Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Marian Barbu si poezia analitică

Partea I - a

1. Marian Barbu, critic literar prin excelentă, atât prin independenta interioară cât si prin impartialitatea exterioară a asertiunile estetice, constată la 65 de ani – cum scrie în prefata Autoportret cu irizări târzii a cărtii de poeme, Provizii de soare (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004) – că a „abandonat inexplicabil drumul spre poezie. El începuse – zice – din timpul facultătii bucurestene (1959-1964), dar a fost repede dislocat, ba de ziarist, ba de criticul si istoricul literar, de prozator si înlăturat, dacă nu pus la colt, de Profesor, obligat să-si onoreze catedra, în fata elevilor si studentilor”. Se stie că un critic, după exigenta lui Călinescu, trebuie să rateze cât mai multe genuri literare, dar nici nu trebuie să fie cizmar, după spusa bătrânului Hegel referindu-se la estetician, ca să stie unde-l strânge cizma. Marian Barbu poartă dimensiunea poematicului în structura făptuirilor sale, fie ale prozei, fie ale reflectiei critice, în pofida despărtirilor de gen, ce par si se doresc radicale. Ea îi stă retrasă într-un orizont privilegiat, din străfundurile psihismului, de unde dă semne si participă prin determinări la conexiuni din zona intelectului si a reflexiei dintre subiect si obiect, cu instituiri si clarificări analitice si sintetice. Alături de aceste „semne”, deseori diminesiunea poematicului s-a manifestat la suprafată, dar din rigoare critică (si pudoare), Marian Barbu i-a pus si i-a tinut „rezultatele” prea mult timp în spatele „usii secrete” a creatiei sale. O primă izbucnire, deschidere a usii, are loc la patruzeci de ani, când „eliberează” un ciclu de zece poeme, sub titlul Septembrie, fată tătară, si-l trimite la Editura „Albatros”, unde trece concursul si apare, alături de poeziile altor 19 autori, în Caietul debutantilor, în 1979. Câteva fulguratii, ca semne de identificare (greu de stabilit la atâtea autori), lasă Nicolae Manolescu (ce observă că autorul „fortează analogiile”), Eugen Barbu si Voicu Bugariu (ultimul, cu o intuitie de relevantă, îi încadrează demersul liric „în categoria poeziei de refuz intelectual al emotiei”). Totusi, Marian Barbu nu se decide să iasă în „arenă”. Poate si presiunea ideologică, devenită sufocantă poeziei până în ’89, si derapajul epidermic, generalizat de după, l-au determinat să-si tină „linia poeziei (...) mereu ascunsă”, cum zice în prefata amintită, încât „arhiva lirică” să-i sporească la nouă volume. Abia la 65 de ani se hotăreste să extragă un esantion din aceste volume, publicându-l sub titlul explicit, ca o propozitie analitic-adevărată, Provizii de soare (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2004). Se pare, însă, că această retinere este conditionată si de convingerea autorului că: „poem citabil, indiferent de tectonica din pagină, este numai acela care produce coerentă în viziune si propune o sintaxă multifunctională”, cu exigenta: „Starea naturală a poemului de referintă trebuie să izbucnească dintr-o idee, dacă nu originală, obligatoriu, însă, autentică. Verbele la diatezele reflexivă si pasivă se cuvine să viziteze in nuce spiritul poetic”.
„Esantionul” Provizii de soare este format din 151 de poeme, asezate alfabetic după titlu, extrase, probabil, din toate cele nouă volume, dar cu sigurantă după convingerea si exigenta autorului. Primul termen al titlului le precizează identitatea si functia, iar al doilea, continutul si calitatea. Ele par vitraliul unui edificiu de cultură, unde lumina din afară trece filtrată în interior, după formele si culorile fiecărei părti de cristal întâmpinate. Numai că aceste părti, smulse din alte întreguri, ca să dea forme cu sens si semnificatie, trebuie ele însele să fie purtătoare ale acestora, adică partea să dea seamă despre întreg. Greu de presupus. Marian Barbu solicită poemului să genereze „coerentă în viziune” si să aibă o „sintaxă functională”. Primul termen poartă asupra efectului necesar, al doilea, asupra unei cauze formale. Determinarea lor tine de contextul cultural, fenomenologic si structuralist, si de exigenta creatorului, nutrită din atâtea „lectii” si „poetici” întâlnite si predate ca dascăl. Dintre acestea, referindu-ne doar la spatiul romînesc, se luminează, la un capăt, cea barbiană, iar la celălalt, cea soresciană – după cum accentul se mută de pe cuvânt pe existentă. (Despre amândoi poeti, Marian Barbu a scris câte o carte: Simbolistica poeziei lui Ion Barbu, Ed. Spirit Românesc, Craiova, 1997, si La Lilieci sase cărti în căutarea lui Marin Sorescu, Ed. Sitech, Craiova, 2009). Si dacă întârziem mai mult în acest edificiu, exprimându-ne în continuare ornant, se observă că formele din vitraliu filtrează mereu altfel lumina, în functie de etapele si intensitatea ei. Poemele vin de pe un traseu de cel putin patru decenii! O infuzie de substantă livrescă se surprinde în fladurile lor, uneori bine ascunsă, alteori expusă la vedere, dar din fiecare răzbate, prin reflex, ecolul unei faze a subiectivitătii autorului din procesul de realizare a individuatiei.
Sub primul aspect, poemele sunt constructii bine chibzuite si îndelung slefuite, parcă la „scoala maistrilor” (unele poartă semnul „maistrului” asezat sub titlu: Cuvântul – sărbătoarea poetilor (după o idee de Al. Philippide), Geometrul de la Păltinis barbiană, Sâmburele personal barbiană, În viata muntelui călinesciană, Picătură de primăvară bacoviană, S-a revărsat argheziană, Secerat blagiană; altele prin dedicatie: Nu ne-am nuntit lui Cezar Baltag, Vânat lui Vl. Streinu, Marmură zeiască admirând statuia zeitei Venus din Milo, Zaruri lui V. G. Paleolog; si în cele mai multe, prin trimiterile expres culturale). Poetul se simte solidar „cu toti acei / Ce sapă-n cuvinte ca într-un stei”, despărtindu-se de „Ceilalti care vorbesc în cuvinte lejere” si „Sunt precupeti de vorbe-n panere”, (Neobositul odor, p. 101), de „poezia lenesă”, cum a zis Ion Barbu. Din poezia barbiană, chiar dacă nu atât de evident în constituirea verbului secund, se aud sonuri si rezonări în câteva poeme (de pildă, în Geometrul de la Păltinis: „E nasterea în zonă a ideii / Fierbinte ca un popas în somn / Se-aud retragerile-n vânt ale scânteii / Când aburesc în verticala unui dom”, p. 72; sau în Sâmbure personal, din incantatiile poemei După melci). Însă din „lectia” poetului-matematician, Marian Barbu si-a însusit mai mult. Si anume, acea aplecare asupra cuvântului si slefuire spre a-l aduce la starea de oglindă a gândului. Dar, ca o reactie, sub aceasta se întinde acaparatoare „lectia soresciană” cu răsucirea de fire epice si înnodarea lor în idee. Rămâne scopul, dar mijloacele se schimbă! (Să cităm un singur poem, fie el cel care dă titlul, Provizii de soare: „Totusi niste provizii de soare / Autentice ca frânghiile de circ / Ne-ar trebui / Nu stii cum e vremea mâine / Să fie urmasilor / În mileniul următor / Să ne-ncingem cu ele / La nivelul inimii / Până murim / Apoi centura s-o punem / Tot spre răsărit / Nu vom mai putrezi / Va fi cea mai bogată / Hrană de faraon / Până când urmasii / Vor găsi soare pe măsură / Si vor deschide un magazin / «Magazinul soarelui» – / El va fi rar / Dacă ne gândim bine, / Ca rocile selenare. // Ce vom face noi, / Noi adunătorii de soare?! / Noi vom vinde lumină / Altor galaxii / Vom fi savantii de duzină”, p. 123).
Faptul acestor însusiri de „lectii” se datorează atât experientei de dascăl si cărturar, cât si solicitării spiritului său de a face vădit sensul constructiei poematice drept reflexie a celui din subterana existentei. Realitatea de zi cu zi îl obturează, ea se multumeste cu precaritatea formelor si cu evanescenta proprie. Rar ajunge sesizabil sensul ce miscă lumea – si atunci, viclean, surprins conceptual de viclenia ratiunii. Este însă în sarcina celorlalte forme ale spiritului să se încerce, să-l caute si să-l lumineze în instituirile de sine, proprii si ale fiintei. Rămâne, prin urmare, si artei si poeziei câmp larg întru încercare si împlinire ontică. Revenind, de aici poate la Marian Barbu nevoia de constructie riguroasă si intelectiv-univocă. Dar o cantonare în orizonturile intelctului, oricât ar fi de stră-bătute, nu poate să aducă în fată decât determinări abstracte si umbre de individualuri. Prins între acestea, poetul trăieste cu mare luciditate criza particularului cu precaritatea determinatiilor sale. Majoritatea poetilor se pierde în expresia si jocurile „fiintei” de-o clipă a individualului, rămâne pradă patologiei metaforei, nesfârsitei metaforizări. Fenomenul cuprinde o întinsă arie a poeziei, din anumite zone si epoci, este aproape generalizat datorită absentei unei constiinte critice si a neputintei intelective si creatoare a autorilor, postată în frapantă imaginatie. Însă, la Marian Barbu, creator sorbit de idee, care consideră starea naturală a poemului ca fiind izbucnirea dintr-o idee, se manifestă un alt fenomen: universalul în abstractiunea sa îi solicită să configureze pregnant sensul si poetul se angajează la echivalări si apropieri de elemente la nivelul abstract al limbajului, fortând „metafora”, expresia plasticizantă. Inconsistentei din primul caz îi corespunde, la acest nivel, o presiune ontică a poematicului. Aici poetul trăieste sub presiunea sensului. Marian Barbu a presimtit-o si poate din cauza asta, mult mai ascunsă si insidioasă, a amânat iesirea în „arenă”. A încercat să i se sustragă, să iasă de sub presiunea ontică, dar, la celălalt capăt al traseului străbătut, clipeau ochii amăgitori ai metaforizării. Si luciditatea, experienta si lectiile asumate nu-l lasă să facă pasul înapoi, desi „resturi”, „vesminte colorate”, de pe acest traseu, poemele „esantionului” Provizii de soare mai poartă cu ele. Este lesne de văzut cum unele îsi au axa constructiei chiar pe aceste echivalente si analogii si, totodată, printre cuvintele lor „zâmbesc” prepozitia atributivă „de” si „genitivele” (spre exemplificare, poemul Măsuri de prevedere, „Când e frig / oamenii se pierd în priviri / se-ncretesc în culori / si-n tipete / ca un cârd de cocori / Flăcările frigului / sug sângele lucrurilor / fruntea ceasului / limbile degetelor mele / Frigul parcă trage după sine / o sanie de pietre cu inele / Albul frig se-ntreabă de noi / ca de o credintă de copil / furată într-un joc / de cărămidă-n doi / sau ca o cruce azvârlită / timpului înapoi”, p. 94).
Sub al doilea aspect, al determinării din partea procesului individuatiei, se surprind unele fascicule de lumină, conturând stări si evenimente lăuntrice la marginea obsesivului: cuvântul cu lumea sa, reală si nominală, si lantul fiintei omenesti, cu continuitatea si discontinuitatea sa. Ambele, încărcate, genetic, de tensiune, bucurie si tragism. Si între ele, se află oglinda, câmpul relational al constiintei. „Cuvântul” este răsucit si desrăsucit pe toate fetele, cu multă stiintă adunată din studii „poetice” si „stilistice”, uneori este trecut din materie a poemelor în principiu generator si model al lor. Marian Barbu si-a dorit continuu claritatea si triumful logos-ului. A preferat ordinea intelectului în pofida datelor dezordonate si inconsistente ale perceptiei. Cuvântul si-l închipuie oglindă a eului („Clatină-mă, cuvântule, / Ca piatra în singurătate / Si copleseste-mă cu toate / Articulatiile tale calde. // Fă-mă oglindă numai pentru tine / Ca să văd grădina cerului”, Clatină-mă, cuvântule, p. 31), iar în această oglindă se vede o verigă din lantul fiintei omenesti, cea neînchisă si abstractă, pe latura fără putintă de trăit si extrem de dureroasă: tată – fiu. Singura relatie peste care cade ghilotina finitului, ca o fractură ontică, si naste perceptia tragicului. Pe latura cealaltă, a mamei, nu se percepe finitul, căci legăturile vietii au un început nemijlocit. „Femeia – geneza existentei”, ce exact o spune poemul Geneză nevăzută (p. 71)! Ca salvare din fractura amintită se invocă relatia dintre cuvânt si eros, în sensul lor adânc, de a aduna, de a pune împreună, de a strânge laolaltă. „Trăim, constelatii de munte si mare, / Prin copii, vesnica noastră miscare”, Între munte si mare, p. 84). Si totusi, cuvântul rămâne salvator: „cred că eu, numai eu / putrezesc cu fiecare clipă / netrasă-n cuvânt / ca un clopot de ceară e clipa / ca un sarcofag de pământ” (Pentru semenii mei, p. 111). Dacă femeia este geneza existentei, pentru bărbat, pentru cine trăieste finitudinea si ajunge în ipostaza de poet, cuvântul trebuie să fie geneza fiintei. Dar, oare, se observă că suntem în spatiul intelectului, sub soarele viu al amiezii spiritului si vietii, unde legile sunt trasate si făcute prin litera definitiei si a necrutătorului trebuie!?

Intermezzo 1. Pentru Marian Barbu, 2004 este un an de coliziuni. Să ne imaginăm un copac ajuns la maturitatea deplină si încărcat cu fructe. Cu rădăcinile întinse prin pământ, aidoma cât coroanei, care extrag seva, o prelucrează pentru substanta si aroma fructelor, si o trimit acestora prin tulpină. Vine cineva si îi desparte coroana de trunchi. Ce se petrece cu seva ajunsă în tăietura despărtitoare? Fructele nu o stiu, se ofilesc si cad, însă copacul plânge cu ea spre cer prin ochiul neasteptatei răni. Ce se întâmplă cu Dascălul care si-a făcut din viată si constiintă seva învătăceilor si brusc este pensionat? Profesorul Marian Barbu o stie. Nu mai poate să comunice ideea si să-si reazeme privirea de tâmpla tinerilor. Si mai dureros, nici de a celor doi copii ai săi, plecati peste Atlantic. „Esantionul” Provizii de soare vine ca o întoarecere a privirii înapoi si o clipire a ochilor printre lacrimi. Este darul din ceea ce a pus de-o parte pentru noi. Ni-l oferă si pleacă, peste ocean, la copiii săi, într-o peregrinare cultural existentială. Într-o nouă si concretă recuperare de sine. Sfâsiat si alunecat, dar cu încăltăminte înaripată. Între partea de sfârsit a anului 2004 si cea de început a anului 2005, Marian Barbu este pe „pământul dintre două oceane”, cum numeste USA. Scrie aici 12 texte, cele mai multe cu finisare în decembrie si martie, pe care le publică în seria cărtilor de critică si istorie literară, Trăind printre cărti, vol. IV (Ed. Fundatiei Culturale „Ion D. Sîrbu” Petrosani, 2005), ordonate (si alături de alte texte) în conexiune ideatică, în capitolele: II. Literatură universală (Harold Bloom – la 75 de ani; Julio Cortázar – Proiectarea literară a concretului (Manuscris găsit într-un buzunar si alte povestiri); Ion Dugăesescu – Complexul Dinicu Golescu (Prin America); Dan Grigorescu – O carte savantă (Romanul american al sec. XX); Javier Mariás – orasul englez ca pretext literar (Romanul Oxfordului); Toma Pavel – Preocupări transfrontaliere (Povestiri filosofice); Scriitori români în enciclopedii americane (Constatări si opinii)) si IV. Bloc notes (Despre cărti americane; Dorul imitatiei; Pământul dintre oceane; Temporar, locuind la Chicago si World Book despre România). Prima serie se deschide cu cunoscutul critic literar american, Harold Bloom, care a introdus termenul de canon pentru capodoperă si a ordonat literatura universală pe „vârste”, si se închide cu scriitori români prezenti în celebrele antologii americane; iar a doua serie, începe cu „cărti americane” si se închide cu România în World Book. S-ar putea glosa mult despre cuprinsul acoladelor, de la probleme de teorie la teoreticieni scriitori, de la scriitori români americanizati la scriitori americani, despre „complexe” si savante contributii profesorale românesti pe teritoriul american, despre tentatia concretului si orasul ca pretext literar; sau în partea a doua, despre ochiul pătrunzător si uimit al scriitorului si ziaristului Marian Barbu, care a văzut multe si a înteles mult. „Timp de aproape cinci luni de zile, spune el, am poposit în trei state americane: Illinois, Winsconsin, Indiana, având «bursă de familie» la Chicago si în zonele adiacente acestui megapolis.” (Despre cărti americane, op. cit., p 334). Dar important este drumul de la cultură la experientă, calea de la reflectie la impresie si perceptie. America i se pare „spatiu privat al mediului acvatic pe care cele două oceane, Atlantic si Pacific, l-au ridicat în timp, drept buclă cosmică pentru odihnă si admiratie”. Pământul dintre două oceane, op. cit. p. 340). Oricum, coliziunea din structura sufletească nu se vindecă, se petrece doar o atingere anteică a existentei. Reflectia, în primă instantă, cedează din prerogativele sale în favoarea experientei. Principiul atât de drag profesorului, preluat de la eminescologul George Munteanu, văzând si făcând, se încarcă de substantă si-i devine un mobil important în actul de creatie. Marian Barbu, iesit din sine datorită coliziunii, se reîntoarce în sine, păsind printre cele două falii, cu o mână atingând realitatea nemijlocită, iar cu cealaltă, indicând imaginea realitătii. Si astfel înaintează, ca printre oglinzi. Oglinzile din Chicago (Ed. Sitech, Craiova, 2006) constituie, de altfel, cartea ce se naste ca să dea seamă despre acest itinerar, carte sub titlul căruia autorul notează, luându-si o marjă de sigurantă: „ – aproape poeme – (interpretări libere după realităti americane)”.

Intermezzo 2. Marian Barbu se apleacă în sine si declansează, dacă nu o revoltă, fiindcă el nu si-a luat ochii de la stelele fixe ale culturii, cel putin un set de contestatii. Importante pentru fiinta poeziei. Mai întâi, împotriva propriei sale poezii scrisă la vârsta “artistului la tinerete”, când lumea este privită în categoriile Idealelor si a substantei evanescente, iar poezia ca fiind un dulce si ireal joc de imagini. În genere, această poezie acoperă lumea si o „înfrumusetează” cu metaforizări cât mai spectaculoase, crezându-se că-i adaugă sens. Dar ele nu duc nicăieri, cel mult, încântă gândul (ca părere) ce nu trece de clipirea ochiului. Apoi, si a creatiilor desubstantializate, neridicate la fiintă, într-o lume alienată, multiplu alienată – dar acest aspect nu-l vom decela aici si acum. Si în fine, ca o deschidere a artistului reflexiv căutând, cu instrumente pe măsură, noi „orizonturi” si cadre topologice poeziei (poate chiar în întelesul vechi), în vederea schimbărilor proprii din procesul „individuatiei” creatorului si a creatiei. Iar drept consecintă, aparitia unei atitudini în contextul dat. Pentru cine o percepe. Contestatia sa nu este singulară, de-ar fi să privim numai în istoria poeziei noastre, de la luciditatea eminesciană din Epigonii (ori celebra epistolă a poetului trimisă din Viena la 6 februarie 1871 lui Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare de la Iasi, de definire a epocii în vederea proiectului romanesc Naturi Catilinare, cu determinări la diferite nivele ontologice în planul artei si al societătii) până la “monoloagele” lui Philippide, viziunile într-un dincolo ale lui Mircea Ciobanu din Patimile si descriptiile într-un aparent dincoace ale lui Marin Sorescu din La lilieci, sau atitudinea lui A. E. Baconsky, din Declinul metaforei (1961) si Poeti si poezie (1963). Fireste, referitor la prima situatie, linia descărcării de metaforizare însoteste poezia din prima ei clipă, si încearcă să îndepărteze roiul de neaveniti, chiar de cititori inadecvati ai acesteia. Dar dezavuarea metaforizării presupune eforturi continue, fiindcă metaforizarea este solicitată chiar de procesele limbii, unde se ascunde si fascinează, însotind cuvântul ca o umbră, mai ales, în încercările inadecvate de recuperare a individualului. Si mai cu spor, sub volbura presiunilor ideologice. Este fapt evident că în procesul cunoasterii teoretice individualul se pierde, din prima clipă si fază, chiar prin numirea sa, recuperarea rămânând în sarcina celei artistice, care să-si încerce sansele în vederea unei conjugări în câmpurile ontice. În tentatia recuperării prin numire se ascunde si partea goală de substantă si fiintă din câmpul metaforei, cea nefolositoare si proastă, ca în cazul infinitului prost cu care, de altfel, se înrudeste – vizibil, în planul ravagiilor patologice în domeniu.
Creatorii, în marile lor experiente si drame poetice, au încercat să-i recupereze si să-i constituie metaforei câmpuri ontice, ca de pildă situându-se si deschizând creatia în viziuni, sau să-i îndepărteze prin demers „reflexiv”, uneori ironic, crustele hrănite si sporite cu sevă din marele proces al conotatiei si să facă, uneori, din această îndepărtare, “subiect” pentru avansările poetice. Ori să împingă reflexivitatea în aerul rarefiat si plin de traseele teoreticului, din preajma universalului. Însă o altă cale, si cea mai largă si bătătorită, este cea pe care călătoresc poetii sub deviza: „Înapoi la individual!”. Ea s-a bifurcat în nenumărate cărări în spatiul anglo-saxon, iar deviza amintită se aude tot mai puternic în epoca modernă, însă cu ceva corecturi. Unele din partea empirismului si filosofiei analitice.
Mai înapoi se distinge acel menhir britanic, lordul Bacon adunând mărturii si argumente pentru filosofia experientei, iar pe la începutul secolului al XX-lea îl vedem pe Bertrand Russell căutând, împreună cu matematicianul Alfred North Whitehead, bazele logice ale matematicii în monumentala Principia Mathematica (apărută la editura Universitătii din Cambridge, între anii 1910 si 1913), după care dă la iveală cărticica, Problemele filosofiei (1912), ce va însemna cu adevărat prima piatră a filosofiei analitice. Desi aceasta îsi are rădăcini si ramificatii europene (de la Kant, si nu numai, la Frege, ori Carnap, care mută distinctia dintre adevăruri analitice si sintetice ca granită între stiintele formale si stiintele factuale, empirice, sau „Scoala de la Viena”), fructele ei s-au împlinit si se savurează peste ocean. Se găsesc în empirismul logic, în semiotică si, chiar, în poezie. Ele au apărut ca reactie la indeciziile metafizice si ca nevoie a spiritului de căutare a adevărurilor necesare în lumea empirică. La o privire atentă, nu cu acest context rezonează cuvintele poetei Sylvia Plath: „Cred că poezia mea izvorăste direct din experienta senzorială si emotională; trebuie însă să spun că nu pot să accept aceste strigăte ale inimii, inspirate doar de un ac, de un cutit, sau te miri ce atlceva. Cred că trebuie să fii în stare să manevrezi experientele, chiar si pe cele mai îngrozitoare – ca de exemplu nebunia, tortura, acest gen de experiente, acestea ar trebui manipulate de o minte inteligentă si inspirată”, (Sylvia Plath, Ariel si alte poeme, Ed. Univers, Buc., 1980, apud. Vasile Nicolescu, Cuvânt înainte, p. 13, s.n.)? Sau consideratiile lui Petru Comarnescu, făcute pe când poeta avea doar 15 ani, despre specificitatea poeziei americane. El este, în secolul trecut, românul cu cea mai întinsă informatie privind lumea si cultura americană si cu cea mai adâncă pătrundere a constiintei acesteia. Studii peste studii, de la Homo americanus (Buc. 1933) la Brâncusi’s Work (1970) si între ele, doctoratul cu lucrarea The Nature of Beauty and Its Relations to Goodness, sustinut la Universitatea Southern din California. Lui i se datorează si prima Antologie de poezie americană modernă, Buc., 1947 (urmată mult mai târziu de cea a lui Ion Caraion, Antologia poeziei americane, Ed. „Univers”, Buc., 1979). Ca atare, cuvântul lui are greutate: „Noua poezie americană, antiromantică, antitdidactică, antisentimentală, este o poezie vie, radicală, stiintifică, adâncind psihologia omului, exprimându-i suferintele, nevoile, elanurile, aducând umor, ironie, dar si profetism si generozitate socială (...). Poetii noi iubesc viata si lumea, chiar dacă sufăr mai tare încă decât ceilalti, din pricina sensibilitătii lor sau nu pot întelege totul. Realismul lor social este considerabil lărgit, iar întrebuintarea vorbirii curente, a viziunilor si sonoritătilor unui secol masinist, a procedeelor stiintifice si gazetăresti – îmbinate adesea cu o vastă cultură umanistă – le conferă mijloace de expresie mult mai variate si mai adecvate, apropiindu-i pe ei, poetii, de ceilalti muritori cu care se identifică deplin”. Să retinem din acest evantai descriptiv, tăietura opozabilă fată de retorica unei poezii transmutată peste ocean, îndreptarea ei spre experienta de zi cu zi a omului, de la lumina constiintei la abisurile inconstientului, pentru a surprinde, decupa si recupera individualul propriu acestei lumi. O „poezie vie” cu catene prinse de volutele realitătii sociale, care să fie cu rădăcini specific americane. Unii poeti, cu rădăcini în America, si-au căutat cerul poeziei în Europa (Ezra Pound, T. S. Eliot), alti si l-au văzut deasupra crestetului (W. C. Williams, W. Stevens, E. E. Cummings). Cu stelele de deasupra luminându-le propriile drumuri, propriile păsiri si propriile orase. „Nu toti poetii împărtăsesc vederile lui Williams – scrie în 1968 Serge Fauchereau – despre necesitatea unui limbaj absolut american (...) dar toti sunt convinsi că rădăcinile poeziei nordamericane se găsesc în Statele Unite, ceea ce nu exclude că, pentru a le hrăni, pot fi folosite si izvoare ale poeziei europene, orientale sau sudamericane. Americanii nu mai sunt fosti europeni.” (Introducere în poezia americană, Ed. Minerva, Buc., 1974, p. 337). Prin urmare, unei nevoi artistice de recuperare a individualui i se alătură stringent determinanta americanitătii, iar pe deasupra, în rezonantă, schimbările aduse în cunoastere de filosofia analitică. Un nod poetic privilegiat, rămas multora spre încercare si desfacere!

2. Pe coperta ultimă a volumului Oglinzile din Chicago, Marian Barbu dă câteva date despre aventura „americană” a experientei sale poetice: „Trăind ceva timp în zona megapolisului Chicago (U.S.A.), am constatat pe viu cum poezia americană are altă turnură ideatică si mai ales forme stilistice mult diferite de cele ale europenilor. Evaluările realizate oficial de critica literară, de o parte si de alta, m-au îndemnat să văd din interior cum limba română poate întreprinde comunicări pe măsură. De aici, o primă explicatie a titlului si a componentelor adiacente acestuia.” Pe de o parte, constatarea teoretică „altă turnură ideatică” si „mai ales forme stilistice”, iar pe de altă parte, implicarea practică, artistică, să vadă „cum limba română poate întreprinde comunicări pe măsură”. Pentru aspectul teoretic, criticul si istoricul literar Marian Barbu vine cu un întreg arsenal de cunostinte si, fiind peste patru decenii profesor, diversitatea acestora nu este obturată de niciun fel de subiectivităti. El este, fără îndoială, adeptul principiului kantian: „de gustibus non disputandum”. Pentru partea practică, se vede cu limpiditate că nu se pune problema unei conditii si posibilităti a limbii (dacă poate?) – orice limbă este aptă si poate să atingă măsura poematicului – , ci a unei modalităti de realizare a poematicului. Acel „să văd din interior cum” rezonează cu anteriorul său principiu, văzând si făcând, si presupune implicarea reflectiei în experientă. Volumul Oglinzile din Chicago cuprinde 104 „aproape poeme”, asezate după principiul egalitătii ca importantă, adică alfabetic. Însă ele respectă cele două coordonate: a reflexivitătii cu desfacerile sale pe verticală si cea a experientei cu desfăsurările ei practice pe orizontală; prima, temporală, a doua, spatială; prima, cu raportări de metodă subiect-obiect, de cultură europeană-americană; a doua, încărcată de realităti americane (cel putin din trei state: Illinois, Winsconsin si Indiana), din care să surprindă si să decupeze „individualuri” semnificative, apte interpretării; prima se întrevede prin coliziunile eului, a doua prin încercarea de mântuire a acestora. Iar principiul generativ, poetic, cum ar fi zis Poe, consistă în chiar prima si esentiala distinctie a filosofiei analitice, aceea dintre cunoasterea prin experientă nemijlocită si cunoasterea prin descriere. Cu alte cuvinte, după identificarea individualului, pentru o posibilă recuperare a lui în artă, sau o avansare spre cunoasterea adevărurilor în cunoasterea teoretică, trebuie să urmeze descrierea analitică. I s-a zis „teoria descriptiei”. Aceasta aruncă la cosul „idolilor” tot ce este confuz sau generează confuzie, tot ce este inconsistent sau se învăluie în miraj metafizic. Metaforizarea anterioară îsi găseste aici sfîrsitul. Si trebuie înteles ca fiind una din faze în procesul de lămurire a poeziei de oriunde si oricând. Această „descriptie” păstrează drept instrument disocierea cu claritate si precizie a materialului descris în unităti din ce în ce mai mici, până la detalii si nuante pentru surprinderea individualului, ca apoi să se încerce o sintetizare a lor spre a se obtine o nouă unitate. Astfel se poate formula, simplificat, un procedeu analitic. În artă, si mai ales în ceea ce întreprinde Marian Barbu, vizibilă este mai mult reasocierea – disocierea fiind retrasă, ca factor de prima instantă al procesului analitic. Reasocierea, în cazul său, urmează un demers intelectiv, care încorporează faptele descrise conform sensurilor observate, curbează eruditia în sensibilitate si face din aceasta cutia de rezonantă a lecturilor proprii si a gândirii în context. Nu zice el „interpretări libere după realităti americane”? „Libere”, adică atât cât asigură declicul reflexiv, în afara acestuia nefiind decât păsire oarbă si indistinctie a metaforizării. Tentatia de a recupera individualul, chiar în cazul în care actele gândirii l-au pierdut, se vede în actiunea de a aduce gândirea pe calea simturilor, să-i dea aura caldă a sentimentului. În poezia analitică ochii poetului coboară de la cerul cu universalele sale, la privirea pământului cu infinitatea de individualuri si de experiente omenesti. Se caută într-un timbru o lume; într-o amprentă, un om. Marian Barbu se înscrie în tendinta spre concretitudine a scriitorilor americani, vizibilă fie si din îndreptarea „observatiei” lor spre un oras sau stradă, spre o masină sau om, spre un copac sau pod, spre un panou sau reclamă, spre o cifră sau epitaf săpat pe cruci. Nu altfel va face si el. Cu Oglinzile din Chicago, Marian Barbu împinge gândul din 2006 spre Chicago Poems ale lui Carl Sandburg din 1916, spre celebra revistă Poetry, din acest oras, care a pus bazele modernismului, sau Expozitia The Armory Show, din New York, unde expune avangarda europeană, în frunte cu Brâncusi, redeschisă la 24 martie 1913 si la Institutul de Artă din Chicago, situatie în care efigiile lui Brâncusi, Matisse si Walter Pach (organizatorul american al expozitiei) sunt arse de studentii instigati de artistii conservatori. La aproape un secol, un român, un alt oltean, scrie o carte despre acest oras. Sculptorul ducea zvon de modernitate peste ocean; al doilea, încearcă o eperientă lirică. Modernitatea aici si-a luat mai multe fete si poate să împărtăsească din ale sale. În poemul Globalizare, criticul savant Harold Bloom, devenit personaj, spune: „noi avem modernitatea cu toate vârstele ei (...) / De la concretul cotidian, până la psihologicul de caz. / A fi planetar presupune să stabilesti creuzetul de bază / Modernitatea nu poate fi în altă parte / Decât la noi!” (p. 45). Faptele deseori o iau înaintea ideilor! Schimbă si ceea ce pare ireversibil, putem zice. Să cităm un poem în care este detaliată această schimbare si, în pofida umorului, este clară decizia poetului: „Pentru care trebuintă mai pot fi poeziile clasice / Care cer rigurozitate metrică, fantezie, / Asocieri de cuvinte, pe cât posibil originale, / Ca să rezulte o sinteză inedită, cu trend asigurat? / Nu sunt mai bune poemele inventate de americani / Pe când încercau să intre si ei în legende? / Că doar miturile Asiei, ale Europei le-au aflat târziu! / Poate au speculat războinicul din miturile Greciei / Iar astăzi, sporindu-le, s-au îndepărtat de cuvinte / Făurind prin filme si armament o spaimă a universului. / Poetii americani nu se iau în seamă decât pe ei însisi / Mai au puterea să creadă că engleza americană îi impune. / Zădărnicia muncii lor a înconjurat Casa Albă de câteva ori / Ei însă nu se lasă. Stau zburdalnici între două oceane si scriu. / Vorba unora de la Neptun – eu scriu, cine mă citeste? / Răspunsul asigurat – Publius Ovidius Naso / El, Ovidiu, care scria Fastele, Ponticele / Tristele, Hercidele, Metamorfozele / Poetul european le apare americanilor / Ca venind dintr-o viată anterioară. /.../ Lumea de azi e vitează si preferă poemul modern / Atunci când îl găsesc – cu conditia să-l caute / Deoarece el poate fi grai, fără culoare, / Dar respirabil în clipe de restriste / Sau de cotituri ale lunii pe cer. // Poemul poate fi un bun corăbier / Al adevărului asumat. / Rămâne cea mai estetcă fiintă / Pentru sărac, ca si pentru împărat.” (Ovidiu – autor de poeme, p. 78).
Poemele lui Marian Barbu, din această „experientă americană”, au concretetea smulgerii din realitatea nemijlocită si nu imaginară. Starea civilă a societătii este sub lupă. (De câteva ori scrie, de pildă: „Binoclul mi-aducea imagini stranii”, În plină iarnă, p. 57). Ele sunt ample desfăsurări de fapte si obiecte, de situatii si relatii, de elemente si legi, de acte de cultură si civilizatie, de resturi arheologice si amintiri, de istorii cu oameni si locuri, de cuvinte si plante, de idei si animale, de gesturi si întîmplări observate, decupate si descrise, legate intelectiv după principiul analitic. Si fapt extrem de important, pe care îl desemnăm metaforic. Fiecare poem îsi are o celulă stem extrasă din cordonul ombilical al lumii cuvântului în stare de nastere si al existentei, sau din acea placentă existentială, nutritivă, în care se formează lumea constiintei, în sens nemtesc, de Bewusstsein. Se stie că aceste celule tulpinare, universale ale organismului uman se pot dezvolta în mai multe tipuri de celule specializate în tesuturi, înlocuindu-le pe cele distruse. Cu alte cuvinte, această celulă poartă informatia necesară si proprie pentru întregul organism si îl supune, prin sine, re-facerii. Ceea ce interesează în comparatie, revenind la poemul analitic, nu este geneza acestei celule stem, ci procesul de re-facere, conform informatiei, a tesutului organic al întregului. Cu alte cuvinte, nu geneza din prima instantă contează, ci „re-facerea” din a doua instantă. „Celula tulpinară”, „universală” este „prelevată”, adică descoperită, decupată si pusă în functiune, în dezvoltare poematică. Să nu uităm, informatia ei individuală poartă date universale. Prin urmare, în cazul poemului analitic, poetul trebuie să aibă intuitie si cultură ca să o descopere si să o pună în miscare. Ea va duce spre configurări si sensuri universale. Miscarea îi este proprie, poetului revenindu-i pozitia de observator, descriptor si, în unele cazuri, de interpret. El trebuie să o descopere, prin intuitie si cultură, să o vadă, să-i surprindă si să-i expună desfăsurarea, să o descompună si recompună, asemănător metodei analitico-sintetice, încât imaginatia cu arbitrarul ei să lase loc reflexiei cu adevărurile-i necesare. Poezia porneste de la o „celulă”, element, situatie individuală si concretă si ajunge să comunice în orizontul analitic al reflexivitătii. (Particularul cu determinatiile sale, se deconspiră si în acest caz, ca fiind atins de precaritate, dar nu-i acum locul de dat seamă.) Poetul expune (si interpretează) exact sensul, încât poezia analitică vine în atingere cu eseistica. Poemele lui Marian Barbu au reflexe cristaline de eseu.
Autorul pune accentul pe experientă, desi ea pare subiectivă, este experienta unui om într-un anumit loc si spatiu, într-un anumit raport de cauzalitate cu lumea si sine, rezultat al unui sir de experiente. Contează dacă reuseste să prindă si să apuce obiectul. În cazul de fată, “întâmplările”, „situatiile”, „elementele”, persoanele cu „istorii”. Aproape în fiecare poem analitic al lui Marian Barbu se întâlnesc personaje, ca în epică, sau ca în teatru, nu preluând sarcina poetului, ci pe cea a poemului. Fiecare poem „creste” din „vocea” unui personaj, dintr-o situatie ce iese din comun sau chiar se ascunde în comun făcându-l să persiste. Poetul ne ajută să vedem traseul de „multiplicare” a „celulei stem”, modul de re-facere a părtii în întreg, al configurării poematicului de natură reflexivă. El arată stratele ce se formează si acced la configuratii, el demonstrează si interpretează. Ca un profesor în fata auditorilor. Trece de la individual la universal, de la concret la abstract. Nu inventează, el descrie. Observă si descrie. Lângă un „ochi orizontal” si un „ochi vertical” îsi alătură „a treia dimensiune”, dar nu în afara cărtii, „A sufletului nerăbdător să atingă / Plonjonul din sângele versetelor biblice” (Nerăbdare, p. 71). Ochiul său cuprinde totul, dar nu mai mult decât cultura asumată. El se transformă în oglindă, în oglindă a Cuvântului („Numai poetii vedem oglinzile Cuvântului”, Într-o bibliotecă, p. 60).
Marian Barbu posedă perspectiva a două lumi si culturi, asezate în prelungire, complementar sau în contrast. În Oglinzile din Chicago se văd realităti sociale, politice, culturale, psihice ale lumii dintre cele două oceane si, ca într-un palimpsest, ale lumii europene, dar si ale celei preamericane. Contraste peste contraste, citiri si descifări peste descifrări, însă după cum „decide”, în desfăsurarea analitică, elementul generator al poemului, acea „celulă stem”. Spre evidentiere, câteva „celule”: personaje cu istorii în contraste semnificative pentru demonstratie: Chuck, ce-a fost în Vietnam, îsi deapănă cu năduf povestea la conacul fermierului, prietenului-gazdă care a rămas acasă, fără să ia în seamă prezenta poetului-observator (ascuns „în scris”) – cu concluzia: „Unul fusese în război si s-a întors / Celălalt si-a înmultit dolarii cu folos”, (Amintiri nejugulate, p. 4); băiatul cu chitara, a cărui prezentă cu cânt luminează coliziunea lumii: el „Trăieste în planeta lui de cântece si vis”, iar ceilalti, trecătorii, care „Mai scot câte-un dolar si în pălăria mare / Îl zvârl” au „gânduri abătute” – cu derivarea logică: „Transformă-n evantai a lumii clipă stearpă”, (Băiatul cu chitara, p. 6); „apasii năuci”, imaginati în „trenul cu circuit oval” de la gara din Chicago spre O’Hare, cu amintirea preriei, „privind prin geamurile securit / La turmele de animale pierdute sub beton” – peste care vine tăietura bruscă si dureroasă a civilizatiei: „Călătoresc cu ei până la mecanicul de tren. / Aici, stupoare! Omul lipseste / Fantoma de apasi si-ar fi dorit o soră / Când acolo, un computer, august 2006”, (Călătorie, p. 12); „copiii străzii din Buffalo Grove” pescuind păstrăvi din râul Racine si noaptea dormind sub pod, spălati de apele răului – cu observatia concluzivă: „Numai păstrăvii mai se zbenguiau / lovindu-le mâinile amortite / De căutări prin toate cotloanele / Refuzate de locuitorii din Buffalo Grove”, (Căutări silnice, p. 15); Mac Gregory, pustnic, „scârbit sau izolat de lume”, „si-a asumat rolul de paria”, trăieste lângă un artar, iar iarna „coboară la grajdurile unui congresman”, este „paznicul pădurii, / Al aerului curat, al anotimpurilor”, al naturii – se întelege – si din această perspectivă si-a asumat rolul de consultantă pentru îndrăgostiti, cu subîntelesul: „facerea de bine nu e a noastră / Ne-a lăsat-o Dumnezeu, ca să ne aducem aminte de El”, (Consulul îndrăgostitilor, p. 18); Pierre, chiropracter la Chicago, recită versuri în franceză si le traduce pentru sine în engleză. Pourqui? îl întreabă poetul-observator. Răspunsul: „ – Să-mi păstrez în activitate creierul. La policlinică, îl conduce pacientul / Aici, îl conduc eu. Iar în somn, mă conduce el. / Nu este si el chiropracter?”, (Corp cu trei responsabilităti, p. 19); dascălul nepot al indianului Kirksy; doamna în vârstă, Iudith, care plonjează în apele lacului din Indian Prairie Park; domnul Richard, functionar de patru decenii la o bancă de comert, care o urmăreste din spatele vilei, sâmbăta si duminica, pe „doamna din Tara Ceaiului”, sperând să dea de „Cuvântul Dintâi”; grădinarul bogat „Duce de Valois” în zbaterea continuă de prelungire a frumosului natural; contabilul egiptean, Hussein, si Ciu Cen, asistent social, o familie cu sclavie asumată din partea sotiei; pictorita Joel, care pleacă din Atlanta, cu pruncul Matew, si se instalează în Valea Cucutelor din Algonquin; jamaicana lui Johnny, cunoscută “la-mpachetat de peste” cu care a cochetat, s-a iubit si au făcut o fetită si – demonstratia se încarcă psihanalitic – o visează ca peste, fetita înoată „prin inima lui / Prin sângele lui, prin ochii dilatati spre imposibil”, întregul corp fiindu-i “ocupat de femeia-peste” si concluzia, dacă sotia îi va fi mutată în alt loc, în mod firesc, si el va visa altceva, dacă va fi mutată la “departamentul jucării pentru copii”, atunci si el, îi spune patronul, va visa că a devenit copac să facă umbră copiilor (Familie fără acte, p. 39). (Poemul aminteste, însă fără izul psihanalitic, de versurile lui Ezra Pound, din perioada imagismului, unde copacul creste prin om: „Copacul mi-a intrat în mâini, / Seva mi-a urcat în brate, / Copacul mi-a crescut în piept – / În jos cresc crengile, iesind din mine ca bratele...”, Riposte, 1912); obiecte: prezenta, lângă o benzinărie, a unui panou cu anuntul „vând zece acri de pământ” si în scurt timp răsărirea clădirii „Academia de Muzică si Dans” – cu demonstratia: celeritatea schimbărilor dintre natură si civilizatie – si efectul „Stupoare pentru europeanul care scrie acum” (Acri de vânzare, p. 3). În fine, elemente ale naturii, de la arbori si ape la vegetatie si animale, aflate în conexiune cu omul si coliziune cu civilizatia, cu regele său, dolarul, si cu omul alunecat în coliziune – sunt tot atâtea elemente generative ale poemelor, desfăsurate analitic.
Întâmplări si situatii se alătură acestei miscări, ducând spre concluzia încărcată de lirism reflexiv. Se porneste de la concretetea individualului, propriu viziunii empirice cu toate desfacerile filosofice ajunse la zi, si se ajunge la desfăsurări deductive ale cunoasterii artistice. Eliberat de Ideale si sofisme poetice, Marian Barbu caută concretul si anvergura reflexivă a experientei poetice. Fireste, în această experientă lirică de influentă americană, se porneste de la individualul nemijlocit, însă după cum s-a văzut, acesta, cel descoperit si decupat, „celulă stem”, poartă cu sine informatii ce îl (o) depăsesc si se relevă într-o unitate de altă împlinire, în unităti de unităti sau întreguri de întreguri. Contrar asteptărilor, cursul inductiv este înlocuit cu cel deductiv, traseele urmează metoda analitico-sintetică. Se ajunge la reflexie si universal, numai că în genere dubla miscare din particular a fost obturată sau nu fructificată indeajuns. Pentru Marian Barbu, în structura sa profesor, ce îmbucurător si fascinant este acest demers poetic, de reflexie si eseistică! În cea mai mare parte, poetii americani nu duc experienta poetică până în orizonturile reflexivului, ci se cantonează sub cele palpabile, sau atitudinale, ale individualului frust, precar si rebarbativ. După cum stările sociale, ideologice si politice, cu subterana psihică, o cer








Dumitru Velea    6/13/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian