe zi. OK?
Privi preocupat foaia de observatie si o cută i se adânci pe frunte. Olivia făcu o miscare în asternut ca pentru a se ridica. Fu oprită la timp.
-Nu ai voie să te dai jos din pat, deocamdată. Esti prea slăbită. Te rog să fii întelegătoare ca si până acvum, altfel îti pun interdictii, o mustră blajin doctorul.
-Domnule doctor, îndrăzni Olivia în cele din urmă, dacă-mi îngăduiti, care prieten?...
Amândoi o priviră cu atentie, apoi se uitară semnificativ la colaboratori. Constiincioasă, asistenta sefă nota ceva în foaia de observatie.
-Oricare, domnisoară. Să nu-mi spui că nu ai nici un prieten. Asadar, ne-am înteles?...
-Vă multumesc, domnule doctor, reusi să îngaime abia auzit.
Vizita se sfârsise si ea realiză abia cînd pasii încetară pe coridor, că doctorul nu-i spusese întâmplător că are voie să primească vizita prietenului, ci pentru a o testa dacă îsi revenise din starea de soc. „Altfel ce l-ar intreresa pe dumnealui de prietenul meu?... Care prieten?” – se trezi punându-si aceeasi întrebare si o firească stare de spaimă anticipativă îi străbătu fiinta. „Sunt pierdută, mai avu puterea să gândească. Nu stiu nimic despre mine, despre oamenii apropiati si dragi, nu mă leagă de trecut nici un fir, nici o întâmplare oricât de neînsemnată, nu mă pot agăta de nimic”.
După vizită, Doina se cuibărise în asternut si adormise. Îi era de ajuns noaptea agitată prin care trecuse, veghea prelungită asupra Oliviei o epuizase. Nu-i trebui mai mult de un minut pentru a i se auzi respiratia calmă, regulată. Cealaltă rămăsese lividă, usor încruntată, urmărită necrutător de propriile gânduri. „Ce-mi va rămâne de făcut de aici înainte? De unde vin si încotro mă îndrept? Parcă-s aterizată de pe alt tărâm îndepărtat, necunoscut, iar acum mă aflu într-o tară a nimănui pe care trebuie s-o explorez metru cu metru. Cine stie dacă mă voi simti în stare?...Propria-mi fiintă mi-e de-a dreptul străină si ostilă. Oare cât timp îmi va trebui să mă obisnuiesc cu ea, s-o supun, să-i aflu tainitele? Ce fel de femeie voi fi fost până acum?”
O cotropi imediat o aprigă nevoie de autocunoastere. Dădu pătura la o parte si încet, cu prudentă, atinse cu picioarele podeaua. Papucii o primiră si de această dată, binevoitori. Se ridică si merse la oglinda de la chiuvetă. Privi cu atentie. De cealaltă parte, o cerceta un chip atrăgător, însă fără nimic provocator. Doi ochi căprui cu irizări de galben si verde, strălucitori si curati, sprîncene frumos arcuite, nas potrivit, cu o usoară deviatie de sept spre stânga, aproape insesizabilă, gură plină, frumos desenată. „Nu s-ar zice că sunt o femeie fatală, care să stârnească pasiuni ucigătoare, dar nici de lepădat nu sunt, asa cum s-a exprimat Doina.” În fine, obrazul palid, pometii proieminenti delimitau relieful obrazului cu gratie, dându-i un plus de farmec. Îsi cercetă fruntea, atât cât îi permitea bandajul. Tresări vizibil când zări între ochi, acolo unde începea sprânceana dreaptă, o cicatrice verticală, rosie. Părea nu prea veche. Un semn, o tăietură care, pare-se, fusese destul de adâncă, de vreme ce lăsase o asemenea urmă. „Un rid mai serios” – gândi cu oarecare strângere de inimă privind încrengătura de riduri minuscule dimprejurul ochilor.
Cearcăne violacee îi dădeau obrazului un aer de oboseală si resemnare premature. Avu un gest tresărit ca si cum si-ar fi amintit de ceva, un accesoriu, un privilegiu esential al cunoasterii străbătând ca un diametru de foc lăuntrul sferei sale existentiale. O posibilă electrocutare n-ar fi zdruncinat într-atât trupul femeii care fu cuprins de un tremur nestăpânit. Neajutorată, din nou, se cuibări si mai mult în propria-i stare. Auzea deslusit o anarhie de glasuri interioare si un strigăt primordial izvorât din rărunchii memoriei îsi făcu aparitia în spatiul de înstrăinare, până unde?...
Simti o constrângere din partea obiectelor însufletite deliberat. Aerul căpătă forme si rotunjimi temporale, clipa îi scăpă printre degete si în linistea fragmentată, un fosnet de păsări anonime înveli dimineata cu diagrame solare. Un patetic joc sugerând ceremonialul alcătuit din secvente disparate, al închipuirii.
Ochii, doar ei se încăpătânau să rămână limpezi, plini de sperantă. Niciodată nu plămădise în memorie vreo relicvă, să-i demonstreze că totusi există si iată, se afla supusă memoriei acestui ciudat ermitaj dintre sine si sine, spatiu precar de dispută, cu nici un contur pe retină. „Nu sunt decât o fiintă nelocuită. Tot ce ating mă sperie, asa cum mă sperie, năpăditorul departe. Poate că e o stare de moment, cine stie? Acum, orice făptură ar putea deveni pentru mine un înger”.
Respira sincopat, fără să stie încotro o preumblă fragilele aripi. Oglinda îi reda, fidelă, un chip preocupat, încrâncenat în efortul gândirii. O voluptate năvalnică îi ascuti simturile. Era femeie, fără doar si poate, femeie în deplinătatea si frumusetea cuvântului, de la bandajul ce-i acoperea crestetul până la vîrfurile unghiilor.
Îsi trecu degetele tremurătoare pe gâtul fierbinte, suplu, ele alunecară în jos luând forma sânilor plini, înspre mijloc. Îsi pipăi talia, întâlni mai jos coapsele generoase, pântecul rotunjit fără exagerare care, lăsându-se astfel atins, îi trezi curiozitatea. Oare cunoscuse vreodată miracolul genezei, ascunsese în adâncul său vreo fiintă? Nici măcar asta nu stia si în clipa aceea simti o nevoie aprigă de certitudine. „Cum să aflu?”
O neliniste dureroasă puse din nou stăpânire pe întreaga ei fiintă, în timp ce câteva lacrimi complice, tâsniră din ochii ei întrebători. O senzatie de greată se ivi pe neasteptate, persistentă, o dată cu durerea de cap care parcă abia astepta să izbucnească. Fu cuprinsă de ameteală. Singura dorintă era să se întoarcă în asternut si să închidă ochii. Ajunse târsindu-si pasii, se prăbusi deasupra păturii fără să mai ia seama la nimic. Se simtea vlăguită, secată de orice simtire. Căzu într-un somn greu, fără vise.



*


FLASH BACK:



O plutire în afara materiei, o desprindere calmă de celulele viului. În drum spre sinele său anonim, albul barbar al memoriei vlăguind încăperea. Colacul de salvare aruncat pe nisip, punct de sprijin alunecos, stârnind cercuri concentrice de întuneric, ca o promisiune, niciodată la timp, pasii târsiti ai disperării, care nu se împarte cu nimeni, sângele bântuit de fantome, în somn, lenevindu-se...
Coplesitoare, senzatia înstrăinării, iar pe fondul acesteia, uitarea devorând toate chipurile, laolaltă cu fapte si întâmplări parcă nicicând petrecute. Un zid alb peste tot ce-a fost viu. Neputinta de a rămâne în faptul cuiva, dăruită candorii, într-un ostrov de visare, ca într-o dulce robie, pe măsură ce gândurile s-ar preface în cai alergând alergând, pe terenul viran al aducerii aminte.
Nici unul din faptele acestei lumi noi, în care se trezise, nu-i mai părea evident, îndeobste, estompându-si prezenta în desisul incert, în aburul dens al trecutului si invers, nisipul miscător al aducerilor aminte fusese brusc înghitit de calma întindere a apelor adânci si necunoscute ale prezentului. Un real fuzionând perfect cu imaginarul, conducând totodată la repetate incertitudini, supraetajare de planuri, stelaje ametitoare, gata oricând să se năruie.
În crugul acesta de gânduri, toate anotimpurile fiintei sale îsi căutau exasperate, învrednicitul temei pentru rotire.






de Cezarina Adamescu    8/9/2011


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian