Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


De vorbă cu Ben Todică

UN PRIETEN PLANETAR
Interviu de Veronica Balaj


Veronica Balaj: BEN TODICĂ ESTE UN PRIETEN PLANETAR, dacă parafrazăm pe un alt roman de acelasi tip... pe dl Lucian Hetco, directorul revistei ”Agero” din Stuttgart.

Ben realizează emisiuni de radio si televiziune în limba română în
Australia. Voluntariat, pasiune, perseverentă în relatia cu tara.
O
face din dragoste. Alt pret nu cere.

Publică în lumea largă pe orce confrate întru cultură, face parte din
comitete diverse, din colectivul de redactie al revistelor de limba
română din multe părti ale lumii, realizează filme documentare, scrie cartea sentimentală, cărti de afectiune pentru locurile natale,
Banatul montan, Ciudanovita.

Ne putem concentra doar asupra unora dintre preocupările sale si
doar,,, secvential. Are o activitate frecventă, divers ferventă
si diversă.

Ca orce român onorabil plecat departe, îmbogăteste imaginea tării
cum poate el mai bine.

De unde începe drumul spre lumea largă? Pentru fiecare român care a hotărât să plece din tară, există o hermeneutică interioară, o stilistică a sentimentelor proprie doar lui. A fost curaj, a fost si disperare desigur, a fost si revoltă dar, se mai adaugă acel ceva personal, care colorează special orce mărturie. La asta vrem să te referi.

Ben Todică: Mama, Dumnezeu s-o ierte, ne citea povesti, în special duminică seara, când era si tata acasă. El lucra, de obicei, noaptea si pleca de la opt seara de acasă. Povesti cu zmei si feti frumosi care plecau în lume în căutarea adevărului si a vietii vesnice. Mi-aduc aminte că de la noi, de la scoala din Ciudanovita plecaseră câtiva copii, din clasele mai mari pe jos, peste dealuri si văi, până la Resita. Să tot fie vreo 30 de kilometri.

Deveniseră eroi peste noapte. Toti copiii din scoală îi admirau uitând de părintii rămasi acasă îngrijorati, care sufereau. După ce militia i-a adus înapoi, directorul scolii, domnul Sperlea Dorel, i-a purtat din clasă în clasă cu pancarde legate de gât pe care scria: “Cine face ca noi, ca noi să pătească.”

Eroul cred că m-a împins, si setea de cunoastere: “Spune-mi ce poveste ti-au citit părintii în leagăn si-ti voi spune cine esti.” Eu am fost un spirit independent de mic. Părintii fiind mai simpli m-au lăsat liber si fiindcă nu am învătat prea bine la scoală, nu am reusit să învăt frica fată de sistem, grătarul prin care esti lăsat să vezi lumea, să te conformezi. Am crezut că pământul e liber si că-l poti oricând cutreiera. Mai târziu, după scoala profesională si liceu, când am intrat în productie, în lumea reală, am realizat ce închisi suntem fată de lumea dinafară. Că părintii mei si întreaga familie n-au nici o sansă să ajungă vreodată în străinătate. Fapt pentru care, ca o împăcare cu mine si spiritul meu, în timpul serviciului militar de la frontieră am trecut granita în Iugoslavia si am avut un schimb de tigări cu grănicerul sârb. Acum puteam muri, cu gândul împăcat, că unul din familia noastră a fost în străinătate. Cred că Dumnezeu s-a prăpădit de râs când a văzut asta - si a făcut-o de multe ori de-a lungul vietii mele.

Ciudanovita a fost un loc propice de a visa. Cred că a fost o tară în tară. Este într-o vale adâncă în Muntii Poiana Ruscă si ca să zbori din ea trebuie să înveti să dai din aripi puternic. Probleme cu nivelul de trai nu am avut. O duceam bine. Eram multumit, eram un băiat sărac si când esti sărac multe lucruri nu-ti trebuie ca să fii fericit.

De unde începe drumul spre lumea largă? De la primul clopot al bisericii din satul natal Iezer, care m-a ridicat la vârsta de trei ani din colbul curtii pe coserul cu porumb ca să văd de unde vine sunetul. Acest sunet mi-a trezit interesul de a cunoaste, de a descoperi. Mi-a stimulat curiozitatea. Părintii mei munceau pământul de dimineată până în noapte ca să-si plătească impozitele, nu au avut timp să se ocupe de mine, asa că s-a ocupat Dumnezeu - la care mama m-a învatat să mă rog de mic. E foarte important să înveti să nu fii singur. Această amorsare a curiozitătii, a dorintei de a cunoaste a fost primul pas în călătoria vietii mele.

V.B.: Tot în ideea unei coloraturi de viată trăită pe cont propriu în spatiu nou, geografic si cultural, întreb, care a fost prima întâmplare care te-a marcat, în noua conjunctură? Mai întâi ai fost în Italia... Să reiei descrierea acelei experiente ar fi o pagină foarte interesantă. Chiar te rog să o rescrii... acum.

B.T.: Magazinele pline de bunătături, lux si lumină, ca apoi să descopăr că toată acea strălucire si abundentă e doar o iluzie a libertătii. Să descopăr că după un an de occident m-as fi întors acasă cu drag, si am cunoscut multi ca mine în câmpurile de refugiati din Italia, însă frica de ce ne astepta la reîntoarcere, ne-a obligat să ne continuăm drumul. Ce libertate e aceea fără cei dragi, fără cultură, obiceiuri si cunoscuti. Boabele de porumb fiert cu zahăr la Mos Plesa, în cârdul de copii seara langă sobă la glume si povesti, nu poate fi bătut de toate bomboanele vestului.

Da, este civilizatie în vest, însă esti singur. Totul e condus de bani si multi îti vor spune (si aceasta e deviza), că dacă ai bani poti să ai tot ce-ti doresti. Si asta fac toti în vest: muncesc, câstigă bani si îsi umple casa cu lucruri pe care trebuie să muncească să le achite si când vor termina, vor realiza că moartea le bate la usă si ei nu si-au trăit viata. Ei au muncit, au stat la serviciu, iar lucrurile s-au învechit acasă. Au "robotit" 11 luni pe an, s-au dus în concediu o lună, dacă au putut economisi, pe un plan organizat de altii si au văzut ce le-au oferit altii. S-au întors acasă si-au luat-o de la capăt - tot singuri. Totul e kitch în vest, totul e fabricat, e o iluzie. Chiar si credinta e controlată de bani. Era mult mai multă credintă acasă în opresiunea sistemului totalitar decât în occidentul plin de biserici si secte. Acasă, pentru că era ignorată de stat, lumea se ruga în felul ei, liber si natural, mostenind de la părinti nealterată forma. Era sufletească. Rugăciunea era pioasă si din adânc. Ea nefiind în circuitul de consum, nu putea fi alterată.

Acasă îti spuneau să muncesti, te biciuiau, si pe seama lor făceam glume în grup. În vest nu am văzut oameni râzând înăbusit si cu poftă, toti sunt falsi pentru că râsul a devenit parte din meniu. Aici esti constrâns de abundenta pe care trebuie să o achiti, ea te trimite la lucru, ea te biciuie, te izolează, dar ai dreptul să tipi deznădăjduit, însă nu te aude nimeni. Proteste, demonstratii, tot felul de scheme politice etc... Jocul cu dusmanul vizibil e mult mai liber decât cu cel invizibil. Îti zâmbesc în fată politicosi dar ce se ascunde după zâmbet numai ei stiu, si de multe ori nimic pentru că e parte din meniu. Sotia se consumă de câte ori iesim afară cu elegantă însă mereu o domolesc spunându-i ca nu o vede nimeni. Aici toti sunt preocupati de ei însisi. De aceea majoritatea merg la biserici - că au unde să facă paradă. Momeala în capitalism este senzatia de împlinire -însă gândeste: dacă nu ai cui să arati aceste investitii, ele sunt inexistente. Occidentul curge, e plin de lucruri dar le văd doar săracii, doar cei care stau pe mal.

Sigur, acum..., libertatea e, cum spune englezul: în ochiul privitorului. Câte moase, atâtea libertăti. Sincer - parcă aveam mai mult timp de noi atunci, ca acum.

V.B.: Ajuns în Australia, ai fost întâmpinat cu bucurie si sustinut de români sau de oricare persoană la care ai apelat? Vrem povesti trăite... Poate vor fi exemplu sau regulă pentru altii...

B.T.: Când am ajuns în Australia nu ne astepta nimeni. Am fost cazati în lagărul de refugiati, de viitori noi australieni. Aici ne era pregătită tranzitia în noua societate. Aveam casă si masă, un mic ajutor financiar pentru a ne cumpăra strictul necesar si cursuri de limba engleză gratuite. Statul australian e foarte bine pus la punct cu integrarea. Sigur ei te învată cum să-ti cauti de lucru si chiar te introduc în final. Norocul meu e că am avut un coleg cu care venisem din Italia, Iulică, azi poetul Iulică Tenea, care e o fire mai aventurosă, că dacă era după mine, eu poate as fi rămas în lagăr toată perioada de pregătire, asa că datorită lui am stat în lagăr doar o lună. El a sunat câteva organizatii comunitare românesti si le-a cerut ajutor si prin ei am ajuns să-mi găsesc de lucru la Philips unde l-am cunoscut pe Corin Izvernariu, azi Reverend Corin John Izvernariu, care era de lângă Oravita, din părinti credinciosi si acesta m-a ajutat să fac primii mei pasi în sistemul australian. El si sotia lui Helen, suntem prieteni de 31 de ani, ne vedem si sunăm săptămânal, mi-au dat bani împrumut să-mi cumpăr prima masina, m-au ajutat să-mi închiriez o garsonieră si m-au introdus la multă lume în comunitatea română din Melbourne. Ce înseamnă să vii de pe aceleasi meleaguri! Aici există o traditie printre noii veniti: ei te ajută pe tine asa cum ei au fost ajutati la rândul lor si asa vei face si tu mai departe. Am ajutat multe familii de români. Mă contactau unii chiar din lagărul de refugiati din Italia, înainte de a ajunge aici si azi sunt cu totii mersi bine la casele lor.

Imigrarea de azi din România în Australia e o altă afacere, nu mai are statutul de refugiat dinainte de "libertate", e doar o schimbare de domiciliu. Te duci la ambasada australiană, le ceri o viză de lucru si dacă îndeplinesti punctajul vii si-ti cauti de lucru.

V.B.: Filmele tale documentare despre România, au fost premiate si în tară, sunt acolo punct referential, chiar ele un document trăit, cum a început aceasta preocupare? Stiu că în tară ai fost participant la un “Cineclub,, ceva, ceva ai dus cu tine de aici acolo, dar asta nu însemnă că era destul pentru a reusi,

B.T.: Da! Am adus cu mine filmul european. Când am ajuns în Australia am făcut un filmulet de 20 de minute, LABIRINT ca să-l folosesc ca prezentare la interviuri, si cei care îl vedeau comentau că e stilul de film francez, sigur învătasem de la maestrul François Truffaut în scoala românească de film să folosesc camera ca stilou, mereu în miscare si asta m-a facut să fiu mândru. Cineastii din anii '8o din Australia foloseau strict stilul englez si american de imagini statice, care nu obosesc ochiul spectatorului si aveau dreptate că nu obosesc, însă în majoritatea lor nici nu vorbesc. Era ceea ce spunea Sir Alfred Hitchcock, maestrul suspansului: teatru filmat. Filmuletul nu i-a impresionat pe australieni în ciuda efortului meu de a fi cât mai revolutionar. A trebuit să treacă 25 de ani ca stilul folosit de mine să fie acceptat ca limbaj comun introdus nu de mine ci de Steven Spielberg, Quentin Tarantino, Brian De Palma, Martin Scorsese si Wes Anderson.

Filmele mele rămase în tară se pare că s-au pierdut după revolutie. Din fericire am găsit doar două la fosta Casa Pionerului din Oravita unde am predat filmele si foto când am fugit din tară: Cheile Nerei, 16 mm color si Banat Uraniu 25, 16mm alb negru, în rest nimeni nu stie nimic - cică a fost revolutie, s-a furat, s-a dat foc etc. Cineclubul Apollo Film al Exploatării Miniere Banat, Oravita a dispărut. Cine stie? Poate că cineva le are pe undeva. As da orice să le găsesc.

Ce am adus din România? Am adus toată experienta mea pe care o împărtăsesc cu românii din Australia prin programul de televiziune în limba română al ch 31 arctv Melbourne si prin You Tube cu românii din întreaga lume. Pasiunea pentru film a început din fragedă copilărie, însă primul film a apărut odată cu primul meu aparat de filmat pe la 15 ani. Am crescut si învătat singur fiind permanent ucenic în cabina de proiectie a cinematografului din Ciudanovita. Nu am stiut de posibilitatea de finantare si educare pe care o oferea sindicatul român cu cinecluburile decât mai târziu în viată la Bocsa Română, la UCMMA. Eram elev si duminica o vizitam pe sora mea, Mariana la Timisoara care avea un prieten student la Politehnică. El era membru la cineclubul institutului. Aici am văzut pentru prima oară un studio de film. Ce îmi aduc aminte bine e pasiunea cu care îmi vorbea studentul despre modificarea unui aparat de proiectie, în lucru deja, în fata noastră, pentru prezentare si realizare de film a imaginilor în relief (3D tridimensional). Eram fascinat. Nu îmi puteam lua ochii de la aparate. Erau două pelicule de 16 mm care rulau una langă alta, aliniate la o distantă de 7 cm. Nu voiam să mă desprind de acel loc, si de la el am aflat de existenta celui mai mare cineclub din tară, CINECLUBUL CFR Timisoara.

Câteva drumuri mi-au trebuit la Timisoara până am găsit într-o seară cineclubul CFR deschis si asa am ajuns să-i cunosc pe fratii Dragos, pe domnul Sandu Dragos. Stiti cum se recunosc pe stradă de la distantă oamenii care lucrau la căile ferate? - Înegriti de fum! Tot asa arătau si fratii Dragos pentru mine: Developati în Revelator. Ca să developezi un film era nevoie de vreo 12 chimicale care se obtineau umblând prin tară pe la diferite combinate chimice apoi să le combini în laborator si să le transformi în solutii lua timp si măiestrie. (Când mă gândesc acum la otrăvurile puternice pe care le căram ca tânăr pe drumurile tării, mă cutremur. Puteam otravi un oras cu ele. Ce supunere oarbă aveau în ordinele partidului, pe care le căram, de mi le dădeau.) Stând în laborator de ani de zile sub vaporii de chimicale te decolorezi, îti pierzi din contrast un pic- c-am ca Michael Jackson, erau DEVELOPATI fratii. De la ei am aflat de sindicat si de ajutorul pe care mi-l pot da ei ca să pot face film si să particip în competitii. Singur ca independent nu mă puteam înscrie să particip la Secventa Timiseană, (festivalul cineamatorilor din tară). Asa am ajuns să realizez 3 filmulete de 3 minute jumate la Bocsa. 1. Muncă voluntară la Grădinita de copii a fabricii UCMMA, 2. Intrarea trenului de călători în gara Bocsa Montană si imagini din tren spre Resita, si 3. Moment poetic în care doi tineri se găsesc în cimitirul din spatele gării din Bocsa Română vizitându-si bunicii cu flori. Ea si el au fost recrutati din rândurile de elevi ai liceului din Bocsa. Acesta era al doilea film artistic din viata mea de tânăr cineast. Primul fiind “Copilărie”, realizat la Ciudanovita cu care am luat câteva mentiuni.

Ceea ce vreau să arăt prin această poveste este faptul că eu am fost un cineast independent si doar dreptul de a participa în competitii m-a făcut să mă înscriu la o institutie de stat cu program. Acest lucru m-a ajutat în vest să nu simt că trebuie să mă adaptez la vreun sistem eu continuând să rămân toată viata un cineast, sau un artist independent. În tară toate premiile pe care le-am luat pentru Cineclubul Apollo, (Studioul Apollo Film Prezintă a fost înfintat de mine de la 15 ani ca desen animat al unei rachete în jurul pământului si apoi cărat si dat Exploatării Miniere Banat), din Oravita si pentru Casa Pionerului din Oravita au scenariile si subiectele (temele) alese de mine, conducerile fiind interesate doar de premii.
Până azi eu am continuat să fiu interesat doar de realizarea lor artistică, nu de premii, faimă sau bani. Am mers pe drumul meu de mic copil. Este dansul meu cu lumea si viata si sigur Dumnezeu. Ce am descoperit în amândouă lagăre, cel comunist si cel capitalist e că nu poti fi un artist total si sincer decât singur, independent de industrie si finantatori. Cu exceptia REBELULUI, care si ăla merge doar până într-un loc - nu se împlineste TOTAL. Cenzura si posibilitătile de finantare sunt un obstacol si în vest doar sub o altă formă. Nu stiu dacă stiti, sau dacă ati observat că în tările saxsone nu sunt revolutii sau artisti care să lupte prin arta lor împotriva nedreptătii asa cum sunt în alte tări si asta e datorită sistemului lor de control supersofisticat evoluat de-a lungul anilor. Dau un exemplu din Australia, din lumea cineastilor independenti. Australia Film dă anual fonduri pentru 10-15 filme documentare. Pentru realizarea unui film de 50 de minute esti finantat, să zicem, cu 500 de mii de dolari. Aplicanti sunt cu sutele. 10 aplicanti reusesc iar restul speră ca la anul să reusească ei, si asteaptă cuminti în culise sperând. Imaginează-ti că dacă ai un scenariu suspicios niciodată nu vei avea sansa să fii aprobat, deci nu-l scrii. Si să zicem că esti aprobat acum, faci o oră de film, si când vei mai avea norocul să mai fii aprobat încă odată? Poate în doi, sau 10 ani si te trezesti că toată viata s-a scurs si poate dacă ai norocul faci trei sau 5 filme documentare. În comunism aveai 10 documentaristi cu o experientă si filmografie bogată, de invidiat. În Australia ai o sută de documentaristi fără filmografie, despre care nimeni nu va vorbi vreodată. Păi eu m-as sugruma dacă ar trebui să astept ca ei ani de zile ca să fac un film. Păi! Duceti-vă de-a dura, Doamne fereste-mă! Din acest motiv eu lucrez independent si voluntar, mă finantez singur, am control total si prezint filmele gratuit în toată lumea. Fac film continuu, de o viată, si mor fericit că am căutat si împărtăsit lumea asa cum am văzut-o, am pipăit-o, cu ochii si sufletul meu de om pasionat de film, fără să astept ca un câine în lant, să mi se arunce un ciolan. Păi eu îmi caut LIBERTATEA! Nu? Acest lucru se întâmplă în toate formele de artă. Sistemul e foarte bine controlat. Chiar mai bine decât în comunism. Arta nu dictează - propune. E ca o adiere de vânt care se strecoară printre flori si le deschide petalele.

A face film e o căutare, iar în vest nu am găsit răspunsul, deci - CAUT ÎN CONTINUARE.

V.B.: Descrie-ne te rog camera de montaj, filmarea în locuri speciale pentru tine, exotice pentru noi. Vrem să te însotim la câteva filmări, prin rememorarea lor de către tine.

B.T.: Camera de montaj..., am dormit nopti în sir pe masa din camera de montaj. Montajul filmului e un proces lung si complex cu care cresti si tu odată cu aluatul fructului tău. Numai cel care montează un film poate să-l vadă în sute sau chiar mii de versiuni din care doar una sau două ajung la public si din miile astea doar una e piesa supremă si aia poate să nu ajungă la public din cauza saturatiei tale. Esti înconjurat de peliculă, hainele miros a emulsie chiar si buzele în gură au gust de bromură de argint sau acetonă, de la atâtea lipituri si combinatii de cadre. Mi-aduc aminte că montam scena dintre doi frati care se certau din VISUL si era după miezul noptii în cinestudioul din clădirea Clubului 7 Noiembrie din Ciudanovita când, deodată se aud bătăi puternice în usă si voci care strigau deschideti usa..., militia..., deschideti, si am deschis. Într-adevar era militianul cu câtiva paznici care auziseră de afară tipetele copiilor în noapte si au venit să-i salveze, au crezut că e violentă în interiorul clădirii. Si-au cerut scuze după aceea si au plecat respectuos, stiind că lucrez pentru sindicatul poporului.

Întodeauna Muntii Ciudanovitei, asa le zic eu, ei sunt de fapt dealuri înalte cu creste stâncoase, au fost locurile mele de filmări. Aici am compus scenele maiestoase din DRUMUL NOSTRU si tot aici am înscenat marea bătălie din filmul VISUL folosindu-mă de concursul a peste 25 de copii, băieti si fete din clasele primare, plus echipa de filmare. Nu-i un lucru usor să-i iei de acasă pentru o zi, să ai grijă de ei, să le asiguri hrana si să-i organizezi cu echipament de război, călare pe crengi cu săbii de lemn si arcuri cu săgeti din lemn de alun, pe care si le-a improvizat fiecare cum a putut, sub îndrumarea mea. Dar ce-l mai important aici a fost vointa si credinta lor în realizarea acestui film care ne-a adus nouă ciudanovitenilor si orăvitenilor locul trei pe tară, medalia de bronz, si alte trofee. Sunt aceste locuri într-adevăr mirifice.

Sau ce loc poate fi mai exotic decât să filmezi din submarin bariera de corali din Australia, să filmezi răsăritul soarelui la patru mii de metri altitudine în Muntii Yo Sun din Taiwan sau la sapte sute de metri adâncime într-o nisă a unui abataj minier din Lisava unde inginerul Iulian Topală, mai târziu profesor la Institutul Politehnic din Timisoara îsi demonstra functionarea unui dispozitiv de răpit si recuperat armături de lemn înzecind eficienta exploatării minereului de uraniu. Să tragi linie electrică pentru reflectoare prin ploaie si vânt si să stai într-un spatiu atât de mic si înfierbântat de lumină ore în sir în schimb de noapte si să-i pui pe oameni să repete operatii din diferite unghiuri de filmare si astea greu de inventat fără riscuri extraordinare de cădere în gol sau prăbusire a peretilor peste noi, nu-i deloc simplu. E un adevărat sacrificiu ca pe urmă să fii cenzurat de echipe de protectia muncii ca ei să nu fie penalizati la ce nereguli se vedeau în imagini care nu aveau nimic de-a face cu tema filmului, iar apoi să ajungi cu această experientă unică în fata criticilor de film profesionisti care cred că filmul e făcut de o echipă si un buget Hollywoodian si încep să-l critice si să-l taie ca atare fără să realizeze că stau în fata unei experiente. Este ca si cum ai critica o transmisie de pe Lună sau Marte.

Sau ce poate fi mai exotic decât să ajungi să filmezi un spectacol pe o scenă melbourneză a unora dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc: Tamara Buciuceanu, Alexandru Arsinel, Stela Popescu, Eugen Cristea, regizorul Dan Puican, actorul si regizorul Dan Puric etc. si să dansezi cu fiecare pe ecran.

De fapt pentru mine fiecare film e o experientă exotică în felul ei.

V.B.: Dar oamenii interesanti, cum arată, în memoria ta, în întâmplările trăite de tine?

B.T.: Pot spune că în comunitatea română din Melbourne se pătrunde cel mai usor prin posturile de radio, televiziune si prin Biserica Ortodoxă Sfintii Petru si Pavel. Adevăratii români nu fug, nu se ascund, iar sfintii la adevărata lor valoare biblică au fost făcuti nevăzuti de inexistenta preotilor devotati. Devotati lui Dumnezeu. Oameni interesanti am întâlnit multi. As putea scrie un roman dar vreau să vorbesc doar de trei. O femeie, un român si un tigan. Toti acesti trei oameni veniti din România si născuti români au trecut si trec neobservati pe lângă noi. Tiganul a venit în Australia cu tiganca lui si trei puradei si aici au mai făcut sapte care au crescut si s-au însurat la rândul lor si sunt acum peste 30 de ani, cincizeci de membri care aproape toti pot fi văzuti la baluri si alte actiuni comunitare cu caracter de ajutor unde participă si contribuie mai mult decât miile de români care se ascund. Au suferit batjocură si ironii de la cei mici si aroganti pentru portul si culoarea lor, dar nimic nu le-a clintit demnitatea si au privit înapoi cu un zâmbet plin de maturitate crestină la români cu care au continuat să rămână.

Femeia, o mamă care a venit aici singură, A muncit în fabrică si acasă în garaj croitorie, si-a făcut o casă si si-a adus flăcăii din tară, i-a însurat si i-a astâmpărat la casele lor. Îi plăcea grădinăritul si muzica, stia sute de cântece românesti, la sărbători nationale si comunitare era inima chefului. Toti o iubeau. Era tare mândră de românismul ei. Avea multe rânduri de costume nationale si era gata oricând să le împărtăsească cu altii. Dar au fost si zile grele că asa-i în vest. Îti mai pierzi serviciul. Într-una dintre aceste situatii am surprins-o la biserică duminica. Se aseza pe marginea gardului de beton încercând să vândă leustean si pătrunjel (necunoscute în bucătăria australiană) la credinciosii care ieseau si intrau în sfântul locas. Cineva din conducerea bisericii a trântit-o pe ea si verdeturile, strigându-i că Iisus a spus să nu se facă piată din Lăcasul Domnului. Sigur femeia îi concura pe ei care aveau o tarabă la intrare vânzând lumânări, cărti, iconite, vederi, casete audio si video, panglici etc. Aceste ignorante fete bisericesti neîntelegând că adevărata îmbisericire se petrecea în dialogul dintre femeie si crestinii care veneau la biserică pentru a fi mântuiti. Dumnezeu nu era la taraba lor din biserică, eu îl vedeam afară cu această femeie care îsi aduna lucrurile de pe jos si pleca acasă plângând, dar cu fruntea sus. Si a doua duminică venea din nou si se aseza pe partea opusă a străzii bisericii si acum o goneau cei cu magazinele. Însă ea a continuat să-i distreze la sărbători cu romantele ei triste de jale si de dor după acasă. Sotul ei a murit la cotul Donului. Ea a murit la o vârstă frumoasă, de peste 80 de ani. A muncit până în ultima zi.

Pe românul Dumitru l-am văzut de multi ani prin biserică. Avea si el si sotia locul lor pe margine unde stăteau cuminti în rugăciune. Doar din când în când se mai ducea la catapeteasmă si prin usă iesea mâna preotului întinsă în care el depunea cu plecăciune donatia pentru pomenire. Un om subtirel cu pasi mărunti, deasemeni doamna foarte luminoasă si cu un zâmbet aprobator treceau pe lângă tine salutându-te respectuos. Cu ocazia Hramului din anul 2000 în prezenta Înaltpreasfintiei sale Serafim Joanta Episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Germania si Europa de vest eu am realizat un document pentru televiziune si cu această ocaziie el a venit la mine si a cumpărat patru casete video cu evenimentul, ca să le trimită în tară la familie si prieteni, să se mândrească cu ce avem noi aici.

La câtiva ani a murit. Sotia m-a sunat să mă roage să-i mai dau o caseta cu Hramul. Era singurul loc unde îl mai putea vedea. Am stat de vorbă cu doamna acasă si printre altele am aflat că Dumitru Bordeianu publicase o carte de peste 400 de pagini: “Mărturisiri din mlastina disperării”. "În comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui si să faci numai ce ti se ordona. Nu trebuie să gândesti, nu trebuie să judeci, vointa si libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii si degradare, siluirea constiintei, pierderea demnitătii umane, robotizarea si dirijarea tuturor actiunilor. Asa a făcut comunismul dumnezeu." Era viata lui. Viata unui om torturat prin închisorile comuniste pentru simplul fapt că voia sa fie LIBER. Dumitru Bordeianu este unul dintre supravietuitorii Pitestilor. Citeam si mă cutremuram. Acest om care a trecut prin mlastina disperării avea un aer de sfânt. Si asa îl port.

Acesti trei oameni interesanti pot fi găsiti imortalizati în filmele mele. În ciuda viscolului si a vitezei vremurilor ei au rămas neclintiti ca trei plopi înalti si drepti într-o câmpie.

V.B.: Mai sunt uneori nostalgii pentru locurile natale, dovadă cartea scrisă de tine ca un dar pentru cei din Ciudanovita. Ce ai mai păstrat din copilărie si îti este de folos si acum, acolo, departe?

B.T.: Mi-aduc aminte că în România mâncam din castroane mari de tablă si punea mama c-am jumate în ele supă ca să ne ajungă la toti, zama lungă, da..., dar, vai ce bună era! Azi, în vest folosim castronele cât se poate de mici ca să nu ne îngrăsăm, si asa obezi deja, si le umplem cu vârf de dă peste ele, însă mâncarea nu are nici un dumnezeu. Totul e plin de goliciune dar străluceste de-ti ia ochii. Asta am observat prima dată în vest si de asta îti aduci aminte ca imigrant la fiecare masă. Cei de aici nu simt pentru că ei au involuat odată cu scăderea gustului natural produs de falsificarea mâncării.

Vorbiti de nostalgii, păi eu si acum după 32 de ani visez noaptea că sunt la Ciudanovita. Câteodată plutesc pe un covor verde pe deasupra ei si stau întins de frică să nu alunec si privesc blocurile însorite si pe copiii cum se joacă în jurul lor. Când mă trezesc fug pe Google Earth si mă întristez când văd că Ciudanovita e acoperită din ce în ce mai mult de buruieni, tufe, liane si surpături. Adică dispare. Pe You Tube elevii de la scoala generală au încărcat un videoclip cu munca voluntară. Plantat de copaci în jur, iar la intrarea în scoală, mare mi-a fost durerea să văd că soseaua principală pietruită cu granit acum saizeci de ani era brăzdată de-a curmezisul de un petec de beton de vreo jumătate de metru în lătime, cicatrizând urât soseaua. Ce oameni lipsiti de dumnezeu, de respect si simt responsabil a dat ordin să nu se aducă o cărută de nisip de la râu, să pună pietrele la loc si să reabiliteze drumul care tine localitatea în picioare, coloana vertebrală si cea mai importantă piesă din istoria existentei lor. Această sosea este pentru Ciudanovita, Piramida Keops. Ea mărturiseste. Umblă pe ea si citeste. Sunt o gramadă de mesaje codificate în ea prin combinatia culorilor pietrelor de granit. Era un puscărias periculos care era adus să ajute la datul pietrelor. Era în lanturi. Stătea noapte de noapte si crea jocuri pe care a doua zi, cu santinela lângă el le încastra în sosea. Stie cineva ceva despre aceasta? Nu. Dacă ea dispare, dispare localitatea, dispar oamenii si cu ea istoria locurilor. E o vorba: omul sfinteste locul - nu-l batjocoriti!

Ce-am cărat cu mine sunt povestile, obiceiurile si credinta. Ce fac multi atunci când sunt jigniti sau luati în râs, se închid repede în carapacea lor si îsi înăbusă toată comoara părintească, în loc să-i de-a drumul si să strălucească cu ea. E în natura omului să se lase asimilat si să se înslăvească. Sotiei mele i-am luat un costum national românesc si se mândreste cu el purtându-l la fiecare sărbătoare natională - ea fiind chinezoaică. Nu vă mai fie rusine fratilor de portul si originea voastră! Seara mă duc la culcare si mă rog cu aceiasi rugăciune cu care mă culca mama de copil. Când mă rog mama e lângă mine.

Să stiti că perioada comunistă e un stâlp în plus la zidirea istoriei natiunilor care au trăit-o si nicidecum un motiv de intimidare si înjosire. Mă revolt în mine când aud că sunt folosite ca scuză pentru situatia paralizantă în care ne aflăm. Tările capitaliste sunt dezavantajate ca experientă. Majoritatea bogătasilor fug acum în China comunistă ca să investească. Capitalismul s-a hrănit din comunism, i-a tinut în onestie si odată cu căderea acestuia nu au mai avut nici un punct de referintă uman. Au început să devină mai lacomi si hrăpăreti. Si toate astea sub ochii mei. Deci un motiv în plus de a întelege viata mai bine decât ei. Când îi aud pe politicieni si pe “înteleptii din media” cum îsi dau în barbă singuri si-si înjosesc neamul, îsi înjosesc părintii pentru a face jocul celor care ne jefuiesc demnitatea si locul de drept din Europa si în istoria ei.
În loc să spună cu mândrie că această tară a trecut printr-o experientă prin care tările capitaliste nu o vor avea vreodată. Să fim apreciati si despăgubiti cum sunt evreii care au trecut prin lagărele de concentrare. Să fim respectati pentru demnitatea cu care am comfruntat timpurile, tot ca ei.

Ce am păstrat si îmi e de folos?: amintirile, bunul simt, respectul si grija pentru om.

V.B.: Vorbeste-ne despre întâmplări trăite împreună cu familia ta mixtă, foarte interesantă, sotia este chinezoaică, despre prietenii pe care ti i-ai făcut într-o climă, o geografie, un spatiu spiritual nou. Ce te atrage mai mult la modul lor de viată, ce le dai în schimb din obisnuinta ta clădită aici, în tară?

B.T.: Generatia anilor '50 am avut norocul de o copilărie fericită si de o educatie generală severă si bogată, iar pentru noi românii printre celelalte natiuni din lumea treia, imigranti în Australia, e un mare câstig si mândrie. Iesim în evidentă c-am în toate domeniile si situatiile. Suntem căutati si apreciati ca oameni harnici si priceputi. Si cum nu există pădure fără uscături chiar si acolo batem recordul. La fel si chinezii, foarte harnici si cumsecade. Pare exotică o căsătorie cu o asiatică însă adevărul e că dacă vrei să ai o căsătorie trainică si reusită trebuie să muncesti la ea. Două culturi atât de diferite rezistă doar printr-o continuă negociere de idei. Suntem căsătoriti de unsprezece ani si ne cunoastem de 13 si împreună avem doi băieti si o fată. Ne-am cunoscut târziu în viată si ca atare cu o fundatie solidă în tara si cultura de origine. Deci mai greu de renuntat la ea în favoarea celuilalt si atunci trebuie să găsesti căi de mijloc: EA GĂTESTE PENTRU EA CHINEZESTE SI PENTRU MINE ROMÂNESTE, si gustăm din fiecare ca să ne obisnuim. Eu merg la templul ei, pentru că e Budistă, si o observ, ea vine cu mine la biserica noastră, la crestini si ne observă, avem două biblii, una în română si o alta în chineză. În casă vorbim trei limbi: româna, chineza si engleza.

În bucătărie ca si în dragoste lucrurile sunt complet diferite. Dacă la români ne place să exteriorizăm relatia dintre căsătoriti ca să se vadă că se iubesc, la chinezi e foarte secretă. Sărutul nu se face în public sau în prezenta vreunei persoane. El este rezervat doar sotilor si rămâne în dormitor. Actul iubirii la noi e împărtit pe segmente si este împânzit de-a lungul celor 24 de ore pe când la chinezi este concentrat pe durata a trei ore alese din 24. La masă mâncărurile chinezesti sunt gătite pe elemente: cărnuri separat, legume separat, pesti separat, condimente separat, etc. pe care fiecare si le combină pe loc, în supa pe care si-o doreste, de exemplu, si asta se mănâncă la urmă, apoi friptura care ti-o doresti cu ce combinatie vrei, farfuria din fată fiind doar câmpul de luptă unde se întâlnesc elementele alese si sunt combinate. Pentru noi asta e o catastrofă că toate aceste mirosuri de toate felurile combinate ajung la nasul nostru ca un miros teribil.

Chinezii au evoluat un simt al mirosului multidimensional fiind capabil să si-l canalizeze doar la produsul ales din multitudinea de pe masă si să-l savureze, ori noi românii preferăm să avem mirosurile aduse pe rând: friptura de găină, e miros de găina, iar friptura de peste, e miros de peste. Asa e si în dragoste, ei combină o gamă largă de elemente care te trec prin variate stări emotionale. E ca si cum ai urca un vârf de munte dar înainte de a ajunge în vârf si apoi a te arunca cu parasuta te opresti în cateva statii si le vizitezi. Ei râd de mine când mă văd mâncând orez cu lapte îndulcit cu zahăr sau cu gem de fructe, cu un pic de vanilie, miere etc. Pâinea nu e comună în meniul lor. Le mai trântesc eu câte-o fasole cu picior de porc afumat de mănâncă de le trosnesc fălcile numai că îti ia timp până îi convingi să guste din ea. La fel si cu mămăliga. Mă întrebau ce-i aia si pe urmă nu-i mai puteam opri. Am învătat-o să facă sarmale, eu să mănânc cu betisoare, deci evoluăm.

Ce admir la ei e simtul de frătie. Să nu-i vorbesti de rău că-ti sar în cap si-ti scot ochii. Un simt patriotic total. Se ajută între ei neconditionat.

V.B.: Dar emisiunile radio în limba română? Cum le inchegi? Singur? Ai o echipă? Si după câte am înteles este... voluntariat - în numele limbii române.


B.T.: Fiind voluntară si făcută din dragoste pentru limba si oamenii ei, pentru limba tării mele mă gândesc în primul rând la românii singuri, singuri în casele lor, apoi la familiile care nu-si pot opri dorul de acasă, la tineretul si copiii nostri si, în final la cei care nu au încetat să viseze, să spere pentru o lume mai bună.
Încerc să realizez emisiunile ca pe un tablou. Încerc să folosesc toate ingredientele unei culturi sănătoase, fără prefăcătorii si ifose, fără agendă personală sau politică. Trăim vremuri îmbâcsite, halucinante, în care scena politică e plină de mincinosi si oportunisti. Sunt cu totii pe ultima sută de metri ca si cum s-ar simti că se prăbusesc. Mulg tot, fură tot si falsifică totul. Lasă-i să cadă. Noi mergem înainte trăind asa cum am învătat de la părintii nostri.

Nu sunt singur la radio ci avem un grup de vreo 10 membri, zic vreo 10 pentru că unii vin si altii..., se duc, mai îmbătrânim si noi, însă suntem cu totii foarte pasionati. Facem emisiuni în grup sau individual, depinde de timpul fiecăruia, însă cam întodeauna emisiunile noastre sunt pline de musafiri, de invitati din comunitate, străinătate sau de acasă. Participăm la actiunile organizate de grupurile comunitare, la activităti australiene la care participă si românii nostrii, sau întâmplări si realizări românesti. Încercăm să răspundem cerintelor de acomodare în noua tară, Australia.

Emisiunile mele încearcă întodeauna să tină pasul cu ceea ce se întâmplă în Romania si să participe la promovarea tării. În ciuda faptului că trăim într-o societate bazată pe individualism nu încetăm de a rămâne responsabili fată de oamenii si locurile de unde am plecat. Locurile părintilor nostri. Locurile unde ne-am născut.

V.B.: Vorbeste-ne despre personalităti românesti de acolo si despre oameni interesanti care te inspiră în filmele tale, în emisiuni. Nu as omite întrebarea despre revista ”Iosif Vulcan".

B.T.: Revista “Iosif Vulcan”, revista în care m-am lansat ca scriitor. Poetul Ioan Miclău, un ardelean de o omenie rară. Toti marii politicieni si oameni de cultură care au vizitat Australia au încercat, sau au trecut pe la Badea Ionică prin Cringila, prin Biblioteca “Mihai Eminescu” pe care a înfiintat-o si pe care o sustine pe pământul adoptiv, unde a construit-o cu mâinile sale. S-a legat o prietenie între noi asemănătoare celei dintre Eminescu si Ion Creangă. Vorbim la telefon regulat desi locuim la o mie de km distantă si ne vedem destul de des prin intermediul fotografiilor trimise prin email. Ne bucurăm la fiecare publicare pe care o facem în tară si în străinătate si ne consultăm la fiecare încercare grea. Badea Ionică m-a inspirat si mi-a dat curaj să scriu si m-a ajutat să descopăr o nouă lume si să-mi fac sute de prieteni pe tot pământul. Oameni pe care nu i-am văzut si poate nici nu-i voi vedea vreodată, decât în scris. Mi-a făcut un mare cadou. M-a binecuvântat cu o nouă fereastră spre lume si spre creatorul ei - Dumnezeu. Prima poezie am scris-o pe băncile scolii din Ciudanovita când l-am descoperit pe Eminescu. Vecina de la etaj o luat-o la serviciu si a bătut-o la masină. Ionică a trezit o parte din mine care dormea din copilărie. Deci, îi datorez multe poetului si scriitorului Ioan Miclău.

Am avut marele noroc să fiu înconjurat de oameni bine pregătiti la radio: profesorul de istorie Cristian Crăciun, prof. de limba română Ileana Stan, jurnalistul Eugen Ionescu, inginer Cezar Cristea, scriitorul si regizorul Ana Maria Beligan, Dan Rabinovici, oameni cu care am împărtit microfonul si am învătat multe din tainele scrisului si al prezentării.

În FILM sunt inspirat de români care sunt dăruiti si sinceri în drumul lor spre împlinire. Mă emotionez până la lacrimi când cineva îsi îndeplineste visul. Oameni care îsi doresc si nu renuntă la credinta în tinta aleasă. Or oameni care aleg să se sacrifice pentru cauza aproapelui lor.

V.B.: Ai avut deziluzii apropos de receptarea în tară a strădaniilor tale sau ale altor români, oameni de cultură?

B.T.: Da! Multe si chiar foarte mari: Am fost în comisia electorală din Melbourne de două ori si am fost tare dezamăgit de felul cum sunt tratati membrii din cadrul comisiei. Cum sunt plătiti si cum se desfăsoară ele. Dacă pe vremea comunismului ei aveau nevoie de ajutorul si generozitatea noastră, a celor din diaspora, azi, că totul s-a schimbat, avem pretentii egale. Însă nu e asa. Când e de dat guvernul român a rămas cu nărav comunist, iar când e de primit se vrea egal cu vestul. Apoi profită insultativ de patriotismul românului ca să-l stoarcă de servicii, acesta muncind 18-20 de ore pe zi, pentru 17 dolari americani, fără masă, aproape gratuit, în timp ce ei se platesc în EURO câte 1800-2000 pe lună, aproape dublu de salariul australianului de mijloc. Nu e numai absurd. E comic! Pici jos de râs când îi vezi procedând asa.

La vot au venit cu tot felul de pretentii si piedici ca să-i oprească pe români din a vota. Dacă înainte erai acceptat să votezi pe baza unei declaratii semnate că nu ai renuntat la cetătenia de român, azi nu mai poti vota fără certificatul de nastere în original. Celelalte acte dacă sunt expirate nu mai sunt valabile. De parcă dacă ti-a expirat buletinul, ai expirat si tu ca existentă, nu mai esti pământean. Esti venusian sau martian. Înteleg că un buletin expiră si nu-l mai poti folosi pentru că ti-ai schimbat fizionomia sau cazierul, domiciliul etc. Lucruri care pot fi periculoase în diferite circumstante, dar nu poate să-ti schimbe locul si data nasterii. Poti să-ti pierzi o cetătenie dacă o primesti, dar nu una cu care te-ai născut. Abuzurile de cetătenie prin nastere pe care le fac toate guvernele din lume sunt ilegale, sunt anomalii din punct de vedere rational si Dumnezeiesc. Nu e de mirare că din mai bine de zece mii de români vin la votare două sau trei sute de români. Românii sunt dezamăgiti si aceiasi dezamăgire e în toate domeniile: politic, economic sau cultural.

Departamentul Românilor de Pretutindeni se îndepărtează de scopul în care a fost creat, dezamăgind tot mai mult comunitatea română.
Au desfiintat multe actiuni beneficiare relatiilor dintre românii din afară si cei rămasi acasă.

V.B.: Putem să vă oferim ceva mai mult decât atentie, afectiune, consideratie? Ce anume v-ar fi de folos?

B.T.: Desigur că îmi puteti oferi: O schimbare în atitudine.

Românul are o paletă largă de calităti si drepturi pentru care poate lupta si le poate oferi: Sinceritate în cauză. Cauza Neamului. Să trăiască fără slugărnicie, fără miloagă. Înstrăinarea fată de elementul national. Trezirea la realitate. Iesirea din matca inferioritătii si a vinovătiei. Nu sunt de-acord cu admiratia pentru jefuire si jefuitori, chiar dacă la suprafată o duc bine.

Iar în ceea ce ne priveste pe noi, noi nu am fost întotdeauna asupriti, cotropiti. În cea mai mare parte am fost pe picioarele noastre. Adică, o parte dintre noi. Mă refer la două state românesti, nu la Transilvania, chiar si statutul de vasalitatae fată de Imperiul Otoman a fost o solutie ca să ne păstrăm ca stat, ca natiune si ca religie. Englezii numesc asta arta compromisului si admiră foarte mult si mânuiesc foarte bine această artă. Cei cu adevărat cotropiti au fost românii din Transilvania, Partium, Banat si, mai încolo, actuala Bucovină de Nord si Republica Moldova.

Să nu ne rusinăm că suntem români si să nu-i slăvim pe cei care-i cuceresc pe altii, să nu stăm ca legumele, să ne revoltăm si să avem mândrie natională.

Dacă privim lucrurile din punct de vedere crestinesc, niciodată un cuceritor, jefuitor, adică cel care ia avutul altuia (vezi porunca a 10-a si altele) nu trebuie lăudat sau admirat. Deci, faptul că nu i-am cucerit pe altii, eu consider că e un subiect de mândrie natională. De ce nu?

Dar un prim pas este să ne reabilităm noi însine, în fata noastră si apoi în fata altora. Multi nu-si recunosc identitatea, decât asa, în silă, pentru că, asa cum am mai scris, au fost ajutati să facă astfel de gesturi. Si o auto-negare e si acest gest un strigăt după ajutor.

S-o luăm si pe partea asta. Deci, eu asa văd primul pas, ca fiecare cu astfel de probleme să-si reabiliteze propria lui identitate si, indirect, proprii lui părinti, bunici, strămosi, pentru că dacă vrei să te lepezi de natia ta, vrei să te lepezi de tot acest lant. Si nu e bine.

Ah, că nu toti au fost asa cum trebuie, păi cine e perfect pe lumea asta? E ocazia celor de acum să fie, dacă le e rusine cu strămosii lor. Dar problema e că strămosii au avut mai multă demnitate si realizări decât multi dintre cei de acum.

Pe de altă parte, părintii, strămosii, oricum ar fi fost, trebuie respectati, iar acest respect nu înseamnă că-i faci sfinti dacă nu au fost, dar măcar să nu-i bălăcăresti.

O natiune împlinită mi-ar fi de mare folos.






Veronica Balaj    5/3/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian