In memoriam Mihai Rădulescu
Anul 2008 a fost deosebit de dificil pentru Mihai. Lunga internare l-a ajutat, dar l-a si întristat. Revenit la ”conac”, a reluat lupta pantru supravietuire cu o hotărâre demnă de invidiat. A angajat asistentă, a angajat maseur, a apelat la un specialist în acupunctură, a luat legătura cu naturistii. Eforturile impuse de un program de reabilitare, de recuperare, erau enorme si doar vointa si credinta nestirbită în reusită au putut să asigure revenirea lui pe pământ. Era a treia oară când depăsea pragul dintre viată si moarte.
M-a chemat cu insistentă ca să-mi demonstreze, vorba lui, puterea încrederii în propriile forte. Cu toate problemele legate de locomotie, era aceeasi gazdă primitoare, volubilă, vorbind de necazurile inerente bolii ca despre ceva banal, obisnuit. Se apucase de scris, de corectat, de trimis materiale la edituri. Mă ’alerga’ prin casă, eu cu aparatul de filmat, el cu indicatiile. Era mândru de colectia lui de obiecte de artă, se bucura ca un copil de scenele filmate, se lăsa fotografiat.
Un lucru, totusi, nu i-a făcut plăcere: prietene, drag, tu nu vezi ce chip mizerabil ai reusit să surprinzi? păi, unde ti-a rămas talentul de portretist? pozele astea să nu mi le bagi în memoria calculatorului. Asa mi-am dat seama de suferinta ascunsă cu grijă de cei dragi, dar revelată cu cruzime în sufletul lui, de orice oglindă. Acel chip sculptural pe care l-am cunoscut trecuse, si nu din cauza vârstei, ci ca urmare a tributului greu pe care-l plătea comunismului implantat cu forta pe plaiul tineretii sale, pe cel al viselor spulberate brutal.
Stiam, din câte-mi povestise, că fusese un gurmand inveterat, dar cu pretentii alese. Si culmea!, îi plăcea să gătească, si nu oricum. Un întreg ritual însotea pregătirea unor ”specialităti alese” printre care pestele ocupa un loc de frunte. Mi-aduc aminte cum, povestindu-i de escapadele mele ’pescăresti’, din vremea când eram motociclist, pe la restaurantul pescăresc din portul Giurgiu, sau pe la lipovenii din Deltă, la Murighiol sau Periprava, totul pentru a fi în preajma apei si a mă înfrupta cu mâncăruri de peste pregătite ’ca acasă la mama’, la Ismail, a tresărit, într-un mod aparte, plecând, parcă, cu gândul aiurea. M-am oprit fără să îndrăznesc să-l tulbur.
A zâmbit, a dat din cap, si mi-a explicat: Ai pomenit de Periprava, dragul meu, trimitându-mă cu gândul, cu ani în urmă, la detentie, la puscăria în care am petrecut o parte din cei patru ani de calvar; dar de ce, Periprava?! Si cum ai ajuns acolo cu motocicleta?
I-am relatat faptul că, Periprava era un pretext pentru a vedea Ismailul, măcar din mersul vaporului. Lăsam motocicleta la Tulcea, plecam cu vaporul pe bratul Chilia, treceam prin fata portului Ismail, în modul cel mai discret posibil făceam câteva poze, mă închinam în gând în fata imaginii Soborului si, împăcat cu scopul excursiei, debarcam pentru câteva zile la Periprava. Acolo, în satul populat doar cu vârstnici, savuram linistea si bucatele pescăresti.
Mi-a promis în mod solemn că, voi fi, într-o zi, invitatul lui de onoare, la o masă cu specialităti de peste, la pregătirea cărora voi asista pentru a mă convinge. Nu a fost să fie, dar independent de vointa lui. Urmările unor ’Periprave’, si-au spus, până la urmă, cuvântul.
În acea zi de 23 septembrie 2008, a despărtirii noastre nebănuite, Mihai m-a retinut la masă, după binecunoscuta cerere adresată ’doamnei mele’, cu sărutările de mâini de rigoare transmise prin telefon. A fost plin de vervă, am ciocnit câte un păhărel de tuică de gospodar, am servit o ciorbă ca la carte, ne-am înfruptat cu mici pregătiti în casă, de Mariana, asistenta lui, clasici pentru mine, dietetici pentru el. Din vinul rosu, demisec, declarat ecologic, m-am servit doar eu, gazda abtinându-se fără comentarii. Atmosfera era destinsă, gândurile lui zburau spre noi lansări de carte, noi propuneri pentru excursii înspre locurile lui preferate, mănăstirile. Eram doar noi doi la masă. M-a surprins atentionându-mă că, în acea dimineată, avusese loc o ceartă ’îngrozitoare’. Nu era în firea lui să discute despre ’treburile interne’ ale casei. Părea abătut. Delia n-a mai apărut. Dimineata, ne-a servit, totusi, cu cafele. În rest, am rămas pe mâna Marianei, o adevărată ’gazdă’ primitoare.
Era greu să nu-l încurajezi urmărindu-i apetitul pentru drumetie, chiar dacă ’semnalele’, mai mult sau mai putin mascate, ieseau la suprafată. Mă presa să-i promit că-l voi însoti la schitul Rarău pentru a-l evoca la ’locul faptei’ pe Părintele Daniel. Puteam să nu-l încurajez?, chiar dacă alte ’semnale’, venite din casa mea, nu mi-ar fi permis s-o fac. Si la noi ’cronicele’ se manifestau insistent.
La plecare a făcut un gest neobisnuit în relatiile noastre: m-a îmbrătisat. Când am ajuns la portita ”conacului”, căci asa va rămâne pentru mine, am simtit că nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Nu m-am înselat. La noi acasă lucrurile au mers din rău în mai rău. Am continuat să comunicăm prin emailuri sau prin telefon. Era trist, dar încrezător. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ’te astept’. Rar trecea o zi fără să comunicăm.
S-a întâmplat în ultima săptămână. Nu mi-a mai răspuns la emailuri, nici la telefon. Stiam că apăreau astfel de tăceri impuse de perioade de oboseală, de preocupări legate de sănătate.
Mi-aduc aminte cum, la ultimul telefon primit, mi-a relatat o vizită medicală la domiciliu când, medicul de familie i-a dat permisiunea de a mânca o felie de salam de Sibiu, una singură!. Cum bucuria a fost de scurtă durată, deoarece după prima felie s-a simtit rău, a renuntat la astfel de escapade culinare si s-a întors la sfaturile ’doamnei mele’ în privinta respectării medicamentatiei prescrise. Tratat, la un moment dat, cu furosimid pentru a contracara un puseu de tensiune, a pierdut excesiv sodiu si potasiu, atingând limitele de supravietuire. Problema era familiară Margaretei care trecuse prin stări asmănătoare, tot după un puseu de tensiune, tratat cu acelasi diuretic agresiv, ajungându-se până la comă. Prezenta de spirit a unui foarte tânăr medic de gardă a readus-o la viată. Perfuzii cu potasiu si, în final, un îndelungat tratament cu aspacardin. A preluat informatia, a deliberat cu medicul în cauză si a trecut si el la aspacardin, dar cu o reducere, de la sine putere, a dozei prescrise, la care a revenit docil la sfatul ’doamnei mele’. Analiza sângelui pentru sodiu-potasiu, nu a mai făcut-o, fiind tratat la domiciliu.
Stiam că ceva nu era în regulă si am sunat. A răspuns Delia. Plîngea. Mihai murise si fusese înmormântat!?. „Nu am putut să te anunt, nu m-am descurcat nici cu agenda lui, nici cu pc-ul...îmi pare nespus de rău...”
Am rămas fără glas. Ceva mă împiedica să înteleg faptele. Si acum simt gustul neplăcut al întrebării care mă bântuie. M-am simtit vinovat că nu am ascultat presimtirea si am asteptat chemarea lui...
S-a întâmplat în ziua de 19 ianuarie 2009.
Si când mă gândesc că în zilele de 10, 11 ianuarie, ne trimiteam emailuri, iar atitudinea lui nu dădea semnale alarmante. Rugat de o colegă de facultate, Lelia Talpes, fostă coechipieră a Deliei în echipa de scrimă a Timisoarei, să-i prezint lui Mihai volumul ’Amintiri’, lăsat de tatăl său Petru Talpes si editat de ea, am apelat cu oarecare rezervă. Răspunsul a fost prompt, ca-n vremurile bune. „Cu cel mai mare drag mă supun. Vrea să fie publicat în Cartea prietenului meu? Îti multumesc că nu mă uiti. Cu drag si sărutări de mâini doamnei tale. Multă sănătate. Mihai”. Acesta era Mihai. Darnic chiar si cu timpul care nu mai curgea în favoarea lui.
Pe 17 ianuarie i-am mai trimis un email în care îl rugam să acceseze pe site-ul meu pagina ’In memoriam’ si să răsfoiasacă omagiul adus sculptorului Nicolae-Otto Kruch în lucrarea ’Rugul creatiei’. De data aceasta nu a mai venit nici un răspuns.
O întâmplare fericită m-a adus în preajma lui. L-am admirat, ne-am apropiat, ne-am împrietenit. A plecat prea devreme pentru un om care mai avea atâtea de spus! Era cu sapte ani mai tânăr ca mine. Nu este drept. La ”Conacul lui Radul” s-a împlinit visul meu adolescentin...
Pe 15 mai 2009 i-am făcut o vizită la mormântul din cimitirul ’Adormirea Maicii Domnului’ de pe soseaua Giulesti. Un superb mac rosu străjuia, parcă, singurătatea vesnicului său loc de odihnă. Se aciuase lângă mormântul familiei Rădulescu unde Mihai se odihnea alături de părintii săi mult iubiti si atât de des pomeniti prin viu grai sau în scrierile sale. Am revenit pe 15 mai 2010 si, ca si cum nu trecuse un an, nu bântuise o iarnă, un mac rosu, unul singur îi străjuia mormântul…
Mi-aduc aminte cum, după vizita mea din 2009, ajuns acasă, m-am asezat la calculator si am început să deapăn amintiri de la conac. M-am întristat si am întrerupt. La cimitir m-am simtit mai bine. De fapt, acolo m-am si surprins discutând cu el. Am reluat ideea în iunie si, pe data de 17, am trimis un email pe adresa ’radulmihai@yahoo.com’, prin care mi-am luat, ’pe bune’, rămas bun de la Mihai.
„Dragă Mihai,
Cu gândul la ce-a fost, la ce nu va mai fi, îti trimit câteva rânduri legate de ’conacul’ tău, as putea spune, al nostru, ’Conacul lui Radul’ în viziunea mea. Scriind reusesc să ascund lacrimile care te-au însotit la plecare. Te-ai grăbit, prietene!
Pe curând,
Boris”
Apoi, am atasat ceea ce am intitulat eu ’Conacul lui Radul”. Am tinut să rămână în memoria calculatorului său, ca o mărturie a unei prietenii deosebite. N-a fost să fie asa. La un moment dat am ’aflat’ vestea că, ambele laptopuri au fost furate…?!
|
Daris Basarab 1/18/2014 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.