Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Jurnal de călătorie prin vestul american


Sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Între toate evenimentele să nu-l uităm pe Eminescu nostru. S-a născut într-o zi ca astăzi si va trăi atâta timp cât o să avem un popor!

Asadar, de dimineată de pe la opt am pornit la drum prin cartierul Scottsdale din estul Phoenix-ului, de unde am luat-o pe soseaua 87 NorthEast, trecând prin rezervatia indiană Fort McDowell, unde avem si noi arizonienii cazinoul nostru. Nu ne-am oprit la jocurile de noroc. De fapt, eu le-as numi pe acestea „jocuri de... nenoroc” căci multi isi pierd pe-aici si bruma de avere... pe care o au!

Soseaua natională 87 străbate desertul, în prima parte presărat cu cactusi indeosebi saguaro, apoi pe măsură ce ia altitudine, cactusii dispar lasând loc tufisurilor si muntilor de stâncă cu forme ciudate. Apropiindu-ne de Payson, vegetatia devine tot mai persistentă transformându-se în pădure de conifere. Trecem prin orăsel fără să ne oprim, apoi prin Tonto National Forest si la vreo câteva mile spre nord ne ramificăm luând-o spre dreapta si coborând în pantă până la parcul „statal” Natural Bridge. Plătim 25 de dolari intrarea. Constat că cu ani în urmă clădirea de la intrare era întretinută mult mai bine. Acest pod natural se zice că este cel mai mare din lume având înăltimea de 183 de picioare iar lungimea tunelului de 400... Tot picioare, desigur! Un picior este egal cu aproximativ 30 de centimetri (30.48 cm - n.n.). Pe la 1877, David Gavan, un căutător de aur, urmărit de indienii apasi, s-a ascuns într-o grotă de sub pod, unde a stat 3 zile, scăpând cu viată. Podul de fapt e o luncă - de mărimea unui teren de fotbal – care uneste cei doi versanti printre care străbate East Rio Verde. La un anumit punct, de pe pod se poate vedea printr-o gaură prăpastia ce se deschide dedesubt. Aici, coaja stâncii pe care calci are doar o jumătare de metru grosime Pe versantul din dreapta coboara o cărare în serpentine pâna la buza văii. Pe versantul din stânga accesul a fost interzis datorită prăpastiei prea abrupte. În zonă trăiesc lupi, ursi, viezuri si leul de munte, adică puma. Deasemeni sunt multi serpi. Cu ani în urmă am văzut tot în această zonă un miriapod enorm având grosimea degetului mare de la mână si o lungime de peste douăzeci de centimetri.

Pornim din nou la drum si ne continuăm drumul pe podisul împădurit luând-o spre nord-vest, spre localitatea Strawberry, situată în Tinutul Gila din Arizona. Aici ne opream altădată să mâncăm niste delicioase plăcinte cu căpsuni, că deh... de aceea îi zice locului în traducere „Căpsună”. Pe vremea prohibitiei a fost descoperită în orăsel o mare distilerie clandestină de whiskey. Au fost arestate trei persoane si distruse peste 700 de galoane de „apă de foc”, in valoare de peste douăzeci de mii de dolari. Tot aici se mai poate vizita si clădirea celei mai vechi scoli rămase în picioare din statul Arizona, datând din 1884.

Ne grăbim pentru a ne înscrie în programul nostru si la iesirea de pe platoul înalt - de pe care avem o vedere panoramică spre Cape Verde -, înainte de a ne uni cu autostrada 17North ne abatem putin spre dreapta pentru a vedea „Castelul Montezuma”. Se zice că prin aceste locuri îsi găsiseră refugiu multi indieni care s-au ascuns în cavitătile săpate pe peretii verticali si închise cu zidărie. Accesul se făcea pe scări de lemn adăugate cu sfori de yukka. În timpul verii sute de rândunici cuibăresc aici. În urmă cu ani se mai puteau observa si multe roiuri de albine care îsi construiau fagurii prin găurile din stâncă. Oficialitătile parcului le-au exterminat ca să nu întepe vizitatorii. Se face aici mare caz de periculozitatea întepăturii albinei... când de fapt aceasta nu atacă pe nimeni dacă este lăsată în pace! Tot aici mai făceau parte din peisaj si o multime de veverite ce îti mâcau nuci din palmă, dar posibil că în această perioadă ori hibernau, ori au plecat si ele urmând calea albinelor... Doar serpii cu clopotei nu au fost stârpiti din moment ce poti vedea frecvent tăblite avertizoare pe care scrie „Stay on Trail!” (Stai pe cărare!) cu... un sarpe desenat pe ele. Cu ani în urmă însotisem aici un grup de cubanezi si cum mergeam printre artarii bătrâni pentru a vedea ascunzisurile indienilor de pe malul Rio Verde, era să călcăm pe un sarpe care traversa tacticos cărarea. Nu departe de aceste locuri ne oprim să admirăm un alt loc pe care îl stiam, numit „Fântâna lui Montezuma” care de fapt este un lac rotund, parcă tras cu compasul cu un diametru de vreo 200 de metri si cu o adâncime considerabilă. Din fundul lacului iese un izvor puternic – lucru destul de rar întâlnit în desert – care apoi tot subteran trece si se deversează în Rio Verde. Mijlocul lacului e limpede, iar marginile sunt acoperite cu alge printre care înoată cârduri de rate sălbatice si plutesc broaste testoase.

Părăsim aceste locuri frumoase si traversând autostrada 17 ne îndreptăm spre vest, spre Sedona, un orăsel exclusiv turistic, asezat între forme ciudate de relief stâncos având culori deosebite. Acest loc este cu sigurantă unic în lume. Nu mai stau să-l descriu deoarece sunt convins că l-ati văzut deseori în filmele western! Fiindcă ne mai rămăseseră câteva ore până se lăsa întunericul am dat o raită prin urbe colindând prin magazinele de suveniruri. Peste noapte am tras la resortul „Junipine” situat în amonte pe valea Sedonei într-o adâncitură împădurită. Am dormit bine, dar am visat cu indieni, căutatori de aur si pelicule hollywoodiene.

Duminică, 16 ianuarie 2011
Abia reusim să plecăm pe la zece dimineata la drum. Odihniti si bine-dispusi ne lăsăm ghidati de serpentinele drumului prin podisul împâdurit. Trecem în viteză prin marele oras Flagstaff si o luăm spre Marele Canion, până la care mai avem aproximativ o sută de mile si unde ajungem pe la amiază. Folosesc cardul meu de „senior citizen” care îmi oferă oportunitatea de a vizita gratuit acest obiectiv turistic! Ehe, apreciez respectul si grija americanilor pentru cei în vârstă! Cam răcoare pe aici...! Pete de zăpadă mai stăruie prin locurile umbroase. Vizităm mai multe puncte cu vedere panoramică. Admirăm marele hău si relieful geografic al locurilor. Prânzim la un restaurant si ne continuăm periplu. Peste tot dăm de japonezi veniti cu autocarele pentru a vedea frumusetile si ciudăteniile Americii. Fiecare unghi este imortalizat de memoria aparatelor de filmat si de fotografiat al căror tăcănit sparge linistea de templu a peisajului. Îmi caut de lucru si dau bucăti de pâine unor corbi prietenosi. Ajungem la un loc de unde de obicei se coboară organizat cu catâri pe cărarea care duce la Rio Colorado. În această perioadă de sezon este interzisă coborârea din cauza ghetusului depus care face drumul inpracticabil. Cărarea este destul de îngustă si săpată uneori prin stânca peretelui vertical. Notez în treacăt că Marele Canion al fluviului Colorado se întinde pe 446 de kilometri având o lătime de până la 29 de kilometri. În ultimii patru sute de ani au locuit prin împrejurimi mai multe triburi de indieni. Acum mai dăinuie prin zonă doar vreo trei sute de membri ai tribului Havasupai despre care se zice că ar popula aceste locuri de mai bine de opt sute de ani. În 1540 un grup de exploratori spanioli condusi de Garcia López de Cárdenas, au fost primii europeni care au ajuns pe aceste meleaguri. Acestia apartineau de expeditia lui Francisco Vásquez de Coronado. Cum în timpul acela nu se stia că Pământul este rotund, exploratorul spaniol văzând hăul canionului a notat: „Am ajuns la capătul Pământului!”... cu toate că în zilele însorite se vede bine malul celălalt. Marele canion este socotit una din cele sapte minuni naturale ale lumii. Prăpăstii sub prăpăstii se deschid privirii. Din anumite locuri se poate vedea apa râului, care este mereu tulbure având o culoare rosiatică... fenomen care îi dă si denumirea de „colorado”, adică Râul Colorat sau Râul Rosu... Apa involburată lucrează zi si noapte la adâncirea canionului. Precum în România, Muresul si Oltul izvorăsc de foarte aproape, dar mai apoi o iau în directii diferite, tot la fel, Rio Grande si Rio Colorado. îsi trag obârsia din Muntii San Juan, aflati în statul Colorado. Distanta dintre cele două izvoare este doar de sapte mile. Rio Grande o ia spre sud-est si se varsă în Golful Mexic, iar Rio Colorado spre sud-vest, unde parcurge 2330 de kilometri si dă de băut la sapte state americane si la două mexicane, terminându-se din cauza sistemelor de irigatii si a evaporării într-o deltă firavă, făra prea mare debit, situată în Golful Californiei. Chiar si Finix-ul, aflat la o distantă de 250 de mile se alimentează cu apă din acest fluviu. Eu scriu „Finix”, în loc de Phoenix, deoarece multi localnici îl scriu asa cum se pronuntă si pentru că mie îmi plac lucrurile simplificate!

Pe drumul de reîntoarcere de la canion am trecut iar prin Fagstaff, pe la poalele muntelui San Francisco – acesta neavând nicio legătură cu metropola din nordul Californiei! Drumul a devenit aglomerat deoarece fiind sfârsit de weekend multi orăseni se întorceau spre casă după ce stătuseră două zile la Snowball la schiat. Ajungem seara acasă la Finix, morti de oboseală, dar cu tolba plină de imagini frumoase! Mâine dimineată o luăm din nou din loc, dar mai pe aproape... Excursie de-o zi!

Marti, 18 ianuarie 2011
Ieri am fost în vizită la complexul hotelier „The Phoenician”. De aici m-am pensionat în 2003, după vreo sase ani, lucrând ca gate attendant (portar).E un resort de cinci stele. Am tinut să vadă si cumnata Mariana care ne este oaspete, cum arată un „resort hotelier american” pentru cei cu punga plină. Dacă nu-l vezi, nu ti-l poti imagina. Între minunătiile de aici e si o grădină cu peste 350 specii de cactusi. Piscinele le-am văzut doar de sus de pe terasă. Nepoată Corina a condus masina.

Azi e zi de repaus, ne încărcăm bateriile pentru marea aventură care va începe mâine!

Miercuri, 19 ianuarie
N-am mai pus mâna pe volan de vre-o zece luni. Am emotii. Pornesc la drum lung... cu o masină închiriată. Sper să mă descurc si să mă tină sănătatea! Asadar pe la orele sapte o luăm spre vest, pe Dunlap Ave, până la Grand, care vine din central Finix-ului si se duce în diagonal înspre nord-vest, transformându-se în soseaua 93 ce duce la Las Vegas. Decum iesim din oras, începe desertul, presărat cu cactusi. Trecem prin Wickenburg, un orăsel la saizeci de mile de capitală. Acesta poartă numele primului om stabilit aici, căutătorul de aur Henry Wickenburg, care pe la mijlocul secolului al IX-lea a descoperit în zonă un important zăcământ aurifer, de fapt faimoasa „Vulture Mine”... cu o valoare de peste 30 de milioane de dolari! Pe aproape era un alt punct de atractie, destul de sinistru... copacul de care erau legati apoi spânzurati, răufăcătorii în trecut... dar nu am mai oprit, deorece încă se simtea ceva sumbru în aer, si apoi tempus fugit... iar pe noi ne asteapta o călătorie lungă.

În plin desert spre Kingman, este o ramificatie spre o mică localitate numită Bagdad. De la o vreme cactusii Saguaro, dispar, lăsând locul altora numiti Josua Tree, de formă diferită dar tot mari si cu multe ramuri de la rădăcină. Înainte de Kingman ne unificam cu autostrada 40 ce vine de la Atlantic si se duce la Pacific. Aici în Kingman avea un român restaurant, la care opream de fiecare data când eram în trecere. De aici coborâm oarecum înspre sud si la Yucca oprim pentru a lua benzină si o cafea.

Urmăm pe 40 West, trecem Rio Colorado pe la Needles. Până la Barstow, plin desert. Aici sunt mai multe intersectii de sosele, dar Mariana care e cu harta se orientează bine si mă dirijează. Sunt multi ani da când n-am mai trecut pe aici. Din Barstow continuăm tot prin desert, spre orăselul Mojave. De fapt acesta a dat si numele desertului. Trecem prin sudul parcului national Death Valley, ce se întinde până la limită cu Nevada. Ramurile cactusilor întoarse în sus, parcă imploră ploaia. Dar această nu vine doar de câteva ori pe an, ori poate nici atâta. Trecem si de Mojave,de unde o luăm spre nord-vest spre Bakersfield, tot pe drumul 58 pe care venim de la Barstow.

Bakersfield, ori Câmpul Brutarilor, e un oras mai mare. De aici o luăm pe 99 North, care duce la Fresno, apoi Sacramento, dar nu după mult ne ramificam pe 46 West spre autostrada 5 pe care o luăm înspre nord. S-a înnoptat si aici sensurile fiind divizate, nu mă mai deranjează farurile TIR-urilor ce vin din sens invers. La Katleman, decidem să să ne oprim peste noapte. Găsim un hotel, cu numele de „Best Western”, cu pret cam pipărat, adica 50 de dolari de persoană. Anuntăm telefonic amicii din San Leandro, la care eram asteptati în vizită, că facem escală si că vom sosi doar a doua zi.

Intrăm într-un restaurant mexican si comandăm câte-o ciorbă de fasole cu carne de vită. Ni se aduce ciorbă dar n-o putem mânca. Bucătarul o fi fost îndrăgostit si a pus prea multă sare în mâncare. Mâncăm însă bucată de malai ce a venit cu ciorbă. La „reclamatia noastră” ospătara nu ne taxează cu nimic la nota de plată.

Joi 20 ianuarie
După o odihnă bună, plecăm din nou la drum. Pe aici nu prea sunt localităti. Trecem pe lângă mari ferme de vaci, împrejmuite de garduri. Animalele frământă pământul îngrămădite unele într-altele. Mă întreb... oare acestea or fi văzut vre-un fir de iarbă în viată lor!? Cineva din Chicago îmi spunea odată, că până si balegarul acestora este toxic si dăunează agriculturii.

In fine, trecem de Los Banos. De o bună bucată de vreme ne însotesc pe de lături nesfârsite livezi de citrice, de nuci, migdali, piersici, caisi si vită de vie. Toti pomii sunt trasi la linie si tăiati uniform, iar pe dedesubt nici un fir de iarbă, doar arătură. În fiecare livadă se văd mari rezervoare pentru îngrăsăminte chimice. Portocalele pe alocuri sunt deja culese. O livadă de portocali încărcată cu fructe, e albită de chimicalele pulverizate de parcă a nins pe frunze si pe fructe.

Sosim la intersectia cu 580 si o luăm la stânga. Pe la amiază sosim cu bine la casă amicului meu Iacob Nicoară, în San Leandro. Sunt cu o luna mai tânăr decât el si am crescut împreună, casă lângă casă, în Nicorestii Sohodolului de Alba. Am fost împreună de prin clasă întâi până prin a noua, la Cluj-Napoca, la arte plastice. Atât el cât si sotia sa Asineta sunt de o ospitalitate tipic românească.

După amiază, voind să mergem la San Francisco, ni se oferă o ocazie de transport gratie lituaniencei Jolita, o cunostintă de-a gazdelor, care oricum mergea la serviciu acolo. În scurtul ei timp disponibil, ne-a dus pe străzile orasului, acelea unde urci si cobori ca de pe acoperis. Ne-a dus si pe faimoasa „Crocodile Street”, o strădută ce coboară în serpentine permanente. Am înteles, de ce aici, multor masini li se rup frânele! Jolita ne-a lăsat la „Marina”, adică portul de iahturi. De aici am pornit pe jos să vedem fabrica de ciocolată Girardelli, unde poti admira masinăriile frământând pasta de ciocolată. Ne-am continuat drumul spre Golden Bridge si l-am admirat de aproape. În golf tocmai intrase un vapor chinezesc „China shipping Co”, încărcat cu containere de tren, care pentru scurt timp ne-a închis vederea spre „stânca” Alcatrazului. Acum nu mai e închisoare pe insulă. Doar zidurile sumbre mai amintesc de faimosul loc de detentie al lui Al Capone. Pe strada paralelă cu malul golfului, cântăreti, cersetori si scamatori de tot felul. Unii negrii vopsiti metalic, pozează în statui! Nu stiu cum pot sta atâta fără să miste. fără să clipească măcar. Unul din acestia s-a prins în vorbă cu noi si ne-a întrebat de unde suntem. Când i-am spus că din România a zis: „Hei, ce mai faci?”. Ciudată statuie vie, de culoare negru-metalic, cu accent oltenesc!

Mergând noi asa la întâmplare, am ajuns la locul de refugiu al focilor. Unele pleacă, altele vin că aici nu le mai urmăresc rechinii. Fac gălagie mare si se împing în apă unele pe altele de pe pontoanele puse anume pentru ele. Pe toate străzile e plin de prăvălioare cu suveniruri, bijuterii si te miri ce! Formatii de instrumentisti ori muzicanti solitari deosebit de talentati. Mai apoi am ajuns la statia BART adică mai pe înteles o abreviere a Bay Area Rapid Transit. De aici se poate lua metroul care trece pe sub Golful San Francisco spre Oakland, aflat la sud. Sistemul BART operează cinci linii de cale ferată în lungime de 167 de kilometri, asigurând transportul rapid a peste 350 de mii de călători pe zi! Lângă intrarea de la statie ne asteaptă Jolita să ne ia acasă. Pe trotuar notez doi insi dormind acoperiti cu o pătură...

Vineri, 21 ianuarie
Împreună cu gazdele, pe la orele zece dimineata am pornit din nou la drum, urmând autostrada 580 North. După ce trecem podul San Rafael, intrăm pe 99 North, unde după trei ore soseaua noastră se unifică cu soseaua Number One care merge chiar pe coasta Pacificului, de-alungul statului California. Acolo ne-am aventurat pe la „The Big Tree”. Voiam să trecem cu masina prin copac si... am trecut! Copacul prin care este tăiat tunelul e verde. Trăieste! Are o înăltimea de 315 picioare, iar diametrul de 21 de picioare. Mă zăpăcesc ăstia cu picioarele lor! Îmi amintesc că prin 1981, nou-sosit în Statele Unite, am fost chemat la un oficiu spre a mi se face „Identification card”. O functionară m-a întrebat:
- How tall are you? adică ce înăltime am... Dându-si seama că nu înteleg întrebarea a încercat să mi-o pună altfel...
- How many feet do you have? (Câte picioare ai?)
- What a question, I have two feet like everybody else! (Ce întrebare, am două picioare ca toată lumea!).
Văzând nu are cu cine se întelege m-a pus lângă un perete si m-a măsurat cu o ruletă. Apoi a trecut în acte „Sase picioare, virgulă unu”. I-auzi, virgulă unu! Nu întelegeam nimic... Celelalte doamne din birou se prăpădeau de râs!

Dar revenind la copacii uriasi, mentionez că mai sunt multi prin aceea zonă. În tulpina unuia se află un mic magazin de suveniruri, iar copacul e tot verde. Sequoia gigantea, cei mai inalti arbori din lume!

Mâncaserăm bine de dimineată si în drum spre casă, Iacob, care a condus toată ziua, n-a mai oprit pe la niciun restaurant. Eram morti de foame! Făcându-i cu ochiul lui Iacob, le-am spus tuturor celor prezenti că în curând vom avea parte de cel mai bun restaurant... si asa a fost. În scurt timp am ajuns acasă (la Iacob, bineînteles!) unde ne asteptau o multime de bunătăti rămase din ajun... După o zi de drum cum să nu mănânci cu poftă de lup!?

Sâmbătă, 22 ianuarie
O mare parte din zi am petrecut-o la San Leandro. Doamnele au fost la „shopping”, adică la cumpărături, la care eu sunt cam alergic. Târziu după amiază, Iacob ne-a dus la Patterson, o localitate la 60 mile depărtare, unde are el stupii. Detine acolo o proprietate, o minunată gradină, pe care a plantat si altoit multi pomi fructiferi. Paradisul albinelor! Interesant că aici, în nordul Californiei, se întâlnesc pomi atât din zona tropicală cât si din cea temperată. Meri, portocali, peri, piersici, măslini, ciresi, smochini, nuci, curmali, pruni, vită de vie... peste tot.

Duminică 23 ianuarie
La insistentele gazdelor, am decis să mai rămânem o zi! De data asta Iacob ne-a dus înspre sud. Prima oprire am făcut-o la Nail, unde am făcut fotografii cu statuia lui Charlie Chaplin. Statuia e din plastic si se pune numai ziua în stradă. Aici a avut marele comic primul studio cinematografic. De aici ne-a dus la San Jose să vedem fosta casă a amicului Iacob Nicoară! Cred că îl apucase nostalgia si doru’ de ea! O casă pe care si-au construit-o aproape singur. Un frumos edificiu cu demisol, parter si etaj, făcut cu multă tragere de inimă. O adevărată vilă.

Din San Jose, am rulat mai la sud, la Gilroy. Localitatea e considerată „capitala mondială a usturoiului”. Aici creste renumitul „elefant garlic” (usturoiul elefant) Am intrat într-un gigant „fruit and vegetables market”, adică un „mare aprozar” mai pe întelesul nostru al românilor, si am cumpărat două pungi mari cu portocale delicioase si bineînteles o căciulie de usturoi urias... Apoi, urmând soseaua 9 spre Santa Cruz am trecut prin niste munti împăduriti. Acolo la o intersectie cu câteva magazine si un restaurant erau parcati sute de motociclisti îmbrăcati care mai de care mai fistichiu si cu motociclete dintre cele mai diferite între picioare. Nu stiu ce întâlnire or fi avut acolo... că noi am spălat repede putina din calea lor. De acolo am coborât în localitatea La Honda, apoi am iesit la coastă Pacificului la San Gregorio, unde ne-am plimbat putin, alături de valurile cam înspumate. Ceva mai sus lăsasem masină la un parcaj imens. De la San Gregorio, am rulat spre nord, paralel cu litoralul, până la localitatea Halfmoon Bay, unde am părăsit litoralul, îndreptându-ne către est si trecând golful San Francisco pe podul San Mateo, lung de 11,8 km. De acolo, pe autostradă 880 ne-am întors în San Leandro.
În toată zonă golfului traficul a fost supraaglomerat.

Luni 24 ianuarie
Ne luăm „la revedere”,de la bunele noastre gaze si prieteni părăsind San Leandro la făcutul zilei. Conduc eu! O iau pe 580 până la autostradă 5 South, făcând cale-ntoarsă până la Barstow, de unde însă apucăm pe autostrada 15 care duce la Las Vegas. Am mai condus pe aici de vreo două ori cu multi ani în urmă.

Iacob mi-a scos pe imprimantă niste hărti luate de pe internet, ca sa stim cum să ajungem în cartierul Henderson din sudul Vegas-ului. Sosim aici odată cu înserarea, la casa Valeriei, verisoara sotiei si a cumnatei care ne însotea. Eram asteptati încă de ieri. Mi-e gândul acasă, în România. Acolo, se serbează în această zi Unirea Principatelor. Cânt în surdină melancolic „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima...” Doamnele mă acompaniază: „...română!”.

Marti 25 ianuarie
După un mic dejun... care de fapt a fost mare, Valeria ne duce să vedem orasul-capitală al jocurilor de noroc. Intrăm într-un cazinou imens. Arhiplin... lume concentrată asupra unor masini de jucat foarte monedofage... Toti apăsau în nestire pe butoane, doar-doar or câstiga potul cel mare! Câte un zbârnâit strident pe ici-pe colo atrăgea atentia că unul dintre musterii a câstigat câtiva firfirei credit! Firifirei care până la urmă rămâneau tot acolo... pentru a rotunji averea cazinoului, spre disperararea jucătorului care rămânea cu buzele umflate... Ani si Mariana au jucat doar de formă, iar eu nu prea mă împac cu butoanele... asa că nu m-a lăsat inima să devin membru cotizant!

După câteva ore petrecute prin „orasul averilor pierdute”, eu cu Ani o luăm spre Finix, cu mare dor de casa noastră de acolo. Făcusem o excursie minunata, văzusem prieteni dragi si locuri inedite. Conduc vreo cinci ore non-stop până la Wickemburg. Simt că mă ia moleseala la volan, si foamea... Intrăm intr-un restaurant cu specific mexican numit „La cocina”. Ne umflă râsul când i-am citit denumirea. Bietii românasi, rău au ajuns prin America... Iau masa „la cocină”! Ehe, dar de ce prânz gustos am avut parte! Viva cocina mexicana, adica bucătăria mexicană! Cu burtile pline, veseli si bine-dispusi în scurt timp am ajuns la „căsuta noastră” din capitala Arizonei, Phoenix cum se scrie si Finix cu îi zic eu ca să mă critice lumea!

Ioan NICOARĂ
Phoenix, Arizona





Ioan Nicoară    4/3/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian