Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Crucea si Invierea in poezia golgotei românesti

Natiunea Daco-Română, ca cea mai încercată si mai prigonită dintre Natii, si-a împletit logodna vesniciei, pecetluindu-si Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor si suferintă, în crez si îndurare, în chin si sărbătoare, în frângeri si înăltări, în tăceri si mărturisiri, în asteptări si împliniri, în înfricosări si extazuri, în bocete si psalmi, în jale si hori, în apusuri si răsărituri, în lanturi si libertate, în îngenuncheri si slavă, în cătuse si har, în chemări si alegeri, în suspine si Liturghii, în defăimari si laude, în lepădări si jertfe, în vânzări si mucenicii, în trădări si binecuvântări, sub denia Crucii, dar si sub apoteoza Învierii.

Poetii Crucii, ca Marii Sacerdoti ai Cuvântului dumnezeiesc si co-liturghisitori ai Suferintei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în nădejdea, în jertfa si în dragostea lor, toată vointa pătimirii, întrupată în: vânzarea, trădarea, prigoana, persecutia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemnitarea, calvarul Răstignirii, dar si în harul Slavei si al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Latcu a fost fiorul si fascinatia “Miscării gândiriste” si Petala de dor a Marelui Poem al Iubirii, binecuvântate de Marele Duhovnic Părintele Arsenie Boca. Coborâtoare dintr-o glorioasă obârsie a venit în taină ca un acatist al vointei, pe un vălmăsag de Doine. Te vindem iar cu sărutări viclene,/ prin nepăsare oarbă si prin lene./ Te biciuim cu vorbe de ocară,/ Te pălmuim cu ură ca de fiară./ Te adăpăm cu suc de-amărăciune,/ din pofte rele si din stricăciune./ Te tintuim pe cruci de nedreptate,/ prin cuiele uciderii de frate./ Iar împletim blestemele de tată,/ să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată./ Tu iarăsi zici, în blânda rugăminte:/ ”Nu stiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte”. (Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind în luminisuri de pădure. Cerdacul surâsului a îmbrătisat-o ca pe-o chemare si nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeului dorintei. Tresare si se înfioară în faldurile învârtosatului destin, care a pus soroace răscrucilor. Iuresul eternei goane a dorului s-a desprins semet în azurul cântării.

Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ dar am văzut, printre uluci, Atâtea cruci, atâtea cruci…/ Părea tot locul tintirim,/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad si de stejar./ Si cruci de-argint si de otel,/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur si de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer./ Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O cruce mare strălucea./ Sub gruel ei un Om zăcea./ -Tu cum de poti să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?… (Crucile).

Spărturi de beznă s-au năpustit peste marama sufletului lumii, punându-i bocetul în mars. Soaptele inimilor de Mame licăresc ca păpădiile înrourate. Boldul mortii trece-n hlamida de flori. Aruncată-n noapte, vremelnicia cade peste irozi. Iudele se vântură în elegii tenebroase si luciferice. Scuipările se prefac în lacrimi de ceară, iar biciul loviturilor, devine o adiere îndrăgostită de mărgăritar. Palmele care L-au lovit pe Iisus s-au înaripat în fluturi. Sutasii păzesc lumina podidită din Îngeri. Trâmbita Sărbătorii vesteste chindia Ospătului. Razele de soare se asează senin peste gătitii nuntasi. Atotfrumoasa Maria cumpăneste Taina Vinului si-a Vietii. La Dumnezeiasca privire, Apa s-a însufletit îmbătată de savoarea vinului. Pâinea s-a rumenit în bratele Crucii, îmbrătisând lumea în aburul ei cald, ca obrazul de copil. Crucea s-a-ntrupat în Mireasma Vitei de vie, iar untdelemnul s-a împărtăsit pe sprânceana Mirului. Piroanele s-au prefăcut în Potir de aur strălucitor. Buretele a absorbit zenitul din zâmbetul Fecioarei. Otetul s-a prelins în fagurele de miere al Neamului Daco-Român. Fierea s-a preschimbat în figure de albine, iar Trestia s-a frânt în unda unui nufăr. Sulita s-a smerit incrustându-se în Sceptrul prea doritei păci. Tarina Olarului a rodit un camp de narcise. Infinitul a tras la sorti Viata. Mironositele tămâie cu dorul lor Slava Prea Frumosului Mire. În cumpăna mortii clopotul bate a nemurire. Pentru Fiii Binelui nu există moarte decât Trecere.

Un drum, ostasi, o cruce. Si sub dânsa,/ sfârsit de lovituri si de ocară,/ E Fiul Tău. Cu încoltiri de fiară /multimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a./ S-au revărsat tălăzuiri de ură,/ să pună stavilă iubirii sfinte,/ Si i-au stropit si fată si vesminte,/ cu vorbe grele, ca o lovitură./ Dar n-au stiut călăii taina lină,/ care-I dădea spre Golgota răbdare:/ căci scrisă este taina asta mare./ În Duhul Tău cu raze de lumină./ Ei n-au stiut că orice lovitură/ si Tu o porti pe Trupul Tău Stăpână,/ de aceea doar putut-a să rămână/ Lumina neclintită-n val de ură./ Durerea toată se-mpărtea în două,/ si asta este tainica răbdare,/ de aceea poate-n muta închinare,/ un iconar Te arată astfel nouă./ Străpunsă esti si Tu de răni. Pe frunte,/ si Tie spini-Ti împletesc cunună,/ multimea si asupra Ta, Prea Bună,/ aruncă glodul greu, de vorbe crunte./ Cum stai între femei înlăcrimată/ pe Tine Maica celui Răstignit,/ Te-a arătat ducând, abia simtit,/ spre Golgota, o Cruce luminată. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a contopit pe chipul ei de Doină, învăluindu-i mirarea în bulgării din zori (Zorica). Vibrarea a pus rămăsag pe mirajul luminii, ca izvorul de viată zburat în cuib de cuci. Pe covorul răbdării si-a mânat bidivii gândului în trap de chimvale. O dâră de zbor i-a adus un trecut de văpaie, trudit în rapsodiile de veacuri, frământându-i mireasma în pâine si cuvântul în potirul binecuvântării. Safirul bucuriei, înmuiat în Ghiocelul Buneivestiri, i-a odrăslit crucea în Mugurele-nvierii.

Vă-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine- aduceti în vasul vechi arome,/ De jalea cui vesmântul si l-a cernit Salome/ Si plânsul pentru cine răsună în Chedron?/ Când miezul alb al zilei în umbre s-a-nvelit/ Si-n templul sfânt cu zgomot s-a rupt catapeteasma/ Sub Cruce, prohodirea de ce-si varsă mireasma,/ Din ochii arsi de lacrimi, din trupul istovit?/ De ce să-I strangeti bratul cu patimă la sân?/ Si giulgiul nou, copile, de ce-l rositi în jale?/ Si vă răniti genunchii în pietrele din cale/ Si pentru cine-aprindeti făclii de dor păgân?/ Priviti spre cer, surioare. Cu trupul prea curat./ Mai alb ca pâinea jertfei din sfintele altare,/ Mai alb decât potirul cu binecuvântare,/ El stă în tronul slavei, de slavă-nconjurat./ Din palma Lui nu curge siroi de sânge greu,/ Ci vinul bucuriei din vesnic sfânta Cină./ Din coasta Lui tâsneste izvorul de lumină,/ Menit pe veci să facă din om un Dumnezeu./ Nu-L ungeti cu miresme pe Cel de-a pururi viu/ Si nu-L culcati, fecioare, în giulgiu, sub piatra rece, Căci iadul plin de flăcări nu va putea să sece/ Izvorul de viată ce curge prin pustiu./ Vă-ntreb pe cine plângeti, copile din Sion,/ Si pentru cine-aduceti în vasul vechi arome,/ De jealea cui vesmântul si l-a cernit Salome,/ Si plânsul pentru cine răsună în Chedron?/ Gătiti-vă mai bine cu sfinte bucurii/ În alb vesmânt de raze si-n flori de fericire,/ Gătiti-vă cu crinii ce-au dat Buna-Vestire/ Si-n aur de iubire topiti podoabe vii./ Pe harfe de lumină cântati cu vers de foc,/ În glas de alăute si-n sunet de chimvale./ Din suflete, făclie aprindeti-I în cale,/ Că-n veci Lumina lumii scapă de sub obroc./ În imn de biruintă, copile din Sion, gătiti pentru-nviere în vasul vechi arome,/ Vesmânt de sărbătoare să-mbrace azi Salome/ Si stih de bucurie răsune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai mare poet al Crucii, si-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat initial la moarte, iar apoi la închisoare pe viată. Toată detentia sa a fost dominată de suferintă si dragoste, de asceza suferintei de Neam si mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hătisuri si ceată a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând si se mai vând încă. Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor multi, florile de cais, iar cerul milos si deschis a coborât până la el si le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, asa cum corola îsi poartă cu gingăsie floarea sa cea mai nobilă. Pe tarina soartei sale s-au afundat împovăratii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească. Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, lumini. Din albul crezului mărgăritar, si-a nălbit pasii târâti prin celulă si setea si jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie. Dar crezul i s-a atâtat în prinosul îndurării si-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare si pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îsi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă, la clopotele care bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz si pe Crucea neînfrântă si sfântă, dorinta Învierii cântă.

As`noapte Iisus mi-a intrat în celulă. O, ce trist, ce înalt era Christ!/ Luna a intrat după El în celulă/ si-L făcea mai înalt si mai trist./ Mâinile Lui păreau crini pe morminte,/ ochii adânci ca niste păduri./ Luna-L spoia cu argint pe vesminte,/ argintându-L pe mâini vechi spărturi./ M-am ridicat de sub pătura sură: -Doamne, de unde vii? Din ce veac?/ Iisus a dus lin un deget la gură/ si mi-a făcut semn ca să tac…/ A sta lângă mine pe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâna Ta./ Pe glezne-avea urme de răni si rugină,/ parcă purtase lanturi, cândva…/ Oftând, Si-a întins truditele oase /pe rogojina mea cu libărci./ Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase/ se lungeau pe zăpada Lui vărgi./ Părea celula munte, părea căpătână,/ si misunau păduchi si guzgani./ Simteam cum îmi cade tâmpla pe mână, /si am dormit o mie de ani…/ Când m-am trezit din grozava genună,/ miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celulă si era lună,/ numai Iisus nu era nicăiri…/ Am întins bratele. Nimeni, tăcere./ Am întrebat zidul. Niciun răspuns./ Doar razele reci ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au împuns./ -Unde esti, Doamne? – am urlar la zăbrele./ Din lună veneau fum de cătui./ M-am pipăit, si pe mâinile mele/ am găsit urmele cuielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Tăis de fulger scapără-n ochiul constiintei, la jalea tării sfâsiate si viforâtele gânduri beau cupa amară oferită de hămesitelor haite. Neamul sângeră, tara oftează, iar moartea hâdă pândeste orice usă, orice portită. Foamea s-a cuibărit printre lanturi, iar setea s-a zăbrelit în nesomn. Soaptele celulei par un cântec de mlastină, iar văzduhul se scutură autumnal peste temnită. Aiudul devine altarul tineretii României si ruga, Vecernie si Cântec de luptă. Pune metanie nădejdii pentru atâtia care se tot duc… Pe răbojul vietii scrie stihurile lor. Chipul tinerilor li se sterge din primăvară si vară, căci se tot apleacă peste ei câte-o ramură de spini.

Dacă-mi lipesc urechea de cimentul celulei,/ ascult, ascult/ cum sângele temnitei, ca un mare tumult,/ ca un geamăt abrupt,/ curge pe dedesupt,/ curge torent de veninuri amare,/ tinut în pământ sub zăvoare./ Sângele temnitei, prizonier,/ gâlgâie`n cruntă durere/ pe sub piatră si pe sub fier,/ pe sub osândă, pe sub zăcere,/ prin subterane artere./ Lipesc urechea jos si-l aud:/ uneori fierbe cu muget fierbinte,/ plânge, plânge în fund de morminte…/ Alteori tipă, sălbatec si crud./ ca o aprigă poftă de viată,/ sau suieră-a ispită răzleată./ cu brânciul ei atâtător/ la jaf, la omor…/ Sub marii amari bolovani,/ cineva urlă de o mie de ani,/ cineva cantă de-un veac,/ cineva n-are geamăt, nici leac,/ altul cheamă si cheamă,/ altul blesteamă,/ altul cu`ntreg cutitul/ ucide granitul…/ Sub marii, amari bolovani,/ sângele temnitei fierbe de-o mie de ani./ Aud, aud,/ cu urechea pe piatră plecată,/ gârla lui răsculată./ Îi simt, îi simt/ smoala aprinsă, fonta lichidă,/ otrava toridă./ Si carnea mea trosneste deodată,/ din zăvoare drăcesti,/ prin mădulare să se deschidă/ ca niste usi, ca niste feresti:/-Intră, sânge al temnitei, intră./ vino din funduri nepământesti,/ vino să mă cotropesti…/ Îl chem., îl chem, iar si iar,/ si sângele temnitei vine,/ vine si urcă în mine,/ clocotitor de pojar./ Sângele temnitei urcă în mine/ cu neodihnitul lui zvon,/ din fier, din iad, din beton…/ Si sângele temnitei sparge belciuge,/ si urcă în mine si muge,/ si fierbe si geme si plânge, -/ crâncetul temnitei sânge./ Si ard cu el, si vuiesc, si mă zbat,/ si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, -/ si cântă, pe urmă, rosul torent/ se trage din mine, îndărăt, în ciment,/ cu sângele temnitei greu /mă trag din mine si eu,/ si plec cu el, grozavu-i suvoi, /sub ciment, înapoi… (Sângele temnitei)

Doinele-n cârje colindă muntii plini de revoltă. Nici Gheorghe, nici Ion nu se mai ridică. Salcâmul de lângă fântâna sufletului n-a mai înflorit. Umbrele mortii zidesc catafalcul plecării… Patima urii devine colind al iertării, iar Sângele temnitei, rod pârguit pentru cules îsi primeneste ofranda. Pământul înrosit cu vieti nevinovate de miri, devine potir de cuminecare a cerului. Creanga de aur a inimii căntă imnul celor ce s-au dus.

Morminte dragi, lumină vie,/ sporite-ntruna an de an,/ noi v-auzim curgând sub glie/ ca un suvoi subpământean./ Ati luminat cu jertfe sfinte pământul până-n temelii,/ că tara arde de morminte/ cum arde cerul de făclii./ Ascunse-n lut ca o comoară,/ morminte vechi, morminte noi,/ de vi se pierde urma-n tară,/ v-o regăsim mereu în noi./ De vi s-a smuls si flori si cruce,/ si dacă locul nu vi-l stim,/ tot gândul nostrum-n el v-aduce/ îngenuncheri de heruvim./ Morti sfinti în temniti si prigoane,/ morti sfinti în temniti si furtuni,/ noi ne-am făcut din voi icoane/ si vă purtăm pe frunti cununi./ Nu plângem lacrimă de sânge,/ ci ne mândrim cu-atâti eroi./ Nu, Neamul nostru nu vă plânge,/ ci se cuminecă prin voi. (Imn mortilor).

Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost condamnat pentru poezia sa martirică. „Cântecele sale de dor si de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chisinău, i-au adus 4 ani de condamnare politică si interdictia de a nu mai scrie un vers. Dar, cum Canalul Mortii, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osânditi, si imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga nu s-a astâmpărat si a transformat Canalul în Poemul pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temnită. Zidit din argilă si foc si-a frământat zilele-n cântare si visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri mângâieri. Din zările rotunde si-a împletit soaptele cuvintelor fermacate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeată i-a fost rugăciunea, care i-a smăltuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Soaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa să-si suie peste Carul Mare. Din suvoiul regal al Danubiului si-a împletit lacrimile sale pentru Basarabia.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin tară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu stiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,/ ar da de mari palate-mpestritate/ si de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfătisarea Oaspetului Sfânt./ O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii si mălini,/ ne-am ridica încrestinati pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini./ Si zornăind cătusele commune/ ce-au ruginit în temnitele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor./ Dar Dumnezeu mai zăboveste încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă /mai grea, pe pieptul altei semintii./ Ci noi, bolnavi de-adâncă neputintă,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuintă /ne sunt de lipsă scuturile-acum./ Sub cerul tării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut./ Privindu-Ti Fiul dăruit pierzării/ îti multumim de codri si de grâu, dar ne revoltă, Doamne-al îndurării, /că nu ne-ai dat si fulgere la brâu… (Răstignire).

A asteptat cel mai mult inelul de logodnă al zorilor de dimineată. Reminiscentele tineretii în marsul lor fortat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru tară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalti, ca o rugă pentru biruintă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Cu spada de foc a cuvăntului înfipt în credintă a sfărâmat glodul existentei tenebros, înfiripând zenitul.Luminisul nădejdii s-a-ntrupat în liturghia Învierii.

Ai nostri dorm în suflet cu genuna,/ dar măna cui îi mângâie prin vis,/ că-n locul fruntii lor de totdeauna /parcă-nfloresc petale de cais?/ Un înger alb-sau linistea se-aude?/ Se-mbracă-n aur noaptea si-n mister./ Abia sunându-si lanturile crude/ se-naltă toată temnita la cer./ Stă trupul ghem, cu spaimele la pândă,/ ar învia, dar încă n-are semn-/ si crucea-ntinde brate de osândă/ cu umbre vechi, ce spânzură pe lemn. (Înviere).

Andrei Ciurunga a înmănunchiat în sine miile de trupuri schingiuite si le-a-ndurat veninul din mustul suferintei. Din cătuse si zăvoare si-a dăltuit glasul de-aramă să-mplinească vrerile divine. Cu fiecare lacrimă de sânge a scrijelit pe inimile zdrobite Balada devenirii prin jertfă. Din pecetea îndurărilor si-a făcut trâmbită si-n fiecare cuib de lumină a odrăslit mugure al Învierii, în care s-a preamărit Hristos Mântuitorul.

Hristos a înviat prin temniti si galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creste marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată tara./ Hristos a înviat peste lopeti/ abia miscând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăti/ să ne sărute fruntile plecate./ Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea tări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară./ Hristos a înviat si pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- si vor mai fi în lume. Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creste mâine muschiul amintirii./ Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-si dăruie multimii trupul-Pâine,/ si să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată tara, mâine. (Hristos a înviat).

Demetrius Leonties, medicul fără de-arginti, a suit urcusul demnitătii Neamului, cu toiagul de aur al divinului Adevăr. Cu fiecare frângere binecuvântată, poporul a pregătit în sânul său un mugure de Voievod, pentru a pregăti calea izbăvirii. Codrul de la Dobrina a devenit Altarul jurământului de credintă al Elitei crestine abia înflorite ce avea să rodească. Sub steagul celui mai falnic s-au dăruit cu toată primăvara lor, cu toată mireasma si cu deplina iubire. Peste Neam au înflorit toate năzuintele. S-au ars toate metehnele, toate prejudecătile, toate amăgirile, toate orgoliile si s-a semănat sământă bună pentru a rodi înmiit. Dar iudele au semănat neghina, au învrăjbit si-au atâtat pârjolul, pregătind otetul, fierea, spinii, piroanele, uciderea si defăimarea, nestiind că la capătul lor sus pe cruce se asează slava Învierii.

În clipa când te-au pironit pe cruce/ S-a rupt istoria romană-n două…/ Cu “omul nou” începe era nou,/ Iar jertfa ta, e-a Neamului Răscruce…/ Pe cei uitati în funduri de istorii/ -cohorte mândre de viteji străbuni-/ Sub flamura Legiunii tu-i aduni/ Si-I preamăresti, cu ale tale glorii…/ Trecutul a-nviat din nou prin tine./ Iar tot ce-o scrie “mare” viitorul/ În fapte de-adevăr, frumos si bine,/ Va fi ca semnul vietii prins la sân./ Prin veacuri, te va adora poporul,/ De-acuma, pân-la ultimul Român!... (La răscrucea Neamului).

Vasile Blănaru-Flamură, turnat din cremene la temelii Neamul Daco-Român si-a tencuit cu sânge pe mistrii gemetele străvechi, devenind neputincios în scrâsnete si ură. Asa si-a crescut pe marii ei fiii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de argint siruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa. Vasile Blănaru si-a pus peste trena păienjenisului celulei, popasul vălmăsag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod si-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romantă a iubirii. Ultima dorintă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi si poeme. Briza nedumeririi, răscoleste nostalgia nocturnă si în cosmarul neputintei o rază din soarele aprins si parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.

Ne târâm pasii printre mărăcini si-n ocară:/ e calea pe care o suim cu străbunii din veac./ Ne târâm anii osteniti-surghiun, si nici măcară/ nu ne putem revolta la bucuria clipelor ce tac./ Ne târâm pasii peste răscruci magistrale,/ ca niste nevolnici îmbătati de himere fără orizont,/ Unde-s cnuturile noastre de spini? În ce lumi astrale?/ Si de ce ne-am lepădat de ele ca Pilat din Pont?/ A căzut pe lespedea vesniciei o lacrimă, din miliarde,/ la capătul drumului de-atâtea ori înfrânt./ S-a despicat ăn două împărătia iluziilor bastarde,/ iluziile, iluziile noastre si ale celor ce nu mai sunt./ S-a desprins din infinitul vărstelor milenare/ o fărâmă din fiinta neamului ce trudeste aici,/ pe bolta înăltimilor dure s-au aprins felinare,/ iar sub catapiteasma spatiului mioritic ard licurici,/ să stingă văpaia sperantelor noastre, descântec, cu zările./ Nici bocet, nici ură, nici murmur, nici lacrimi nu vrem./ Ale noastre sunt potecile fără întoarceri, uitările,/ si calea lactee si crucea Golgotei si tot ce-navem./ Ale noastre au fost văpăile mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tară s-au cimentat în amar;/ de-am sărutat obrajii Neamului cu buzele de cremene/ ale noastre au fost sângerările si geamătul nostrum plenar./ Atunci, o tara mea-osândă! Ti-am făcut din inimi drapele /în mii de falduri, cu sânge, cu lanuri bogate si cer înstelat, să le poarte copiii copiilor nostri de azi si pentru ele/ să nu mai moară nimeni tras pe roată si nici strangulat./ Nimeni pentru o bucată de pâine în lanturi să nu mai fie,/ nici minciuna să nu mai stea la masă cu fostii iloti,/ Pentru tine am cântat căndva, împreună, iubirea, Daco-Românie,/ Adevărata iubire de oameni si dreaptă judecată pentru toti./ Am învătat să ne iubim neamul osânditi fără vină,/ prin Iuda să pară vânzarea mai lesne, mai clar de-nteles,/ nici blidul de linte, nici argintii-n rugină,/ ci-n locul lor, o, tara mea! Doar prigonirile am ales./ Să stingă văpaia sperantelor mocnite-n elanuri gemene,/ ale noastre iubiri pentru tară cimentate în veac/ si, sărutând obrajii Tăi, Doamne, cu buzele cioplite din cremene,/ ne vom reîntoarc-n istorii la capătul suferintelor ce tac… (Golgota iluziilor).

Obsesia trecutului s-a revoltat odată cu primii fulgi care au căzut cu resemnare pe noua Golgotă. Si-a luat ultimul dor din ruga îndurărilor devenind colindul încătusat. Memoria i-a devenit bocet în Zarcă, fericindu-i dragostea în gândul trecut. Nostalgia de toamnă i-a prefăcut cuvintele într-o rapsodie eminesciană. Peste Cruciatii tristelor întoarceri cad consolări si stele. Crezul lor plânge în Golgota iluziilor. Primăvara ca o aducere aminte răspândeste mireasma Reginei noptii. Pe cărarea unei ierni ca o cronică rimată, suie Robii la cer în cadentă lirică. Fiecare sătuc plânge în inima unui martir, pentru cei ce nu mai sunt. Iisus din Icoane s-a desprins din piroane si-a răspândit peste resemnarea îndurărilor lor de pe cruce o fărâmă din slava Sa.

Si la noi a intrat într-o zi în celulă,/ în celula mortii, la Jilava Iisus,/ Iisus din Icoane;/ ne era frig si foame destulă./ I-am sărutat mâinile bătute-n piroane/ si plângând i-am spus: “Dă-ne, Doamne o fărâmă din slava Ta,/ din resemnarea îndurărilor de pe cruce/ si în ispita disperărilor nu ne duce,/ ca orice hulă/ s-a putem ierta”./ Ne-a privit, ne-a mângâiat si s-a dus,/ asa cum se duce un vis în mister,/ în nentelesuri pornite spre cer,/ si noi am plans, căci totul era plângere/ si înfrângere, Iisus./ Apoi ne-am rugat ca lanturile reci/ să nun e mai doară/ a mia oară/ si ura cumplitelor zile-n tortură să moară/ în veci de veci./ Si celula noastră, a mortii, în ziua aceea,/ a luminat ca un rug aprins,/ cu mintea de necuprins,/ ca scânteia,/ ca rugăciunea ce alongă, din inimi tot Răul/ si până noaptea târziu am asteptat,/ am asteptat năuci/ să vină cât mai repede călăul/ cimitirelor fără cruci,/ să plângă-n cântare de cetini Rarăul/ si mamele noastre printre uluci. (Iisus în celula mortii).

Ion Golea provenea din buchetul de tărani înmiresmati de pe Târnava Mică. A crescut cu dragoste si cu credintă, strălucind în toate. Chemarea de sus la ales pentru rostuirile dreptătii Neamului. S-a dăruit cu toată fiinta sa cerului divin si pământului său drag si sfânt. A plătit cu viata, curajul, demnitatea, credinta si dragostea sa. Cioplit din voiosia cristalină a cerului, Ion Golea a înmugurit în pădurea verde de la Fetea. În el nu s-a prohodit senzatia primejdiei, căci s-a durat haiduc al cruntelor bejenii, care s-au ridicat împotriva rânduielilor crestine. Si-a încropit din descătusări cărări de luptă pentru a deschide zările sperantelor. Si-a zăvorât toate filele din albumul destinului cu pecetile credintei Zilele sale, cenuseresele, le-a mocnit în psalmi dreptătii, le-a tivit cu raze si le-a brodat primăverii sale. Din dorurile treze a împodobit mângâieri de zori, iar trilul sfânt de ciocârlie, i-a presărat voiosia cu o luncă de flori. Neastâmpărul tineretii i-a adunat gândurile, l-a înmiresmat cu nădejdi de trandafir, risipindu-si visurile rupte. Ca un potir de cer si-a pregătit denia mare, cu fruntea lină si catifelată scăldată-n picuri de lumină.

Se lasă noaptea peste sat/ grea, un munte de basalt,/ si-n pas cu ea, din salt în salt,/ flueră vânt: s-a desprimăvărat…/ Pe ulitele lungi se miscă,/ umbre-ntrupate, fără glas,/ din deal coboară`n ritm de pas,/ dăngăte ce din tăcere muscă…/ E denie… si-s multe evanghelii/ la slujbă, e Joia Mare;/ Iuda este gata de vânzare,/ Iar Petru azi e simbolu`ndoielii…/ Doar codrul înverzit suspină`n vânt/ de durerea proprie-i vieti,/ căci mugurii sunt singurii asceti/ cari stiu să-si tină gruel legământ. (Denie, Joia Mare 1947).

Pe sânul rozaliu al primăverii se aude un glas de heruvim si sus, Boltile de borangic ale cerului se scutură peste ciresul amărui al grădinii. Privirea sa ca o iie atintită pe liliacul înflorit se leagănă-n cântarea privighetorii, iar din lanturile de tăceri si-a nituit fulgere de-nvieri.

Din orga milioanelor de piepturi/ cresc psalmii biruintii asupra mortii;/ sunt Pastile: e soare, cânt si jocuri,/ Pe scene planetare de gând, se joacă însă tragedia sortii./ Doamne, mi-e inima pădure de Golgothe,/ si buzele s`adapă cu foc si cu otet,/ si`n coasta lumii toate/ se`mplântă-al durerilor stilet./ De când din vesnicia fără tărmuri, /se nasc mereu puzderi de popoare,/ trec toate sub a suferintei flamuri,/ si glasul tuturor vueste de`ntrebare:/ De ce numai prin moarte se învinge moartea?/ Si greutatea pustie a mormântului?/ Si usa car duce în lumea cea/ plină de chinul luminii si-a duhului? /De ce martirul îsi rosteste ultimul discurs,/ prin gâlgâitul săngelui ce curge?/ De ce al vietii tragic curs,/ Din Niagara mortii apale îsi strange?/ Pentru tot ce-I pe pământ există o`nviere:/ În mugurul tineretii, în tineretea anilor,/ doar pentru zilele pline de fiere,/ Nu găsim floarea grea de înviere a primăverilor. (13 Aprilie 1947, Sfintele Pasti).

Virgil Maxim, luminător de neam si de tară si-a închinat toate năzuintele credintei, sculptându-le candelă sufletului în care a aprins Aura Fecioarei din Icoana Iubirii Mirelui. Dintru început si-a plămădit cântarea, devenind un nuntas al cerului. Isihia vointei sale, ca un dangăt de clopot împresoară patima telurică a visului, răsfrânt în flautul ploii. Nădejdea trezită în cântecul mierlei s-a cuibărit în ciutele zorilor vestind sărbătoarea Cosmosului. Din limpeziri de ape si-a zugrăvit gândurile, prinse-n hora luminii Cuvântului. Mireama pământului s-a rostogolit pe urmele pasilor lui, într-o strigare de colind. Focul mâniei i-a pictat în suflet Icoana iertării. Vigoarea sufletului vioară răsună în răvasul anilor albi, imnul tineretii. Noptile albe ale crezului său, trec pe lângă el în straie de nuntă, urcând pe colinele codrului înverzit, împodobind turturelele cu cântecul privighetorilor, pregătind întâmpinarea Nuntii Ceresti.

Duh drept, Duh sfânt, Atotstăpânitor, domneste peste mine,/ întru aceste Înalte si Sfinte si Tăcute zile, în care corcodusii măcesii, porumbarii,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul, si dulceata,/ împodobind mormântul-comun în care viata/ s-a îngropat de vie ca Viata lui Iisus/ Străjerii făcând pază în noapte minunată/ au asteptat ca ucenicii furându-L/ să mintă că Iisus a înviat…/ Si nestiind că moartea nu biruie Viata/ s-au prăbusit cu-armura-romană la pământ,/ când Învierea-Vietii dăduse Moartea…mortilor!/ Mărire lui Iisus si Învierii Lui!.../

În Dimineata-Înaltă si Caldă a Primăverii/ nici piatra, nici peceea, nici paznicii,/ nici Moartea n-au biruit Viata!/ Mărturiseau tăcute miresmele luminii/ împodobind mormântul… si îngerul de pază!.../ De-aceea corcodusii, măcesii, porumbarii…,/ si-au pus pe frunte albul, parfumul si dulceata…/ Vestind că-n moartea noastră este ascunsă Viata!/ Si florile… Nu Mint! (Pasti, Jilava-1950, Prietenilor mei care au murit dar…sînt vii…).

Petru Baciu, faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători, zăvorându-si inima în spada Adevărului. Cu beteala răbdării si-a stropit crezul în închinare Neamului. În fosnetul cumpătării si-a cuibărit întelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferintă si-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a tâsnit jertfa sa măreată pentru Neam.

Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ usor, pe nesimtite, ăn suflet năvălesc,/ trezind uitate taine si gândul mi-l sfintesc./ Sub fulgerele vremii si crâncene blesteme/ m-au părăsit si codrii si inima-mi greu geme./ Sunt tintirimul tragic,, cu morti ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi si grele cu ei am zăbovit./ sub apăsarea mortii ce stă să ne sugrume,/ în gropnite commune ascunsi de cer si lume,/ răsună-n piepturi stinse cantările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!/ Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrătisezi cu mortii si ierti toti temnicerii…/ Si-n suflete se-asează lumina Învierii. (De Paste).

Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiratiei răului, a celor schimonositi de ură. Din lacrimi de durere si-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate si-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur. Acasă si-a lăsat mireasa tineretii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credintei i-a topit în psalmi biruintei, Liturghia Învierii.

Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare,/ m-apasă ca o piatră trecutul izgonit;/ vin amintiri din vreme si calde ca un soare,/ vin să-mi aducă linisti din Templu zăvorât./ În „cusca”unei dube ce duce viata mea,/ Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri…/ puterile-mi sleite de asteptarea grea/ mi-adun, să mă-nsotească în noaptea de-nvieri./ Strâmtoarea-năbusită mă tine pironit,/ stau nemiscat în rugă, tristetile-mi supun,/ desprins ca dintr-un cleste în drumul meu cernit,/ plutesc parcă aievea cu cântecul străbun./ Mă leagă - oboseala, îmi dă mereu târcol,/ lăuntric o lumină îmi curge ca un sopot,/ aleargă trenu-n noapte cu suiere în gol,/ fărămitând în aer făsii subtiri de clopot./ Când temnicerul miscă vizeta, mohorât,/ o undă străvezie cătusele-mi aprind,/ învăluit în umbră, în „cuscă” surghiunit,/ eu chem. În preajmă mortii si raze mă cuprind./ E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu…/ închis ca-ntr-un mormânt eu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini până târziu,/ când eu cobor în Zarcă si-n bezne iar mă-ngrop. (Noaptea de Înviere).

Peste giulgiul de lumină, Dorul si-a pus Pecetea Iubirii. Bocetele devin Cântarea Cântărilor, lăcrimând sublim în splendoarea Slavei Învierii. Maria si Fecioarele, Ucenicii si Îngerii, Mamele si Florile, Copiii si Arhanghelii, Tatii si Apele, Vinul si Eroii, Păsările si Mucenitele, Cuviosii si Cucii, Pâinea si Crucea, Catapeteasma si Codrul, Vietuitoarele si Magii, Păstorii si Sibilele, Ciresii si Sfintii, Stelele si Ostasii, Albinele si Martirii, Rândunelele si Mărturisitorii…, Totul în Toate răsună de Imnul Luminii:
HRISTOS A ÎNVIAT !/ ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Pasti 2011





Gheorghe Constantin Nistoroiu    4/25/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian