Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


De vorba cu Marcu Simionovici

”...Am luat parte la această satisfacție, de a crea ceva mai adevărat, mai frumos, care să-l înalțe pe om. Să-l facă mai bun si util societății. Asa gândeam...”

Cineastul Marcu Simionovici, s-a născut în România, iar de peste 30 de ani trăieste în Israel, la Rosh Haayin. După iesirea sa, din câmpul muncii, 21 ani producător si realizator de filme (documentare, de învățământ, educație sanitară), la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia” din Bucuresti, si, ceilalți 21 de ani producător, redactor si regizor de programe pentru prescolari si filme documentare la Televiziunea Educativă din Tel Aviv, s-a încumetat, a scris si a publicat trei cărți. Prima apariție, „MALL”, Clusium, 2006, o carte, mărturie, despre sine si aspirațiile generației sale. O carte autobiografică, dar nu numai. Carte care se citeste pe nerăsuflate. Ca dealtfel si celelalte două: „Noua Chină”,Clusium, 2008 - un fel de ghid, si „Adagio”, Tipografia Real S.R.L. Bucursti, 2010,- un mănunchi de scurte povestiri si reportaje. Toate semnate cu pseudonim!?! MARK SIMON!

De ce Mark Simon? De ce „MALL”? De ce „Adagio”?

În „Mall”există o explicație. În anii mei de început la „Sahia”, bunii mei colegi de generație, talentați, năzdrăvani, si visători, m-au numit „Mark Simon-Bâjbăietovici”! Mark Simon-„pragmatismul” american, si...Bâjbăietovici-„revoluționarismul” sovietic! Evident, acum după anii trecuți de noi toți, asezarea în viață si adăugirile necesare, mai ales înțelepciune, am ales prima parte. E mai adevârat, usor de citit... Dealtfel, nu de discutat prea mult.

„MALL”, este o parabolă. Pe locul casei în care m-am născut, copilărit si trăit, șos.Vitan din Bucuresti, cartierul evreiesc Dudesti, s-a ridicat si „triumfă”!...un modern Mall. Citind cartea fiecare va descoperi motivarea acestui credo. Chiar dacă lumea de astăzi, cu marile ei probleme, impun o reformă. Ea este de preferat...Revoluției...Comuniste!

„Adagio”- este titlul uneia dintre povestirile aceste cărți.

Ce ne puteți spune despre copilăria dumneavoastră? Ce amintiri deosebite aveți din acele vremuri, frumoase si mai puțin frumoase?

A fost frumoasă, plină de joc si bucurii. Nu am trăit în îndestulare. Dar o cană cu lapte si cicoare, o felie de păine cu unt si magiun, făcut de mama, o mâncare cu carne o dată, si, chiar de două ori pe saptămână, mâncare de, din, cartofi noi, mazăre verde proaspătă - pe care eram pus să o curăț eliberând-o din teacă - supă de fasole, iahnie, si chiar spanac, o salată de rosii, ridichi de lună, ceapă verde, salată lăptuci, cartofi prăjiți, ouă ochiuri în tigaie si...fructe! M-am născut, si am copilărit lângă o piață. Piața Vitan, despre care am scris. Au fost vremuri, nu fără complicații. Ani mai buni între 1935 până către 1938, apoi prigoana împotriva noastră a evreilor, anii 1939, 1940, 1941, ai războiului si holocaustului.

Toate amintirile mele, din anii copilăriei, se înlănțuiesc într-un joc! Un fel de bătută a mingii - era făcută din cărpe îndesate în ciorapii de mătase ai mamei - reluată mereu si de-la-capăt, care ne făcea să uităm de tot si de toate. De masă si casă, de timpuri si răutăți... Am avut norocul să fiu dus de la vârsta de doi, trei ani la cinema! Tata, Rubin, fie-i amintirea binecuvântată, făcea placartele pentru reclama filmelor, care se alipeau pe fațadele cinematografelor. Iar noi, eu, fratele meu Hary, mama si tata primeam „Bilete de favoare”! Si aveam acces gratuit la cinema. Asa i-am cunoscut pe Stan si Bran, pe Zorro, Chaplin, Pat si Patachon, Shiley Temple, Mickey Mouse, dar si pe Jean Gabin, Fred Astaire, Gary Cooper, s.a. De altfel, de la film, revenind acasă, continuam...să ne jucăm...De-a mama si de-a tata, de-a bunii si răii, de-a cowboii si bandiții, de-a marinarii si pirații,... de-a războiul!?!

Ce bucate delicioase vă plăceau la mama acasă? Cum vă petreceați Sabatul?

De sărbători si de Sabat se pregăteau mâncăruri mai alese, si se făceau prăjituri. De casă, cum altfel. Erau rodul dorinței de a marca sărbătoarea, si al influențelor reciproce ale culturilor culinare. În curtea noastră, un rând de case cu un cat, despărțite de o curte lată de 2,5 m., pavată cu cărămizi, trăiam laolaltă, 6 familii evreiesti si două familii de români. Asa că vă rog să vă imaginați, miresmele atrăgătoare si aromele, fripturilor, supelor cu gălusti sau cu tăiței făcuți în casă, si a ciorbelor acrite cu bors de tărâțe si tratate cu leustean, Kigel-ul pregătit pentru Sabat, sărmăluțele în foi de viță, sau cele în varză murată, gefilte fish, strudelul cu nuci, cu rahat, sau cu mac, răsucit în foi de plăcintă subțiri, făcute si întinse pe toată lățimea mesei, sau cozonacul cu nucă si stafide, crescut si bine rumenit...O simfonie culinară recepționată olfactiv, si, „gustată”, audiată de noi toți. Vecinii. Evrei si români!

De Sabat plecam cu mama în Cismigiu.Un parc unic. Frumos, umbros, cu lacul unde se închiriau bărci, cu lebedele care îl patrulau, cu locul de joacă în care ne foloseam găletusa si lopățica...si cu Buturuga, chioscul de unde ni se cumpărau covrigei si eram convinsi, certați, să ne ospătăm cu un pahar de lapte bătut...rece! Tata frecventa Sinagoga, Silul lui Hersale Soihet de la piața Vitan. Unde se ruga pentru sănătatea lui si a fmiliei, pentru „parnasa”(slujbă, salariu), pentru pacea noastră a tuturor, pentru Rege, pentru țara noastră... România!

La 21 ianuarie 1941, la Rebeliunea Legionară erați un copil de sase ani. Ce anume vă amintiți de atunci?

Am scris în „Mall” despre acele zile.Vecinii nostri buni, Eremia Grunwald si Dobrița Serbănescu, una dintre cele două familii de crestini din curtea noastră, i-au adăpostit pe părinți la ei. Au fost culcați sub patul lor. Eu si fratele meu, am dormit la noi. Când au venit legionarii, Vetica, fata lui madam Serbănescu, s-a postat în fața usii noastre si le-a spus că acolo este casa ei. La noi în curte s-au spart geamurile, s-a dat foc. Eu si fratele meu Harry am dormit, si nu am auzit ce se întâmpla! Dimineața, după ce ne-am trezit, am iesit afară si am văzut ce dezastru a fost la noi în curte. Iesind în stradă am văzut cum se cărau mese, dulapuri si sifoniere ca niste sănii, pe ghețusul care se formase înspre zorii acelei zile. Din cauza distrugerilor nu am mai putut locui acolo si ne-am mutat temporar, la bunici, în strada Ion Ionescu de la Brad... Amintiri de cosmar. Dar si de lumina lăsată de către vecinii mei, de care îmi voi aminti întotdeauna. Am scris mai pe larg în carte...

Din timpul Pogromului de la Iasi, din 29 iunie 1941, ce amintiri aveți?

Fratele cel mare al mamei, Iancu Shvartz, scăpat viu de la Chestura Poliției din Iasi, a scris părinților prin ce a trecut. Scrisoarea ne-a fost adusă de un subofițer al armatei române! Nu ne-a spus cum îl cheamă. Nu ne-a cerut nimic. A lăsat scrisoarea...si s-a dus...

Am aflat cu adevârat ce s-a întâmplat la Iasi, între 29 iunie si 6 iulie 1941, la o săptămînă de la începerea războiului, abia în 1998, cu ocazia realizării filmărilor pentru documentarul „Pogromul de la Iasi, între adevâr si minciună”!

Scriu despre aceste dezvăluiri în noua mea carte, care sper să o pot preda spre publicare în acest an.

Relatați-ne, vă rog, ceva din timpul celui de-al doilea război mondial, evenimente care v-au marcat viața de mai târziu. Cum v-au afectat legile rasiale adoptate în România sub conducerea antonesciană?

Tata a făcut muncă obligatorie. Descărcari, încărcări, curățit de zăpadă în Gara Obor. A avut un mare noroc...La sfîrsitul anului 1941, a fost mobilizat la muncă obligatorie, ca muncitor tipograf la ziarul Universul! Foarte mulți muncitori români erau pe front! Asa am beneficiat eu, copil evreu, în România participantă alături de Germania fascistă la război, pe care îl va pierde (!), la prezența lui tata...acasă! Si tot eu, copil evreu, atunci, când în toate țările axei fascismului, îi exterminau pe corelegionarii mei, am mers la scoală! Am început cu clasa întâi primară, la Scoala Evreiască numarul 10, băieți din Bucuresti, unde se învăța si în limba română, dar si în limba ebraică. Limba strămosilor. Limba Bibliei! Stiu cui datorăm acest drept! Dreptul de a merge la scoală! Azi, unul din drepturile fundamentale ale omului! Federației Comunităților Evreiesti din România, Rabinului Sef Alexandru Safran, Av. Dr.W.Fliderman, Regelui Mihai, Reginei Mama Elena, ing. Blumenfeld, unul din specialistii de marcă reținut de către colegii români la Ministerul Căilor Ferate Române, pentru tot ce au făcut, ca noi evreii români, aproximativ 4 sute de mii să nu fim deportați si exterminați în lagărul pregătit pentru noi,... si îndrăznesc a afirma... si conjuncturii create de desfăsurarea nefavorabilă a războiului pe frontul din răsărit, poate, chiar si conducerii fasciste a țării!?! La 70 de ani , trecuți de atunci, azi septuagenar, mi se pare că sunt îndrituit să mulțumesc...Tuturor... Acelor români, rămasi necunoscuți, care au contribuit, direct, dar si indirect, la salvarea nostră. A evreilor români! Cu voia domniilor voastre, le închin acestor necunoscuți, anonimi, „Drepți ai Popoarelor” din România, cărora le datorăm salvarea noastră, un Monument Virtual! E doar la modă!

Unde ați învățat primii ani de scoală? Dar mai târziu?

Am început la Scoala Primară pentru băieți nr. 10, în anul 1942, după care, la terminarea celor patru clase, am trecut în 1946 la Gimnaziul evreiesc „Ciocanul”, ambele sub organizarea si supravegherea Comunității Evreiesti. Au fost anii în care am progresat foarte mult, în care mi-am făcut nenumărați prieteni, si, am amintiri si aprecieri laudative despre dascăli si formatori de personalitate, asa cum îi socot pe profesorii de atunci. Din păcate atmosfera de atunci s-a spulberat, odată cu Reforma Învățamântului, făcută în 1948, după modelul nefast al Rusiei Sovietice!

Ce carte ați citit prima oară?

„Aventurile submarinului Dox”, si imediat „Aventurile echipajului Dox”. Erau editate în fascicole, si se schimbau între noi, cu repeziciune! Apoi au fost cărțile de aventuri ale lui Edgar Walace, dar si „Apărarea are cuvântul”, a lui Petre Bellu, si altele. Dar ceea ce este cu totul deosebit, eu am început să citesc...înainte de a merge la scoală! Tata îmi aducea acasă ziarul Universul. Îl primea gratuit. Iar eu luam cunostiință si despre mersul războiului, si despre „rezolvarea problemei evreiesti (SIC!) în România (deportările în Transnistria, progromul de la Iasi, etc)s si despre filme care rulau, ferpare cu numele celor căzuți pe front, mica publicitate, si tot ceea ce face din ziar...o lume! Aceast㠄implicare” si vizionarea „Jurnalelor Sonor, în colaborare cu UFA”, de la începutul rulării filmelor în cinematograf, Jurnale care ridicau în slăvi faptele de vitjie ale armatelor germane si române pe front, îl făceau pe copilul evreu, din mine, să aibe efluviuni eroi-comice. Am scris cum ne jucam de-a războiul, atunci când reveniți acasă, de la cinema, ne fugăream în jurul mesei, având si eu si Harry, bătătorul de bătut covoare si vătraiul drept arme, de ultimă...venerație...

Ați avut modele de urmat?

Procesul cunoasterii începe imediat după nastere. De la prima sa încercare de a-i sti pe cei apropiați, si de a cunoaste mediul său apropiat, copilul imită. Cunoaste, îndrănesc să spun, prin imitarea unor gesturi, ale unor sunete, inflexiuni ale glasului mamei, tatălui...si zâmbeste..si râde! Adică confirmă a fi om! Si eu am urmat un proces asemânător. Norocul meu a fost că pe lângă părinții mei si fratele – fie-e-le amintirea binecuvântat㠖 vecinii mei despre care am amintit mai sus, nu au avut, împreună, copii, si eu am fost cooptat, si răsfățat de ei. Dl. Eremia mi-a zis „Ianczi”, m-a iubit, mi-a adus jucării - o mandolină cu care m-a fotografiat pe la 4 ani, un motociclist cu arc – m-a dus la meciurile de fotbal, mi-a făcut o trotinetă cu rulmenți, cu care am plecat la plimbare prin Bucuresti... Ei au fost primele mele modele. Erau „binele”, si „bucuria”, drept modele. Apoi au fost invățătorul meu Dl.Blumenfeld, profesorii de la Scoala Evreiască, de la „Ciocanul”, Profesorul de sport Felix Pascal, regizor al spectacolului de la Teatrul Baraseum, toți dascălii de care îmi amintesc până astăzi, si binențeles, toți eroii din cărțile citite si cei din filmele văzute.

La vârsta de 10 ani ați mers, împreună cu alți copii, în „colonia de vară”. Despre ce era vorba?

Imediat după 23 august 1944, s-au infințat sindicatele, si împreună cu aceste forme noi, socialiste de organizare, au luat ființă în România, Economatele. Un asemenea Economat s-a înființat la Universul. Acesta ajuta salariații la procurarea alimentelor – țara trecea o perioadă foarte grea, lipsa de alimente, speculă, secetă, inflație - la obținerea lemnelor de foc pentru încălzit, etc. În 1945, prin Economatul de la Universul, am plecat împreună cu alți copii în colonia de vară de la Carmen Silva (Eforie Nord de mai tîrziu). A fost prima mea iesire la mare! Nu o pot uita. A fost ceva feeric. Scriu mai pe larg, în cartea mea, despre călătoria si „minunea” mării care mi s-a ridicat dintr-odată în fața ochilor, la iesirea din curba de dinaintea sosirii în gara (veche!) de la Constanța!

Ce dascăli v-au intrat în suflet?

Am fost un norocos. Au fost numerosi. Amintesc doar cățiva. Profesorul de Stiințe Naturale Ion Movileanu, care mi-a fost diriginte, la liceu, Profesorul de matematică I.Angelescu, Prof. de Educație Fizică Emil Jecu, Acad.Prof. Dr. Constantin Ionete, la specialitatea Economie Generală, Lector Adrian Vasiliu de la catedra de Sport, Prof. Tamara Dobrin la Psihologie, s.a. Sunt constient de schimbările, înnoirile, transformările pe care umanitatea – sunt un norocos participant – le trece. În aceast㠄mare trecere”, lăsăm fiecare câte ceva. Un semn, o pildă, o învățătură. Eu am rămas atasat, credincios, îndemnului primit de la părinți: a fi, a trăi „Un tze liebe, un tze God!”- Cu fața spre oameni si către Dumnezeu! Aceleasi îndemnuri încerc să le insuflu si celor patru nepoți ai mei. Dar ei au lumea lor, orizonturile si legitățile acesteia, condiționările si țelurile vieții în viziunea schimbărilor, programate, si experimentate „în direct”! Desi îmi este foarte greu să pot anticipa cum le va fi viața, care le vor fi legile care îi vor constrânge si care le vor fi normele morale ale conduitei de urmat, am încredere în capacitatea lor de a discerne ce este „bine”, „frumos” si „adevărat”. Din toată inima sper că vor sti să-si aleagă modelele de urmat. Si, totodată, cred că societatea, trebuie să ajute la o „bună alegere” a acestor modele!

Când ați învățat limba ebraică?

Încă de la Scoala primară, în timpul războiului, după cum am amintit, apoi la Liceul Evreiesc Ciocanul, si apoi între 1975-1977, la cursurile organizate la Comunitatea Evreilor din Bucuresti.

Ce puteți să ne spuneți despre familia Dv., despre cei care au avut vreo influență asupra formării Dumeavoastră?

În MALL am relatat despre originile mele evreiesti. Despre familia mamei proveniți de la Stefănesti si de la Iasi, despre cea a tatălui tot din Iasi. O familie numeroasă. Bunici, unchi si matusi, numerosi veri si verisoare. În familia Schvartz au fost opt copii, în familia tatalui trei. Port numele Simionovici, după bunica Miriam, mama tatălui meu, care a fost căsătorită cu Avraham Solomon, bunicul dinspre tata, numai la rabinul din Iasi, si nu la Starea Civilă. Din acest motiv în actul de nastere al tatălui meu Rubin, a fost scris:...”fiul lui natural (!), si al lui Miriam Simionovici”! Îl port si îl cinstesc dintotdeauna cu un adânc respect.

Sunt căsătorit cu Rodica, medic, absolventă a facultății de Medicină din Bucureti, si din Tel Aviv, specialist în Medicina Ocupațională, împreună părinți ai lui Alona Ashkenazy si ai lui Aviv Simionovici. Ne-am cunoscut în decembrie 1959, si, de atunci suntem împreună. Cei patru nepoți, Shir (15), Yaniv (13), Shachar (13) si Lior (10), ne-au cinstit cu titlul de mare onoare „Bunici”!

Unde ați lucrat în România?

Eu am absolvit, si sunt licențiat în stiințe economice. Mi-am început activitatea „în câmpul muncii”, în 1959 la Studioul Cinematografic”Alexandru Sahia”. La scurt timp am fost numit Director de Film, la grupa întâi de Creație Film Documentar, atunci înființată. Aceasta s-a petrecut la începutul anului 1962. De fapt o minirevoluție. România trecea atunci către o altă fază a evoluției ei „socialiste”! O desprindere din anchilozatul si dogmaticul model sovietic. M-am aflat printre tinerii, noii regizori, scenaristi, redactori, formați la facultățile de profil, entuziasti si doritori de a se afirma. Noutățile si curentele din lumea filmului în general, si din domeniul filmului documentar, în special, ne-au impresionat si pe noi. A fost sansa mea. Am luat parte la această satisfacție, de a crea ceva mai adevărat, mai frumos, care să-l înalțe pe om. Să-l facă mai bun si util societății. Asa gândeam...

Prins între aceste idealuri, laolaltă cu cei tineri amintiți, am început să citesc despre film, am vizionat, cu nesaț, tot ce ni se aducea la Cercul de Creație, si asa, lucrând la realizarea filmelor - pregătirea producției, perioda de filmare, montajul si sonorizarea - m-am format ca cineast. De mare ajutor mi-au fost operatorii, creatori de imagine, de la Sahia. Constantin Ionescu - Tonciu, Sergiu Ioan Husum, Tiberiu Olasz, Willy Goldgraber, Dumitru Gheorghe, Doru Segal, de la care am învățat enorm. Adic㠄MESERIE!”

Iar regizorii Erich Nussbaum, Alexandru Boiangiu, Gheorghe Horvat, Slavomir Popovici, Jean Petrovici, Mircea Săucan, cu care am avut onoarea de a colabora, îi pot considera „maestrii” împlinirii mele. Profesional si nu mai puțin uman deopotrivă. Fie-le amintirea binecuvântată!

Care a fost primul film produs de dumneavoastră?

Primul film produs de mine a fost „Lanterna cu amintiri”, în regia maestrului Jean Georgescu. A fost primul film „de montaj”, de metraj mediu realizat în România. A fost o premieră. Se făcea o istorie a filmului românesc de la „Războiul de independență”, trecând prin „Bing Bang”, „Stroe si Vasilache”, „Țigângusa de la iatac”, până la „O noapte furtunoasă”, film de marcă realizat de Jean Georgescu în 1943. Lucrând cu maestrul Jean Georgescu, student a lui Renee Clair, am înțeles, ce înseamnă, a te implica, ideatic si emoțional, în creatia cinematografică. Si să nu uit? Ce înseamnă profesionalism! Am dat câteva amănunte în „Mall”!

Ce amintiri aveți din cariera dumneavoastră de cineast?

Evident, numeroase. Am lucrat 21 de ani la Sahia. Până în 1980 cand am emigrat în Israel. Întâi m-au marcat, sbuciumul interior, chinul creației, asa cum l-am observat la tinerii regizori Slavomir Popovici, Erich Nussbaum cu care am colaborat. Apoi curajul lui Alexandru Boiangiu care milita pentru adevăr în filmul de anchetă, si documentar. Intransigența lui Jean Petrovici pentru păstrarea, curată si la o înaltă ținută, artistică si culturală, a moștenirii artei populare românesti. Inovația de mijloace artistice si înnoirile de limbaj cinematografic la filmele lui Mircea Săucan. Perseverența lui Pavel Constantinescu în realizarea tematică, a ciclului de filme despre Brâncusi. Să pregătesti, cu minuțiozitate, cu un grad extrem de profesionalitate, o perioadă de filmare, de 18 zile, în Țara Hațegului, să ajungi acolo, cu o echipă numeroasă, cu aproape tot utilajul solicitat, pentru care „te-ai bătut”, ca să-l obții, si să nu poți filma!?! Pentru că soarele „era orb”! 15 zile un nor n-a vrut să se miste!?!

Noi cei care dorim arzător să spunem semenilor nostri, că este bine, frumos si omenesc să ne iubim țara si pe cei de-un leat cu noi, nu putem la ora proiecției, transmiterii filmului, să invocăm scuze!

Am reusit în anii lucrați, în România, dar si aici, în Israel, să realizez un număr important de filme si programe de televiziune, care au reusit să emoționeze, să convingă... să placă! De aceea mă simt „bogat”! Si subscriu la cele scrise de Octavian Paler :”Doamne, ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi? ...să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin!”

Prin ce anume se caracterizau producțiile dumneavoastră?

La studioul Sahia, se realizau un număr important de filme destinate propagandei socialismului. Eu nu am fost membru de partid. La filmele la care am colaborat, ca producător, m-am străduit să-i pun pe realizatori în condițiile cele mai optime, pentru obținerea obiectivelor acestora. Uneori, cu naivitate, încercam să accentuăm latura umană a unui proces în derulare. Să eludăm latura angajamentului, a sarcinii de partid, asa cum era exprimată în directivele secției de propagandă. Am amintit în „Mall”, de combina „Gloria”, pusă de mine să traverseze cadrul, de două ori, odată de la stânga la dreapta, si a doua oară de la dreapta la stânga, în filmul „O boală vindecabilă”! Pe ideea „gloria vine, gloria se duce!” Adunați laolaltă, culoarea ei rosie, si titlul filmului...

Majoritatea filmelor realizate de mine, în colaborare, dar mai ales cele făcute singur, erau comenzi. Filme utilitare, cu un circuit mai restrăns. Filme de protecție a muncii, de reclamă turistică, de învățământ si de educație sanitară. Aceste filme „scăpau” de rigoarea si controlul partidului comunist. Aveam ceva mai multă libertate. Si de exprimare, si de creație. La un asemenea film, mi-am permis să pun un personaj să spună despre un responsabil cu protecția muncii...”prins cu urmărirea si respectarea normelor de protecția muncii...si cu alte importante(!) sarcini, acesta nu si-a făcut datoria!?!” Era vorba despre secretarul de partid dintr-un combinat chimic...

Despre colegii din industria cinematografică ce ne puteți spune?

S-a spus, pe bună dreptate, de Scoala de film documentar de la Sahia! Aceea schimbare de la începuturi, în 1962, promoția de regizori tineri, dornici de afirmare, curentele noi din lumea filmului si, senzația de o mai mare libertate, în afirmații si în creație, au fost laolaltă o platformă de lansare. Filmele realizate atunci „Un petec de hîrtie” (T.Mesaros-W.Goldgraber), „Casa noastră ca o floare” (A.Boiangiu-W.Goldgraber), „Ciucurencu”(E.Nussbaum-C.Ionescu), „Pretutindeni muncesc oameni”(J.Petrovici-Sergiu Husum), „O completare despre litoral”(E.Nussbaum-C.Ionescu),„Stuful”(T.Mesaros-W.Goldgraber),„Uzina”(S.Popovici-C.-Ionescu),„Sonda”(A.Sârbu-T.Olasz), „Gara”(G.Barta-T.Olasz), „George Georgescu”(Paul Barbăneagră-Sergiu Husum), „4000 de trepte sore cer” (G.Horvat-P.Gheorghe), „Io Stefan Voievod ctitor...”(S.Popovici-D.Segal), „Memoria trandafirului”(Sergiu Nicolaescu, regie si imagine), sunt numai câteva dintre acele filme de excepție, premiate si bine primite de spectatori.

Dar la Sahia a luat ființă tot atunci o importantă Secție de Film Stiințific. Îmi permit să amintesc aici, numai câteva din filmele de mare valoare realizate în acei ani: "Sub aripa vulturului", "Histria Heracleea si lebedele", "Delta necunoscută", si "Sturionii se pescuiesc pe furtună" în regia lui Ion Bostan ; "Elementul 14 siliciul", "Din stiință izvorăsc lumini", "Statornicie" si "Porțile luminii" în regia lui Mircea Popescu; "Povestiri din lumea Mării Negre", "Temă cu variațiuni", "Efemere" si "Gâzele deltei" în regia lui Dona Barta; "Proiecte", "Plasma", "Spre adâncurile celulei" si "Uneltele gândirii" în regia lui Alexandru Sîrbu; "Bariera albă", "Febra aftoasă", "Patentele naturii" si "Componenta gamma" în regia lui Doru Chesu; "Noi si soarele", "Podul peste timp", "Uneltele
gândirii" si "Ceasornicul universului" în regia lui Zoltan Terner."

Atât la noi la Sahia, dar mai ales la Studioul Cinematografic Bucuresti, de la Buftea, s-au realizat filme artistice de lung metraj de o mare valoare artistică. Din păcate, la începutul anilor `70, s-a strâns surubul, si o perioadă grea, de amărăciune, marasm si imposibilitate de a respira, ne-a lovit pe toți. Dacă la începuturi, priveghii culturii erau muncitori recalificați în cenzori, apoi au fost pusi să oprime chiar intelectuali, poeți (!?!). A urmat o perioadă de exacerbare a național comunismului, care si-a găsit relizatorii si filmele, pe măsură!

Când ați venit în Israel? Cum a fost adaptarea?

Am amintit că am venit, ca „olimi hadasimi”, în 1980. Stiam ceva limba ebraică. Însă nu suficient. Am avut sansa de a putea continua în profesiunea mea de cineast. Am fost primit ca asistent de producție si regie la Televiziunea Educativă din Tel Aviv. Am lucrat, la început, 3 ani la regia de dublaj a filmelor de animație pentru prescolari. La venirea mea am găsit un perete întreg cu filme de animație, de câte 3-5 minute, cumpărate de televiziune, pe care, cel de dinaintea mea, a atîrnat, cu un nedisimulat dispreț, o foaie pe care a scris: G A R B A G E! (GUNOI!) Nu se găsise un slot, un loc într-un program pentru cei mici, pentru a fi valorificate! Aceste filme de animație trebuiau dublate în limba ebraică - cei mici, 2-5 ani nu stiu încă a citi - apoi incluse în ceva! Erau si vechi! Uzate moral! Ei bine, eu, ole-ul hadas, le-am trezit la viață! Am creat un program în care am reunit 4 asemenea filme, le-am conceput un „Openning song”- o deschidere de 1,20 minute, de animație originală, am adăugat la sfârsit genericul, pe muzica de la început, am montat la cut-to-cut, filmele de animație dublate în ebraică, si am realizat un program de 25 minute! În anii lucrați la Televiziunea Educativa am semnat regia a 360 asemenea programe pe care le-am numit „Rachevet Hahaftaot”-Trenulețul Surprizelor. A fost primul meu „Baby”!

Au urmat anii, nu usori, de muncă asiduă. Cum numai un profesionist, format la scoala muncii din România, o poate face. O spun, încercând a nu renunța la modestie. La noi, la televiziune s-a inventat expresia „taasiat hakolnoa sel ghil harah”! Adic㠄industria filmului de la vîrsta prescolară”! Si aceasta multumită mie! Eu nu cred că am făcut mai mult decât trebuia să fac! Dar, eram tot timpul îngândurat...”oare îmi vor mai prelungi contractul de muncă?” Nu am fost întotdeauna acceptat(!), sau asa mi se părea? Oare, noi emigranții (olimii), suntem doriți? Si desi stiam că asa se întâmplă si aiurea, localnicii aveau dreptate când, în replică mi se spunea:...”stii câtă hara (rahat), am mâncat eu până mi s-a dat să fac un mic item (secvență) la un program tv.?”; „stii în câte războaie am luptat?”; „sti...?”; „si mai stii?” Da, stiam că dreptatea era de partea lor, si, am continuat să muncesc, lăsând în arhiva Televiziunii Educative din Tel Aviv, Israel, un număr impresionant de programe pentru prescolari : Trenul Surprizelor; Fluturele Simpatic (Parpar Nehmad); serialele de animație adaptate în ebraică Ha Lev (Cuore), Vrăjitorul din Oz, Regele Babar, Dimi pe urmele marilor descoperiri, si încă multe altele. Mi-am încheiat activitatea la Televiziunea Educativă din Israel, fiind redactorul si producătorul serialului despre Holocaustul evreilor din Romania. Cele sase filme semnate de mine si Z. Terner, au fost o premieră, care ne-au adus mulțumiri din partea supraviețuitorilor, aprecieri si...numeroase Premii! Toate aceste programe si filme au avut câteva transmiteri si reprogramări! Cum am mai spus, sper să pot duce la bun sfîrsit cartea despre această etapă israeliană din viața mea.

Ce se întâmplau cu creațiile celor care emigrau din România? Aici mă refer la cineasti.

În România există Arhiva Națională de Filme. O instituție cu un înalt grad de profesionalism. În anii mei românesti am cunoscut pe cățiva dintre profesionistii de acolo. Întâi pe Dumitru Fernoagă, directorul de atunci, fost coleg de facultate, si apoi devenit Director de Casă de Filme. Am cunoscut două dintre cele mai bune redactoare de acolo Aura Puran si Ada Pistiner, devenită un foarte valoros regizor de film. Adevărați profesionisti care stiau importanța făr-de-preț a materialului filmat, si modul său optim de păstrare. Schimbările petrecute în timpul vieții noastre, în domeniul captării imaginei, tehnicei si tehnologiei, si, mai ales modul de conservare al acestora, necesită adaptări costisitoare. Nu stiu care este situația azi. Toate filmele produse de noi la Studioul Sahia se depuneau, prin lege, spre păstrare la Arhiva Națională de Filme de la Jilava. Am stiut de unele acte de intervenție neculturală - mă exprim cu reticență - cum a fost stergerea numelui lui Andrei Călărasu de pe genericele filmelor regizate de el, la reproiecția lor în cinematografe. Act nu numai necultural, dar si ilegal! Dar si de arderea negativului, filmului „Bancnota de o sută de lei”, regizat de Mircea Săucan, din ordinul Elenei Ceausescu!?! Nu pot, nici măcar comenta...

Cum vedeți cinematografia românească în comparație cu cea israeliană?

Aservirea ideologică si lipsa perspectivei artistice si de creație, din timpul comunismului, a dus la izolare din lumea filmului din anii 50-90 ai secolului trecut. Totusi cinematografia românească a înregistrat un număr important de succese si pe plan intern, cât si internațional. Amintesc, doar, de „Pădurea spânzuraților” regia Liviu Ciulei, „Scurtă istorie” în regia lui Ion Popescu-Gopo, si „Cântecele renasterii”, în regia lui Mirel Iliesiu, premiate cu „Palme d`Or” la Cannes. Cu toate minusurile, în timpul regimului comunist s-a creat în România, cu adevârat, o industrie cinematografică! Aceasta era pusă la punct cu norme de tehnologie, si „fabricație” corespunzătoare, si încadrată cu forță de muncă foarte calificată! Acestea trebuiau păstrate după 1989! Nu stiu ce s-a întâmplat după revoluție. Ceea ce stiu, si mă bucur, este că astăzi există un număr de tineri realizatori de mare valoare, a căror producții nu numai că participă la festivaluri si competiții internaționale, dar îsi adjudecă si importante premii. Mai stiu că există si un nucleu de tehnicieni si specialisti de valoare în toate specialitățile producției cinematografice: imagine, sunet, iluminare, post producție.

În ultimul deceniu, să zicem în mileniul trei (!), asist la un reviriment al cinematografiei israeliene. Numeroase filme bune si foarte bune, o tematică care cuprinde si subiecte din actualitatea noastră, complexă, de pace si război, conflicte interetnice, dar si de poziție în societate, istoria Israelului, subiecte biblice, etc. Recent, filmul israelian „Hearat sulaim”- O remarcă fără importanț㠖 vă rog să-mi iertați îndrăzneala traducerii, a obținut un important premiu pentru scenariu la recentul încheiat Festival anual de la Cannes. Subiectul o dispută pe un text biblic, între tatăl si fiul. Amândoi cercetători ai scriselor celor sfinte!

Mai vizitați România? Cum o vedeți astăzi?

În cartea Adagio, am inclus 6 reportaje despre vizita mea în România în 2006. Vedeți, România este pentru mine țara mea de origine. Străbătută de mine, în tinerețe, si la maturitate. Ea este aceeasi, pentru că regăsesc acolo si peisajul, cu toate schimbările aduse de ani si de timpuri, dar mai ales oamenii, pe care i-am apreciat si iubit. Ea este si limba mea maternă. Ea continuă să coexiste, bine si în armonie cu limba mea nouă. Limba ebraică. Funcția acestor două limbi este pentru mine aceeasi! O dovadă! A existenței peste timp. A graiului în care s-a comunicat dintotdeauna în România si în Transilvania - este cazul limbii române, si în teritoriul nostru, Israelul din antichitate, si în cel de azi – este cazul limbii ebraice!

Fac adesea vizite în România. Îmi permit o seziune de teatru, de filarmonică, de noi cărți, si de plimbat. Mă străduiesc să simt pulsul străzii, al călătoriei cu tramvaiul, troleibuzul, autobuzul, trenul! Pe mine mă umanizează! Mă fac că nu aud, ceea ce nu-mi place. Nu vreau să văd ceea ce a urâțit Bucurestiul meu. Mă bucur de bucatele pe care le-am îndrăgit. Imi plac diminețile de vară. Mă duc în piață la Obor să privesc legumele si fructele...

Mă întristează disperarea oamenilor de bine, a cărturarilor, care sunt cuprinsi de o stare de non-combat! Viața este ceva foarte greu din care nimeni nu iese întreg. Viu. Dar...”Fără dar si poate”, cum m-am pus la curent din cele reamintite de Ileana Vulpescu, dacă nu voi oamenii de cultură, purtători ai salvării din căderea în uitare si nimic, nu vă veți ambiționa să duceți mai departe stindardul rămănerii în istorie, alături de lumea civilizată, în care sincer doriți să fiți, cine alții, să o facă pentru voi! Abandonul nu este o soluție. Nu renunțați la activism. Democrația nu aduce singură reusita! Trebuie neâncetat, ca voi să vă faceți auzite chemările pentru adevăr, să găsiți mijloacele ca vocea voastră să fie auzită la marea masă de votanți, care vor decide la alegeri. Eu nu cunosc altceva mai bun, decât democrația parlamentară. Si încă ceva. Încă nu s-a definit „cel mai rău!” Poate fi si mai rău! Opriți-l! Vegheați!

Nu demult ati devenit membru al Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Felicitări! Cum vă simtiti? Cum apreciați activitatea acestei asociații?

Mă simt onorat. Sunt si membru al Asociației Ziaristilor din Israel. Activitatea Asociației Scriitorilor din Israel a fost, cel puțin până nu demult, o reusită. Au fost seri literare, s-au făcut prezentări de cărți, întruniri comemorative, etc. Din păcate noi am trecut o grea pierdere prin trecerea în neființă a lui Shaul Carmel, Presedintele Asociației. Shaul Carmel a fost un poet de o mare expresivitate, sensibil si talentat făurar de metafore si alegorii, un combatant de marcă pe frontul exprimării libere al drepturilor noastre, al scrisului pe româneste. Shaul a fost si un neobosit organizator si îndrumător. Îi vom resimți lipsa.

Noi cei care mai scriem pe româneste, aici în Israel, ne înpuținăm. Nu numai că ne ocupăm, dincolo de travaliul important al scrisului, si cu redactarea, corectura, tiparul(!), dar si cu activitatea de difuzor voluntar de carte...

Cum au fost „primite”, semnalate, cărțile pe care le-ați scris?

„Mall” a avut cronici si foarte bune, elogioase, si critici. Acestea din urmă, nu întotdeauna „cinstite”! Profesional vorbind. Pe unii colegi i-a deranjat, supărat primirea făcută cărții. Au fost critici, sau, neînțelegeri, ca de pildă :...”de ce ai semnat cu pseudonim?”, ...”de ce ai scris cartea la persoana a treia?” Este dreptul fiecăruia să aducă asemenea critici. În replică am spus că scrisul la persoana a treia este o convenție, si, că Prof. Paul Schveigher, filolog de profesie, a apreciat această abordare...Alții au scris o cronică, destul de elogioasă, reducănd cartea la perioada copilăriei descrisă în carte...care reprezintă o mică parte din materia, bogată, descrisă de mine! Totusi... Sau...”de ce elogiezi filmele si oamenii, creatorii, de la Sahia?” „era o instituție de propagandă comunistă?” De parcă eu nu stiam! Nu a ajutat să spun că asta este părerea mea! Că este părerea mea de specialist! Că eu n-am fost membru de partid! Asa cum au fost ei! Că entuziasmul nostru, acei tineri, de atunci, din anii deceniului 7 al secolului trecut era dat de convingerea, sinceră, că se poate construi o societate mai dreaptă, mai bună si mai frumoasă, neocolind adevărul!

Critica de specialitate, este prezentă uneori, în paginile ”Jurnalului săptămânii”, apariție săptămânală în limba română din Israel. Ea este, tot ce doriți, numai făuritoare de scoală în ale scrisului nu este! Poate că asa si trebuie, când noi, care mai scriem, suntem tinere speranțe, aproape toți trecuți de 70 de ani!

La ce lucrați în prezent? Ce proiecte aveți pentru viitor?

Lucrez la cartea care cuprinde episoade din cea de a doua parte activă a vieții mele. Din Israel. O depunere de mărturii...la curtea cu juri! Viitorii mei cititori. Sper să o pot preda editurii până la finele acestui an. Si dacă voi reusi, voi încerca sa adun laolaltă, un nou mănunchi de mici povestiri.


iulie 2011, Israel








Interviu realizat de Lucretia Berzintu    7/24/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian