Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Democratia leilor

Leul este un animal terestru. N-are aripi, nu planează, nu zboară. Îsi duce traiul de felină la sol, singura lui veleitate cerească, rară si aia, fiind atunci când anevoie se catără în copaci pentru a-l prăda pe vărul leopard. Spre deosebire de urs, care este un animal solitar, leul este un animal social prin excelentă. Trăieste si vânează numai în grup, beneficiind de o organizare internă exemplară, care-l face de temut în fata tuturor animalelor savanei si desertului african. Desi doarme cam douazeci de ore pe zi, atunci când iese la vânătoare face prăpăd. Zebrele, bivolii, antilopele galese si, foarte rar, chiar girafele sau pachidermele mai netede sau prea încretite de vreme, sunt sacrificate de leii inhăitati - leoaice mai exact, întrucât leul cu coama falnică se avântă mai rar în activitătile vânătoresti - fără nici un ritual, pentru propăsirea exclusivă a grupului înfometat nevoie mare atunci când, cum spuneam, nu doarme sau motăie. Orânduirea leilor seamănă teribil cu tirania, desi are si câteva trăsături democratice. Leul încomat domină autoritar grupul, nici un alt membru al grupului respectiv neîndrăznind să cârtească în front după ce puterea acestuia s-a consolidat. Afară de sarcinile militare legate de aparărea teritoriului grupului, tiranul leu se lăfăie într-o viată de huzur. Poligam din fire, nu iese nici măcar la vanătoare - cu mici exceptii -, aceasta activitate rămânând în sarcina leoaicelor. Trăsăturile democratice ale acestei feline feroce vin tocmai dinspre leoaice, care vânează ordonat în grup, fiecare membră îndeplinind un rol bine conturat. Împărtirea vânatului, desi cu multe frictiuni, are loc de asemenea în mod democrat, cu toate frictiunile din timpul meselor, singura exceptie fiind tocmai leul, care pe nemuncite îsi trage întotdeauna, cum se spune, partea leului.

Departe de mine gândul de a amesteca zoologia cu (geo)politica, însă atacul Vestului împotriva Libiei seamănă teribil cu obiceiul de vânătoare al leilor. Leoaicele Occidentului (în spetă Franta si Marea Britanie), ori hămesite de foamea de petrol si apă (sub regimul Gaddafi s-a construit în Libia desertică un sistem de colectare si distributie a apelor subterane impresionant), ori zgândărite de, asa cum se spune oficial, lipsa democratiei din ograda cămilelor libiene, s-au năpustit mult prea pripit asupra cocosatelor. Cu toate că primiseră acordul marelui sfat al animalelor (i.e. ONU), această năpustire a enervat la culme cămila sefă libiană, care probabil credea că-si poate încă negocia pozitia în marea junglă, astfel încât aceasta a ales calea luptei până la ultima suflare, probabil sinucigasă, în loc de a se retrage linistită în locuri cu apa din abundentă, să zicem, la amicul Chavez. Leoaicele nu s-au înrolat însă direct în luptă dreaptă corp la corp, terestră, cu cămilele libiene, ci au trimis la înaintare grifonii, rubedeniile lei-vulturi, prin care se speră raderea rapida a Cami-Gaddafiului din înaltul cerului. Aceasta strategie nu a dat prea multe roade până acum, Gaddafi simtindu-se înca foarte bine prin deserturile libiene încercănate de petrol, nu exagerat de mult, dar suficient. Înclin să cred că dacă leoaicele nu se preteaza la traditionala luptă terestră si dacă leul-sef nu se alatură, în mod exceptional fireste, acestei lupte, Gaddafi si cămilele aghiotante nu vor fi scufundate prea curând în nisipul fierbinte al Libiei.

Nimeni nu încearcă să-l apere pe Gaddafi. Acesta este "doar" un dictator; nici mai odios nici mai omenos ca altii... Gaddafi a reusit să se mentină la putere atâta amar de vreme (de mentionat că se află la putere de la 1 septembrie 1969, atunci când l-a răsturnat pe regele Idris al Libiei) atat prin oprimarea opozitiei locale cat si prin, la nivel geopolitic, jonglerii politico-petroliere mai mult decat abile. Prin declansarea razboiului Vesto-Libian - dintre Vest si Gaddafi în realitate, lei versus camile - Gaddafi este practic condamnat să piardă puterea într-un fel sau altul. Nu atât pentru faptul că Libia este mult mai slabă din punct de vedere militar, asta se stie, nu te poti pune cu leii, ci cât pentru că Vestul nu mai poate da înapoi. Orice pas înapoi ar echivala cu o înfrangere militara si reputatională, iar Vestul nu-si poate permite asa ceva.

Să zicem că nu rezultatul acestei înclestări interesează acum: este limpede ca buna ziua că Gaddafi va dispărea de pe prima scenă, tempus dicet... Ce mi s-a părut frapant în ecuatia libiană a fost graba cu care Occidentul s-a mobilizat, nu atât din punct de vedere militar, cât legal. Usurinta cu care acesta a trecut de la starea de pace la cea de război - oficial ostilitătile din Libia nu sunt numite război, dar cum oare poti defîni bombardamentele consecvente asupra Libiei? -, în mod legal, nu poate să nu nască suspiciuni cu privire la mecanismele politice ale lumii în care trăim. La un semn, pe 17 martie 2011, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a aprobat Rezolutia 1973 (no-fly zone) aplicată Libiei, pentru ca doua zile mai tarziu, grifonii nicoleonici sa încerce vigilenta lui Gaddafi... Într-o lume care pretinde că este civilizată, evoluată (?), ratională si pacifistă, parcă distanta dintre pace si război ar trebui sa fie înfinit mai mare. Adică, în naivitatea mea, m-as fi asteptat ca emisarii leilor si cămilelor să se aseze, măcar asa ritualic, de ochii lumii, la masa negocierilor, să dea cu pumnul în masă, să urle, să se ameninte, înainte de începerea razboiului. Dar, dupa cum vedem sub ochii nostri, distanta dintre război si pace a fost comprimată în acest caz, redusa la o simpla rezolutie fie ea si UN...

O observatie asemănătoare propune si filozoful italian Giorgio Agamben, care sugerează că diferenta dintre democratie si tiranie este infimă tocmai datorita îndesirii, începând cu primul razboi mondial, a guvernărilor prin decrete si exceptii (un fel de ordonante de urgentă perpetue). Agamben afirma că statul exceptional (state of exception), caracteristic lumii actuale, uzează mult prea des de situatiile de urgentă, suspendând succesiv si, îndefinit uneori, legea statului sau părti întregi ale ei. În opinia acestuia, pâna si cel de-al Treilea Reich este un exemplu elocvent de stat exceptional, întrucât Hitler nu a anulat niciodata Constitutia de la Weimar; doar a suspendat-o la 28 februarie 1933 prin Reichstag Fire Decree:

“The entire Third Reich can be considered a state of exception that lasted twelve years. În this sense, modern totalitarianism can be defîned as the establishment, by means of the state of exception, of a legal civil war that allows for the physical elimînation not only of political adversaries but of entire categories of citizens who for some reason cannot be întegrated înto the political system". (Agamben, 2005, State of Exception)

Atunci când statul exceptional se instaurează, de obicei în perioade de criză (prelungită), puterea guvernării este sporită simtitor. Această situatie ridică serioase semne de întrebare cu privire la respectarea drepturilor individuale, care pot fi diminuate, dacă nu anulate, sau chiar cetătenia propriu-zisă a anumitor cetăteni afectati de acest nou statut al statului respectiv. Cazul lagărelor de concentrare din timpul nazistilor, centrele de detentie pentru azilanti de pe stadioanele din Italia (Bari), sau chiar Guantanamo sunt pentru Agamben exemple grăitoare de abuzuri ale statului exceptional. Tot în astfel de situatii, anumite informatii (cunoasterea în general) pot fi privilegiate în detrimentul altora; în mod similar, anumiti formatori de opinie pot fi acceptati si considerati ca surse oficiale, indiferent de adevărul continutului pe care acestia îl propagă. Nu cam în această situatie se află media zilelor noastre? Din punct de vedere istoric, sustine filozoful italian, "statul exceptional a devenit paradigma guvernării de astăzi"; din punct de vedere filosofic, aceasta nouă paradigmă se referă la "relatia dintre lege si absenta legii, dintre lege si anomie".

Trăim într-o lume în care, prin întermediul avansului tehnologic, distantele fizice dintre oameni, popoare si natiuni s-au micsorat enorm. Te urci în avion si într-o singură zi te regăsesti la polul opus. De distantele comunicationale nu mai vorbesc, acestea au fost desfiintate total, comunicarea fiind înstantanee. Din nefericire si distantele dintre pace si razboi, democratie si tiranie, adică cele care în esentă trebuiau să rămână la dimensiuni cosmice, s-au micsorat la fel de simtitor de nu mai stii care-i una si care-i alta. Ca mai întotdeauna, războiul si pacea, democratia si tirania, leul si cămila petrec împreună de minune; hora lor (dialectică) e doar mai iute, mult ma iute...

Toronto / aprilie 1






Cristian Medelean    4/1/2011


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian