Spirala vietii si nebunia în a fi
După câteva felii de pâine cu putin unt si o lingurită de gem de prune, făcut de mamaie, mi-am luat geanta si am plecat. Înainte de a iesi pe usă, Maria mi-a întins o plasă cu câteva sadviciuri învelite într-un fel de prosop de hârtie si o cutie cu iaurt.
- Sigur vrei să fii singură?
- Da! Adică... În definitiv, de ce nu?!
- Întreb si eu...
- Aaa, păi atunci vă las cu bine!
- Ai grijă la drum si să nu stai nemâncată. Vezi că în plăsută am mai pus ceva pentru tine. ...Si să nu întârzii prea mult.
Avi nu a scos niciun cuvânt. M-a privit doar încrezător si mi-a făcut un semn discret cu coada ochiului. Gestul său m-a făcut să mă întorc si să-l sărut. Am pupat-o si pe Maria, apoi am iesit.
În parcarea din fata hotelului, am mai întârziat câteva clipe. Am privit peste casele din jur, apoi spre aleea ce ducea către izvoare, desi nu aveam de gând să rămân în zonă. M-am urcat în masină. După ce am pornit motorul, am verificat nivelul carburantului. Era suficient chiar pentru un drum mai lung. O clipă mai târziu, mă îndreptam spre Râmnicul Vâlcea. O jumătate de oră mai târziu, intram deja în oras. O răscruce de drumuri m-a făcut să respir adânc si să mă opresc din mers.
,,Spre dreapta, drumul spre Drăgăsani, apoi peste dealuri, locurile copilăriei. Mda... un fel de trecut’’ – ,,–m-am aprobat singură si am oftat.
,,În stânga, Călimănesti, Căciulata... Contextul, întâmplarea cu Avi.
,,Cât să mă mai odihnesc si eu putin’’, un alt fel de trecut!’’ mi-am zis în gând si iar am oftat fără a sta prea mult pe gânduri. -
,,În spate, locul din care abia am plecat. Doar înainte-i drum de mers si musai, în mine, să-si aibă un dus.’’ – m-am încurajat si am pornit din nou la drum.
Am traversat orasul apoi am urcat Dealul Câinelui, singură, printre păduri, pe un drum nu tocmai prielnic. Nu îmi era însă teamă. Aveam doar o usoară retinere, când mă gândeam la masină si la starea ei tehnică, o necunoscută pentru mine. Pe nesimtite, am început să cobor în partea cealaltă, serpuind ca într-un dans ritualic, până jos, spre Curtea de Arges.
Nu stiam mai nimic despre locuri. Doar câteva evenimente istorice si ceva notiuni din istoria si geografia anilor de liceu îmi creionau, la nivel mental, zona. Am tresărit însă când am văzut turlele mânăstirii peste vale, parcă la doi pasi de mine. Fără să vreau, mi-am amintit de Neagoe Basarab. Apoi, de Brâncovenu si de măretia lui ca spirit crestin. Mi-am amintit de faptul că a acceptat moartea în locul trădării de sine.
,,Domnule, să mori pentru credinta întru Cristos, pentru mântuirea omului, în genere, nu e de colea?! Iar când totul vine din onoare, dimensiunea ta pământească ia forme cosmice.
Mda! Pe de alte parte, trebuie spus că la mijloc, în picarea capetelor, au stat si banii pe care îi avea în băncile din Viena, Amsterdam, din Venetia, avere imensă, râvnită de turci. Cu toate astea, de unde acum, din cei de atunci? De unde omul Om, când cei din jur doar cu gândul la sperjur?! E, oameni si oameni, vremuri si vremuri...’’ – m-am consolat si am încercat să mă concentrez asupra semnelor de circulatie.
Întrasem deja în Curtea de Arges. La nici cincizeci de metri în fată, drumul mi se despica în două. Spre dreapta, Câmpulung, în fată, Cetatea Poenari, una din cetătile de pe vremea lui Tepes, apoi Lacul Vidraru, iar de acolo, Transfăgărăseanul. Am privit la ceasul de pe bordul masinii, apoi m-am decis să-mi urmez drumul. ,,Tot înainte! În definitiv, dacă nu încerci marea cu degetul, nu ai de unde sti ce ascunde.’’
Primul popas l-am făcut la Mânăstirea Curtea de Arges. Am intrat în biserică, am înghenuncheat în fata altarului si i-am multumit lui Dumnezeu că exist, apoi mi-am făcut rugăciunea. La iesirea din lăcasul de cult, am cumpărat lumânări si le-am pus în locuri deja prestabilite. Curios a fost pentru mine faptul că, la fiecare lumânare aprinsă, nu mă puteam concentra asupra a ceva. Nici asupra unui Dumnezeu mai prezent ca oriunde, în altă parte, nici asupra celor cărora le doream lumină în suflet. Simteam doar că plutesc într-un loc în care pacă îmi pierdusem mintile. Abia târziu, după ce m-am îndepărtat de oras, ratiunea si-a regăsit oarecum, locul.
Următorul popas a fost sub poala dealului pe care încă mai stătea cătărată umbra lui Tepes. Un fel de trecut în lacrimi mi-a urlat în minte si am simtit cum sângele istoriei se ridică încet, încet, dincolo de glezne. M-au trecut fiorii si aceeasi transpiratie rece mi-a inundat sira spinării. ,,La Istambul cădeau, sub muchia satârului, zilnic, pe caldarâm, capete, pe Valea Argesului sau te miri unde prin Tara Românească, zornăiau, în adierea vântului, oasele rămase atârnate, în tepele încă sângerânde. ,,Doamne, pupa-Ti-as tălpile!’’- vorba lui mos Gheorghe - ce fel de fiară poti fi încât să treci, hodoronc-tronc, teapa prin om si să-l mai si vezi cum se zvârcoleste în ea, ridicată, asa, în sus, spre cer? ***
Mi-am făcut cruce, apoi am urcat mai departe într-un fel de spirală a vietii, lăsând în urmă vraistea de suflete ce-si mai căutau încă trupurile căzute în iadul din valea istoriei. Drumul disperării si al aducerilor- aminte! Nimic altceva, dincolo de iluzia izbânzilor trecute. Nimic mai mult decât cădere si re-cădere a omului din statura sa de om.
Urcusul a devenit curând alternantă. De la lumină, la întuneric, în viaduct, apoi iar la lumină si tot asa, ca printr-un fel de tunel al timpului, pănă în parcarea de dincolo de Barajul Vidraru. Nu stiu de ce am văzut doar la o privire în treacăt, si pe el urme de sânge. Mi se păreau acolo, în pereti zidite nu doar Ana, ci toate Anele din lume. Chiar si pe Ana celor o mie de zile! ,,Vesnic ne sacrificăm de-aiurea! Pentru confort însă în primul rând’’ – mi-am zis înainte de a coborî din masină.
În fata mea, un chiosc cu tot felul de obiecte artizanale, o cabană si un mic restaurant, parcă uitat în timp. Am intrat. În încăpere, un miros amestec de cafea proaspăt măcinată si timp împiedicat. Dacă nu ar fi apărut de undeva, din dosul tejghelei, o chelnerită durdulie si rosie în obraji, as fi avut senzatia că mă aflu într-un loc ponosit si întepenit în timp.
- Bună! – am salutat eu în vreme ce am căutat cu privirea un loc din care să mi se deschidă privelistea peste apele lacului si spre muntele de care stătea cumva agătat barajul.
- Bună?! Bună! Ca si lumea din jur! – a răspuns chelnerita usor ironic, în timp ce doi politisti, dintr-un colt obscur, au înclinat din cap. Cu ce să vă servim? Sunteti mai multi, să pregătim un prânz?
- Doar eu cu mine însumi. Si asta doar acum si din când în când. ...Că de obicei, umblu creanga, de una singură.
- Ca să vezi?! – s-au mirat politistii. Si unde ai de gând să mergi?
- Păi... Ce să zic? Dacă as sti cam cât mai e din drumul drum? Al vietii, vreau să spun... Mă rog, ăsta, pe care am venit eu, e lung?
- Ehe, până sus! Până unde dai mâna cu cerul prins în zăpezi... E, abia acolo ai să vezi!
- Si după aceea?
- Domnisoară, să nu-mi spuneti că ...
- Ba da! Totul ar fi să stiu încotro?
- Fratilor, ca să vedeti si voi curaj! Mă fată, drumul ăsta abia s-a deschis. Sus, sus, întelegi, se circulă doar pe un sens.
- Sensul vietii! Tocmai pe ăsta îl căutam si eu. – le-am răspuns si am plecat.
- Draga mea, si de aici, nimic? O acadea, măcar un suc? Domnule, ce vremuri?! Vai de mamă de om! Pe la noi, doar din cei ce beau, mâncă si... Turcul plăteste! Da de unde turci? Că s-au dus si ăstia unde a nins si nu s-a prins. Iar asta intră, iese si... Caută potcoave de cai morti la dracu în praznic, pe drumul Făgărasului. Cică sens al vietii!
- Fă, madam, sensul, adică săgeata aia cu vârful în sus de la circulatie. ...Si nu te mai plânge, că acum o luăm cu începutul si stii bine că nu gresim. Vinzi tot felul de mâncăruri re si reînghetate, tocmai de pe lumea ailaltă, de pe la te miri ce paranghelii sau pomeni, adunate. Vinul? Un amestec popesc cât să orbesti, la drum, toti prostii. Păi, ce dracu, ne crezi orbeti?
- Da ce orbeti?!...
- Fă, ia vezi! Mai bine ai întoarce-o din drum pe tuta asta blestemată. – l-am auzit pe unul din politai. – Nu de alta, dar îi cade vreun bolovan în cap si dăm de dracu! Că noi suntem în misie, la slujbă! Întelegi?
- Las-o, domnule! Ducă-se! Dă-o în mă-sa! Se întoarce ea, singură, de-a dura, val-vârtej! Fă, mai adu, fă, o halbă! Ce dracu, domn` sef, e si blondă, e si mai bună... La aia, doar niste buci mai verzi, că în rest ?!... – l-a completat si consolat celălalt politai.
,,Du-te dracu! - i-am zis si eu în soaptă si mi-am văzut de ale mele.
***
Am pornit iarăsi la drum. Serpentinele, pe buza muntelui, una după alta. În fata mea, când pădurea, ce nu mă lăsa să văd spre culmi, când, undeva, parcă la o palmă de loc, vârful muntelui, ca un zid, cătărat în norii ce nu mă lăsau să privesc dincolo, spre cer. Mergeam simtind cum gâfâie motorul. La fel respiram si eu. ,,Scapă-ti viata, să nu te uiti înapoi si să nu te opresti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri’’ - am auzit în gândurile mele glasul îngerilor popositi, în Sodoma, la începuturile lumii. ,,Câmpie sau vârf de munte?!... Totul e să nu fi în mizerii. Doar ele te fac să nu mori, ci să pieri si din timpuri, si din istorii. În consecintă, cale de întors nu-i!’’ – mi-am zis si am îndemnat pe drumul, atunci, pentru mine, un fel de scară spre Cel de Sus. În cele din urmă, am ajuns sub cascada Bâlea. Privind-o, din locul în care m-am oprit, mi s-a părut că ea, cascada, ar fi fost lacrimi pentru lume, de la Dumnezeu. O clipă, am vrut să plâng si eu, însă o turmă de oi, însirate pe versant, m-a cules din gânduri si m-a făcut să mă simt ca în rai. Am revenit cu picioarele pe pământ, cînd am văzut, înainte de tunelul, scorbură prin vârful muntelui, zăpada, mai mare decât statura unui om. ,,Mda, până aici mi-a fost! Dacă nu reusesc să trec pe lângă nămeti, o să-mi înghete până si chilotii... Am privit spre cer si, cu inima cât un purice, m-am strecurat dincolo de el, pe platou, considerat de mine, atunci, acoperis al lumii. Acolo, niste ambulanti cu măruntisuri si cozonaci de prin Ardeal. Am cumpărat si eu unul, m-am dezmortit nitel, am mai schimbat câteva vorbe cu cei din jur, în timp ce am scos din torpedoul masinii, harta rutieră a tării. Un nor rătăcit ne-a stropit pe toti cât ai clipi. ,,E, asta e! Marea si-a înăltat un val pe cer! Marea?!’’ - Am tresărit fără să vreau. ,,Doamne, Dumnezeul meu! Până spre seară, dacă mi-ajuti, am să fiu pe tărmul său.’’Mi-am făcut rugăciunea în gând, am privit soarele, apoi mi-am privit umbra si iarăsi am pornit la drum. Am coborât spre Sibiu. Undeva, jos, dincolo de poalele muntilor, am cotit spre Brasov. În drum, la un peco, am făcut plinul la masină apoi am tăiat Valea Prahovei, ceva mai târziu si Bărăganul încât, spre seară, când soarele era cam la două sulite pe cer, înainte de a scăpăta, am parcat masina în fata Cazinoului din Mamaia. Trecusem dintr-o lume, parcă în altă lume. Abia atunci am răsuflat usurată. Dornică de valuri si de aroma mării, mi-am luat costumul de baie, telefonul mobil, prosopul si m-am îndreptat spre plajă. Într-un loc, anume amenajat de autorităti, m-am schimbat. Briza mării, dar mai ales lipsa forfotei de pe nisipuri, m-a înviorat. Aproape de tărmul ei, un tip singur. I-am luat seama si, cum îmi doream să schimb câteva vorbe, după aproape o zi de tăcere, m-am apropiat.
- Deranjez? Pot să stau si eu? – am întrebat cu retinerea firească în fata necunoscutului.
Nu mi-a răspuns. Initial am vrut să insist, însă m-am răzgândit. Mi-am asezat prosopul la doi, trei, metri mai spre Năvodari si m-am asezat. Nisipul încă mai era cald ca burtica unui copil abia scos din fasă. M-am răsfătat singură în timp ce am tras cu coada ochiului spre cel ce nu-mi dăduse niciun răspuns. Era drăgut. Citea o carte si părea absorbit cu totul de subiect. Abia atunci mi s-a părut mai mult decât interesant, însă nu mi-am propus să-l cuceresc, ci doar să-l incit. Mi-am ridicat sânii în sutien, ba chiar i-am scos o idee din cupe si i-am alintat cu privirea, mi-am potrivit mai bine bichinii pe solduri, încât să atrag într-un fel atentia, însă nimic. Tipul citea mai departe, cufundat în lumea cărtii ca într-un vis romantic. ,,Îti vin eu totusi de hac!’’ –mi-am zis si am scos telefonul. Am sunat-o pe Maria.
- Sarra, bine, mamă, s-a înserat, iar tu?... Hai, repede, că trebuie să mergem la masă!
- Pardon, madam, însă unde sunt eu e încă soare!
- Cum?
- Nisipul e cald si marea cu valurile suieră.
- Avi, ia vezi tu, poate am halucinatii!
- Alo! – l-am auzit grav pe cel ce mi-l credeam pereche sufletului meu.
- Yes sir!
- Sarra, pe unde Dumnezeu umbli? Hai, vino, te asteptăm!
- Yes! Yes sir, right away! It can? (Da! Da, domnule! Se poate?)
- Păi, hai, grăbeste-te! Mi-e foame!
- Me?! I do not think! (Mă?! Nu cred!)
- Iar te tii de sotii?!
- Nu! Stau undeva, la marginea mării, si te caut cu privirea printre valuri... sau altfel: and I'm looking to you in waves (mă uit la tine în valuri). Ia si tu partea care îti convine!
- Sarra, ne dai emotii! Chiar esti la mare?
- De ce nu? Ascultă si tu cum tipă pescărusii. Iar ei nu sunt singuri.
- Draga mea, Sarra e la...
- Crezi că sunt surdă? Numai tu esti de vină, că i-ai făcut poftele si i-ai dat masina. Cum se descurcă ea singură? Nu stiu, să mi-o aduci înapoi! – am auzit-o pe Maria revoltată.
- Ce v-ati dorit, ati obtinut! Singuri ati vrut să fiti, singuri sunteti! Ce mai de colo, colo, credeti că eu nu am simtit? Eee!– mi-am zis, ca pentru mine, am închis si iar am tras cu coada ochiului la tipul de alături. – Bă, prostule, nici tu nu mă vezi? Stai că te fac eu să o iei razna.
Mi-am dat jos sutienul si am rămas cu sânii dezveliti. Ba mai mult, m-am ridicat, am luat seama în dreapta si în stânga, apoi i-am masat încât, vrând, nevrând, si-au tuguiat sfârcurile. El, nimic! Citea mai departe.
- Mare comedia dracului! – am repetat, în gând, expresia lui mos Gheorghe si am intrat în valuri. Abia atunci am zărit în larg, un grup de tineri. M-am rusinat, m-am întors la prosopul meu si, cât ai bate din palme, m-am reîmbrăcat. Între timp, mi-a sunat telefonul. Era Avi.
- Yes sir!
- Niciun Yes! Ne-ai lăsat aici ca pe niste prosti si dusă ai fost. De ce nu ai spus că vrei la mare? În plus, nu mai e mult si Maria mă strânge de gât.
- Aaa, bine ti-ar face! Eu te-as zgâria si pe ochi! Asa, cât să ai si lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare, si…
- Alo!!!
- Nu mă întrerupe! ,,Aloo! Aloo!’’ –a strigat si cească al tău, în 89, de la balcon, si a dat de dracu… Revin! Deci, cât să ai lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare si…de frica mortii, beau la ape! Să nu uiti, totusi, că, babe, babe, strâmbe, cocosate, dar de vrut ar vrea de toate! Doar cu oasele nu prea mai stau bine! Ti-am spus de Staros cum, cândva, de mult, a pus-o pe mătusa lui în chingi, pe la Govora si, în vreo două, trei săptămâni, a îndreptat-o, a sulemenit-o, adică a făcut-o mai ceva ca nouă. Ce-i drept, bună doar pentru popă, de pus în tron si de ducă. Mă, ducă, ducă, nu Ducă de pe luncă, întelegi?– l-am întrebat într-un hohot de râs ce mi s-a curmat brusc. Atunci, mi-am dat seama că tipul de lângă mine, căruia voiam să-i atrag privirile, era surdomut. Vorbea cu cei pe care îi văzusem în larg, prin semne.
- Alo!! Hei, ai pătit ceva?
- Nimic! Mi-am adus aminte de când eram copil…
- Sarra, lăsă glumele si spune, vrei să ne întâlnim? …Adică, să venim la tine?
- Nu! Mai stau o zi, două si… Am vrut să văd cam cum e să o iau de la început.
- De una singură?
Nu i-am răspuns. Ceva fără voia mea m-a întristat si mai mult. ,,Să nu ai cu cine te întelege si să nu fii înteles e doar câtimea ce lipseste până a nu te întelege nici pe tine?! Dureros! Mi se pare a fi un semn. Mda, si ce semn?!’’ – mi-am spus în soaptă, apoi mi-am strâns lucrusoarele si m-am întors la masină. Aproape că îmi venea să plâng. M-am simtit mai singură ca niciodată în timp ce o lacrimă îmi brăzda, atunci, obrazul. Am plecat. Initial am vrut să mă întorc la Olănesti. Drumul însă era mult prea lung, iar eu nu doar obosită, ci si usor deprimată. În plus, se lăsase înserarea. ,,Ce să zic? Sper să-mi găsesc locul într-un alt loc. Musai să am si eu unul, altfel?!...’’ – m-am încurajat singură si m-am îndreptat spre Costinesti, statiune mai ales pentru cei de vârsta mea. Imediat după ce am traversat calea ferată si am intrat în statiune, am cotit în stânga si am intrat în prima parcare. În jurul ei, mai multe căsute din lemn conturau cumva ideea unui mic sat de vacantă. Mi s-a părut si rustic, si interesant. Imediat ce am coborât din masină, m-am trezit lângă mine cu un tânăr.
- Sărut mâinile! Bine ati venit! Cât rămâneti la noi? – m-a întrebat cu o voce ce mi s-a părut a fi a unui copil.
- Păi, acum depinde! O oră, două, o noapte… Cât costă?
- Pentru o frumoasă ca tine, doar…
- Da? – am tresărit eu si, fără să vreau, l-am sărutat pe obraz. Îndrăznet! Esti primul care mi-a spus astăzi ceva plăcut. Meriti un pupic. Am să fac un tur si poate mai vorbim. Pari un tip simpatic – i-am zis, am plătit si am plecat. În urma mea, ,,pustiul de la receptie’’ a rămas neclintit. Îi simteam privirile, însă nu am întors capul.
În Costinesti, forfotă! Partea centrală semăna mai degrabă cu un iarmaroc decât cu o statiune turistică. Peste tot, terase cu grătare: mici, fripturi, frigărui rumenite, înghetată pe băt, porumbi fierti... Mi-am cumpărat si eu unul. Ceva mai spre malul mării, zgomotul discotecilor făceau să-mi vibreze plămânii. M-am strecurat printre multime până ce am simtit nisipul reavăn de pe plajă. Abia acolo mi-am dat seama că terminasem porumbul. Am căutat în jur un cos de gunoi în care să arunc stiuletele, însă înainte de a-l găsi, am dat cu privirea peste perechi de îndrăgostiti ce gemeau sub plăcerea momentului. Cu un gând, totusi, pervers, m-am făcut că nu-i văd si mi-am continuat, de una singură, plimbarea până departe, spre capătul falezei. Am încercat să mă bucur de luna ce tocmai iesea, sifioasă, din valuri, ca o mireasă, din camera conjugală, a doua zi, după noaptea nuntii.
După ceva timp de umblat brambura, de una singură, si după ce mi-am cumpărat o plăcintă si un strudel cu mere, m-am întors spre locul în care îmi lăsasem masina. Aici, liniste. Zgomotul discotecilor, doar undeva departe, surd si nesemnificativ. Era deja târziu, iar eu... ,,Să fii în ultima ta noapte pe pământ si să nu stii nici de unde ai venit si nici încotro ai să o iei?! De?! Ceva sfânt, ceva păgân... Mă rog, ce ar fi să fie însă ultima noapte a omenirii? Si să nu mai rămână nici măcar semn de om pe aici? Abia atunci ar sti, probabil, altii, din univers, ce înseamnă ,,nimic’’. Dacă vor sti! Vezi, bă tataie, si dumneata m-ai tot îndemnat: ,,fii!’’ –mi-am amintit cuvintele lui mos Gheorghe. Fii firea de a fi! Dar poti? Apoi ce ar fi să fie ultima noapte a universului? Adică ce ar fi dacă un fel de gaură neagră ar înghti tot, iar acest tot s-ar replămâdi într-un nou început? Adică într-un fel de nimic la absolut?! Gândesc si eu! Gândesc?! Dar ce, Doamne iartă-mă, altceva nu am de făcut ?!’’ – mi-am zis în timp ce mi-am culcat spre spate scaunul de la masină. M-am întins si am continuat, totusi, să vizez de aiurea, dar în sens invers. – Ce-ar fi să fie astăzi prima zi a lumii? Si în ziua, asta, cea dântâi, musai, din foc, fum si scrum, zidirea femeii?! Adică, desigur, a mea? Omenirea s-a plictist cu Eva. Să zicem că a venit si timpul meu. Sarra, fiica Zeului Soare, Ra! Apoi eu, la rându-mi... Eu? Da! Eu întâi si întâi as reface cerul si pe Dumnezeu. Fără El nu se poate! As fi prea singură! Pe deasupra, gândesc la faptul că si stelele ar fi necesare. Supa fără ele ar avea un alt gust. În plus, nu e de colea să pot agăta ici, colo, pe boltă, ca în pomul de crăciun, câte o stea si, la vârf, deasupra tuturor, să-l pui pe Dumnezeu. Nani, nani, puiul mamei! Cuiva trebuie să-i port si eu de grijă! În mare, cam ăsta ar putea fi raiul meu... ,,Prea putin! Totul doar pentru tine?!!’’ – ar urla, în mine, cei ce ar astepta să vină. Putin sau mult, deocamdată atât! ,,Te-ai plictisi si ai lătra la lună mai rău decât căteaua lui Staros, la stele!’’ Ce-i drept, asta, după ce a murit el si baba sa, a cam... ,dar, fără lătrat, că nu-mi stă în caracter! Însă, da, de lună uitasem!.. Îsi are si ea rostul ei. Am s-o fac după gustul meu. Cât priveste plictisul?! O veni, dar nu mai vreau alături mie, un... S-ar umple iar pământul si iar s-ar ajunge tot la ce este acum: fiecare popor, în frunte cu câte un pămpălău. Nu mai vreau nici golani, nici derbedei, nici jigodii, nici mârlani cu rang universitar... Nu mai vreau! Chior să fii si tot ai vedea ce e acum! În plus, în lumea asta, de-al de gură- cască, ptiu!... Eu, desigur, printre ei! Ca să vezi, si la ce bun?’’ – m-am amuzat de una singură, în timp ce am auzit bătăi în geamul masinii.
- Aci sunt! –am răspuns pe acelasi ton de om bine dispus.
- Frumoaso!!!
- Mă asteptam să revii, te văd, ai venit... Cu te pot servi?
- Regulamentul spune că nu ai voie să dormi în masină...
- Da?! Atunci unde?
- În una din cele câteva căsute, la ora asta încă libere.
- Si acolo, asa, de una singură?! Ce Dumnezeu?!
- Păi...
- Niciun păi! N-ai găsitt cu cine dormi si ce ti-ai zis? Gata, a venit!
- A, nuuu! Dar dacă te găseste, mâine, aici, seful, eu am dat de dracu!
- Stiu! Doar dacă te vede cu mine în pat, esti si mare, si fără pată. Cum s-ar zice, basma curată? Asa-i?
- ...Cum să fac să mă întelegi?
- Stii ce, hai să nu o mai lungim, prezervative ai?
Tipul s-a rosit până în vârful nasului, s-a scărpinat în crestetul capului si a vrut să plece.
- Aloo! Hei! Puisor, mă pui pe rotisor si?... Ia stai tu aici, lângă mine, pe post de copilot! – l-am tras de mână, apoi i-am deschis usa din dreapta si am asteptat ca el să ocolească masina si să urce. – Asa! Stai comod si zii!
- Ce?
- Ce-ti pofteste inima!
- ,,O carte, o sticlă cu vin si o femeie frumoasă, Doamne,/Dacă nu-ti cer prea mult’’
- ,,Asta, dacă vrei ,,să faci zilnic naveta între rai si iad/Ca să tii niste cursuri’’ – vorba maestrului, însă aci, pe pământ, nimic?
- Ce stiu eu?!...
- Să-ti spun? O femeie frumoasă… Da` frumoasă foc, si o stică cu vin.
- Nu consum alcool!
- Si cartea?
- Mă rog, pentru zilele în care trăim, ce atâta carte?! Nu mai e bună la nimic. Eu am făcut scoală câtiva ani si… Uite-mă paznic!
- Filolog?
- Pe aproape.
- Filosof?!
- Ai ghicit, însă una e să faci o amărâtă de facultate, alta e să stii ce a căutat omul cu mintea de la începuturile lui si până acum, si alta e să conceptualizezi.
- Eu stiu să adun. Uite, unul plus unul, egal doi. – am încercat eu o demonstratie arătând când spre el, când spre mine.
- Da si nu prea…
- E, cum nu?!
- Adunarea ta ar avea un sâmbure de adevăr dacă am sti cine esti tu si cine sunt eu.
- Si ce nu stii? Aaa, da, am uitat să-ti spun: eu sunt Sarra!
- Iar eu Avram.
- Mă, tu vorbesti serios? – am tresărit ca muscată de cine mai stie ce lighioană.
- Da, însă asta nu schimbă situatia. Si într-un fel, mai bine… Nu de alta, dar dacă ai sti, ti-ai pierde, din facere, sensul vietii. Omul se caută pe el? Vrea să se afle… Si din neputintă, din plictiseală, inventează. Din câte văd, cam totul e inventie. Chiar si Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul ar fi fugit de om, de el însusi, si s-ar fi ascuns, acolo, în Cel de Sus.
- Avram! Avram după Avram! De ce mi s-o fi spus Sarra? - mi-am zis, ca pentru mine, si iar am tresărit.
- Ce ai zis?
- Nimic! Te ascultam. …Da, ai dreptate, lumea-i un mister.
- Dacă n-am mai sta cu capul în nori si am coborî iubirea iarăsi pe pământ… Dar cu cine? Ai văzut în campanie? Partidele n-au mai împărtit găleti, oale si ulcele, ci niste fituici prin intermediul cărora promiteau ,,ridicarea si propăsirea spre cele mai înalte culmi’’. Iar!!! Dar fie, că nimic nu mai e nou sub soare! Promiteau, ca si Biserica, fericirea în Învierea de apoi. Dar până atunci?!...
- Tu nu ai servici, eu umblu creanga… Stii ce ne-ar putea lega pe noi doi acum si mai târziu?
- Nu!
- Faptul că ne-am cunoscut în parcarea asta amărâtă, din Costinesti. Apoi cred că amândoi suntem niste oameni tristi dar nu recunoastem.
- Tristetea în a fi! Marea dimensiune a omului…
- Sunt obosită, mi-e somn! – am schimbat eu cursul cuvintelor. – Nu vrei să stai cu mine, până dimineată, aici, în masină? As fi mai putin singură.
- Ti-am spus, nu se poate. Îmi pare rău. Dar, uite, te duci în căsută si nu plătesti nimic! …Însă va trebui să te trezesc ceva mai devreme, până ce nu vin sefii.
- Hotelul în care nu te poti odihni, nu face nici măcar cât boschetii în care se înghesuie noaptea, rătăcitii străzii.
- Te rog!
- Si tu?
- Eu?! Atipesc pe la receptie, însă promit că în noaptea asta, am să-ti păzesc visele.
- Da! Si mâine, cu noaptea în cap, o să gustăm din ele. Bine, fie! Că tot avem amândoi un soi de nebunie.
|
Nicolea Balasa 5/16/2014 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.